Tentativă la infracţiunea de omor. NCP. Indicii temeinice care impun luarea măsurii arestării preventive

Decizii și sentințe penale - Curtea de Apel Cluj (2015)

Curtea de Apel Cluj, Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 31 din 18 februarie 2015

Prin încheierea penală nr. 16 din 6 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. .../100/2015 a Tribunalului Maramureş, s-a respins propunerea formulată de PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ de luare a măsurii arestării preventive.

În baza art. 227 alin. 2 Cod procedură penală cu trimitere la art. 218 Cod procedură penală, s-a dispus luarea faţă de inculpatul:

F.V., ..., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prev. de art. 32 Cod penal raportat la art. 188 alin. 1 Cod penal, a măsurii arestului la domiciliu prevăzută de art. 218 şi următoarele Cod procedură penală, pe o durată de 30 de zile, respectiv din 6 februarie 2015 până la data de 7 martie 2015, inclusiv.

În baza art. 221 alin. 1 Cod procedură penală, s-au impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi imobilul din comuna C., sat C., nr. 46, judeţul Maramureş, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi.

În baza art. 221 alin. 2 Cod procedură penală, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi ori de câte ori este chemat;

b) să nu ia legătura cu partea vătămată şi cu martorii din cauză.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.

În baza art. 221 alin. 4 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

În temeiul art. 221 alin. 8 Cod procedură penală, s-a desemnat Poliţia comunei C., pentru supravegherea respectării de către inculpat a măsurii arestului la domiciliu şi a obligaţiilor impuse.

Conform art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că prin propunerea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 6 februarie 2015 sub nr. .../100/2015, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ a solicitat să se dispună arestarea preventivă a inculpatului F.V., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 32 C.pen. raportat la art. 188 alin. 1 C.pen.

În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 01.02.2015, persoana vătămată F.S.I. şi inculpatul F.V. se aflau la locuinţa martorului U.G. din comuna C., sat P. nr. 20, jud. Maramureş, unde pe fondul consumului de alcool şi a unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate o lovitură cu un cuţit în zona abdominală.

Inculpatul a fost reţinut 24 de ore de la data de 05.02.2015 ora 20,30, până la data de 06.02.2015, ora 20,30, iar prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramures nr.22/P/2015 din 05.02.2015 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpatul F.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută de art.32 C.pen. raportat la art. 188 alin. 1 C.pen.

Analizând actele si lucrările dosarului, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării la domiciliu a inculpatului pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art. 202 alin. (1) C. proc. pen., „măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.”

Potrivit alin. (3) al art. 202 C. proc. pen., “orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

De asemenea, conform art. 223 alin. (1) C. proc. pen., „măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, ... numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;

b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;

c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.”

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.”

Art. 202 Cod procedură penală impune o serie de condiţii pentru ca măsura arestării preventive să poată fi dispusă, aceasta fiind o măsura preventivă excepţională, aşa cum arată în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Amuur contra Franţei).

Astfel, o primă condiţie care trebuie a fi îndeplinită este aceea a lipsei unor impedimente la punerea, respectiv exercitarea acţiunii penale în cauză. Apoi, măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată. Nu în ultimul rând, măsura trebuie să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Necesitatea luării sau menţinerii celei mai

grave măsuri preventive trebuie analizată prin prisma scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Premisa de la care se porneşte pentru a analiza oportunitatea luării sau menţinerii măsurii arestării preventive este aceea a existenţei unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate.

În prezenta speţă, instanţa a reţinut că există suspiciunea rezonabilă şi indicii temeinice că persoana faţă de care se efectuează cercetările este autorul infracţiunii reţinute în înscrisurile de la dosar, reţinându-se ca stare de fapt că, în seara zilei de 01.02.2015, persoana vătămată F.S.I. şi inculpatul F.V. se aflau la locuinţa martorului U.G. din comuna C., sat P. nr. 20, jud. Maramureş, unde pe fondul consumului de alcool şi a unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat persoanei vătămate o singură lovitură cu un cuţit în zona abdominală, după care a aruncat cuţitul şi a părăsit imobilul.

Analizând însă propunerea de luare a măsurii arestării preventive, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi evaluând împrejurările concrete ale cauzei şi conduita procesuală a inculpatului, s-a apreciat că scopul urmărit prin luarea măsurii preventive poate fi realizat, în acest stadiu procesual, şi prin dispunerea unei măsuri preventive mai uşoare raportat la faptul că este la primul contact cu legea penală De altfel, la luarea măsurii arestării preventive judecătorul trebuie să aibă în vedere pe lângă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune, gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, anturajul, antecedentele penale şi alte împrejurări cu privire la persoana inculpatului.

Din examinarea criteriilor expuse rezultă că nu există nici un element obiectiv care să impună necesitatea luării măsurii arestării faţă de acest inculpat, dar nici pentru înlăturarea vreunei stări de pericol.

E adevărat că fapta comisă prezintă un real pericol public, însă raportat la activitatea descrisă în propunere, la probele administrate, la constatările preliminarii medico-legale din data de 05.02.2015 ale Serviciului de Medicină Legală Maramureş, este posibilă şi o altă măsură mai puţin severă.

În concluzie, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că faţă de inculpat este suficientă o măsură preventivă mai uşoară, respectiv cea a arestului la domiciliu, prevăzută de 218 Cod procedură penală, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 6 februarie 2015 până la data de 7 martie 2015 inclusiv, această măsură fiind suficientă şi proporţională cu scopul impus în art. 202 Cod procedură penală şi asigură desfăşurarea în condiţii mai mult decât eficiente a urmăririi penale.

În baza art. 221 alin. 1 Cod procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi i-a impus inculpatului obligaţia de a nu părăsi imobilul din comuna C., sat C., nr.46, judeţul Maramureş fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi.

În baza art. 221 alin. 2 Cod procedură penală, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi ori de câte ori este chemat;

b) să nu ia legătura cu partea vătămată şi cu martorii din cauză.

Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.

Conform art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ.

Prin motivele scrise şi orale, procurorii au solicitat admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului F.V., faţă de suspiciunea rezonabilă a implicării acestuia în săvârşirea tentativei la omor prev. de art.32 Cod penal raportat la art 188 Cod penal apreciind că măsura arestului la domiciliu dispusă de prima instanţă este insuficientă, faţă de pericolul pe care îl prezintă pentru ordinea publică, asemenea fapte penale de care este bănuit inculpatul a le fi comis la data de 1 februarie 2015..

Procurorii au învederat că există temei pentru arestarea preventivă relevat nu numai de datele privind persoana inculpatului, ci şi raportat la cele referitoare la săvârşirea presupusei infracţiuni de care este învinuit, pericolul acesteia, precum şi faptul că lăsarea în libertate sau în arest la domiciliu, ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare şi împrejurarea că aceasta ar crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor asemenea manifestări infracţionale, de accentuat pericol social.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi examinând contestaţia, prin prisma motivelor invocate ajunge la următoarele constatări:

Cu privire la contestaţia PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREŞ:

Din dispoziţiile Codului de procedură penală rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului acesteia, astfel cum el este determinat prin art.202 NCPP, respectiv privind buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii generale şi anume: să existe probe sau indicii temeinice că suspectul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi să existe unul din cazurile prevăzute de art.223 alin.1 şi 2 NCPP.

Din conţinutul textelor menţionate rezultă că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziţie, distincte, respectiv unul privind luarea măsurii şi altul privind alegerea acesteia.

Este de observat, sub un prim aspect, că deşi este tot o activitate jurisdicţională, cea de soluţionare a luării arestării preventive de către judecător în cursul urmăririi penale, nu priveşte elementele de fond ale raportului juridic de conflict, fiind aşadar o procedură excepţională, determinată prin art.223- 226 rap. la art.234 şi 236 NCPP, căreia nu i se pot aplica dispoziţiile generale privind judecata, prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală.

Drept urmare, apărările de fond nu pot fi verificate în această procedură, ele nefăcând obiectul examinării instanţei de control judiciar.

Din verificarea încheierii atacate, rezultă că prima instanţă a examinat sesizarea parchetului dar a constatat, în mod neîntemeiat, că nu sunt îndeplinite condiţiile luării măsurii arestării preventive.

Astfel, inculpatul F.V. este parte în procesul penal, faţă de acesta fiind pusă în mişcare acţiunea penală.

Cu privire la acest aspect, există indicii temeinice şi suspiciunea rezonabilă că a comis fapte prevăzute de legea penală, judecătorul fondului statuând corect în această privinţă, prin încheierea atacată.

În acest sens, „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoanele faţă de care se efectuează acte de urmărire penală au săvârşit faptele”.

Noţiunea de „probă, din art. 97 NCPP sau indicii temeinice” din Codul de procedură penală este echivalentă celei de „motive verosimile” prevăzută de art.5 paragr.1 lit.c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care impune ca o condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea unor motive reale, credibile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.

În ceea ce priveşte sensul sintagmei „motive verosimile” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta presupune existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune, ceea ce trece drept plauzibil, depinzând de ansamblul circumstanţelor existente în cauza concretă şi cunoscute la momentul arestării.

Curtea reţine că în cauză există probe şi indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul F.V. este autorul presupusei tentative la omor prev de art 32 raportat la art 188 Cod penal.

În susţinerea propunerii, a fost prezentat dosarul nr. .../P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş.

În prezenta speţă, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Maramureş, a reţinut că există suspiciunea rezonabilă şi indicii temeinice că persoana faţă de care se efectuează cercetările este autorul infracţiunii reţinute în înscrisurile de la dosar, stabilindu-se ca stare de fapt că, la 1 februarie 2015 i-a aplicat o lovitură cu cuţitul victimei, aceasta suferind 35 zile îngrijiri medicale şi care i-a pus viaţa în pericol.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curte, reţine că inculpatul F.V. a fost reţinut la data de 5 februarie 2015.

În faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Maramureş, inculpatul a uzat de dreptul la tăcere şi de a nu se autoincrimina, atitudine menţinută şi în faţa Curţii.

În declaraţia de suspect şi de inculpat de la fila 25 şi 28 up., din 5 februarie 2015 şi 5 februarie 2015, F.V. a recunoscut comiterea faptei, arătând însă că a fost provocat de victimă.

Indiciile concrete de săvârşire a presupusei infracţiuni de către inculpat rezultă din: declaraţiile părţii vătămate F.S.I., procesul verbal de cercetare la faţa locului, din concluziile actului medico-legal al victimei, care se coroborează cu declaraţiile martorilor U.G., F.M., S.Z..

Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune. Acest aspect

nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauzele Brogan şi Murray c/a Regatului Unit).

În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul F.V. a infracţiunii pentru care este cercetat, aceea de tentativă la omor prev de art 32 raportat la art 188 Cod penal.

Se cunoaşte că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român, cât şi cel al art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franţei).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile organelor judiciare în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii.

Instanţa europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp, trebuie să respecte scopul esenţial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale (C.Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi Libertăţi, Bucureşti 2005).

Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei - proba indicială.

Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.

Solicitarea parchetului de a se lua împotriva inculpatului F.V. măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.223 şi 226, NCPP.

Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa acestora atunci când din datele existente în speţă, rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.

În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.97 NCPP ”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.

Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.

Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reţinerii persoanei în vederea aducerii ei în faţa autorităţii competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă.

De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale ar fi contrare prevederilor constituţionale şi celor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.

Art.23 din Constituţia României, republicată, prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Raportând dispoziţiile legale la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 223 alin. 2 NCPP dar şi cele prevăzute de art. 5 pct.1 lit.c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul existenţei acelor motive verosimile de a bănui că inculpatul F.V. a comis infracţiuni, care în jurisprudenţa CEDO (cazul Fox, Campbell şi Hartley versus U.K.) au fost definite ca acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea, iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate circumstanţele cauzei.

În cauza Mckay contra Regatului Unit din 3 octombrie 2006, CEDO a arătat că în prima fază a detenţiei provizorii, existenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie.

Probele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, a învederat Curtea Europeană în cauza O”Hara contra Regatului Unit din 16 noiembrie 2001.

Împrejurarea că inculpatul F.V. nu-şi asumă în totalitate recunoaşterea infracţiunii pentru care este cercetat reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.

În consecinţă, prin admiterea propunerii parchetului vizând luarea măsurii arestării preventive, nu s-ar înlătura această prezumţie, ci doar s-ar verifica condiţiile limitative prevăzute de art.223 alin. 1 şi 2 NCPP, în raport de materialul probator administrat până în această fază a urmăririi penale.

Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond, sub aspectul reţinerii sau nu, a vinovăţiei inculpatului.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei CEDO „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului, fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al CEDO.

De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune” măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.

În această fază a contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat cu luarea unei măsuri preventive.

În cauza de faţă, trebuie analizate temeiurile invocate de procuror care pot să determine arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.

Susţinerea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curte, este justificată în cele ce preced şi de legislaţia europeană (cazul Saadi contra Regatului Unit şi Ambruszkiewicz contra Poloniei din 4 mai 2006, Vrencev contra Serbiei din 23 septembrie 2008, Ladent contra Poloniei din 18 martie 2008), în care se statuează necesitatea detenţiei raportat la infracţiunile comise de inculpat şi totodată, existenţa unei proporţionalităţi a detenţiei raportat la alte măsuri, mai puţin stringente, conform Codului de procedură penală român, măsurile vizate de art.214 şi 218 NCPP (controlul judiciar, sau arestul la domiciliu prevăzut de art. 218 NCPP).

În speţa de faţă, luarea măsurii arestării preventive a inculpatului este justificată prin existenţa unui interes public, interes care se referă la buna administrare a justiţiei şi totodată protejarea publicului, în sensul eliminării riscului repetării faptelor.

Prin prisma acestor împrejurări, judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că lăsarea inculpatului F.V., în libertate, în acest moment procesual, ar putea influenţa urmărirea penală.

Măsura arestării se apreciază ca judicioasă şi necesară pentru apărarea unui interes public.

Prin prisma hotărârilor Contrada contra Italiei din 24 august 1998; Labita contra Italiei din 6 aprilie 2004; Calleja contra Maltei din 7 aprilie 2005, în prezenta cauză, s-a dovedit că existenţa motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracţiuni, este o condiţie pentru luarea măsurii detenţiei.

În legislaţia română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp.art.223 alin. 1 NCPP iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.art.223 alin 2 NCPP.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a arestării preventive, se observă că măsura restrictivă de libertate poate fi luată dacă: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea de 5 ani sau mare şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.

Prima condiţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi o apreciază ca îndeplinită, întrucât tentativa la omor se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.

În speţa de faţă, există bănuieli rezonabile că fapta pentru care este cercetat inculpatul, constituia infracţiune la momentul în care s-a produs şi al efectuării urmăririi penale (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).

Prin încheierea atacată, în mod netemeinic şi nemotivat, Tribunalul Maramureş nu a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei pericolului pentru ordinea publică.

Desigur, în mod firesc, instanţa de fond nu a avut în vedere presupusa gravitate a infracţiunii, rezonanţa socială a unor asemenea fapte îndreptate împotriva vieţii cetăţenilor ţării, precum şi reacţia societăţii faţă de comiterea acestora, care justifică detenţia înainte de judecată, cel puţin pentru un timp.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curte reţine că în Hotărârea nr.42250 din 1.07.2008 „Calmanovici c/a României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca

motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, pericolul de tulburare a liniştii publice.

Obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere, au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de CEDO în interpretarea art. 5 paragraf 3. De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.

Pericolul pentru ordinea publică, se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi presupusa gravitate a infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaţilor, antecedentele lor penale. Numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpaţi, nu poate constitui temei pentru luarea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este omorul, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea suspecţilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.

Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.

În cauza Jose Gomes Pires Coelho contra Spaniei din 28 martie 2006 Curtea Europeană a arătat că pericolul pentru ordinea publică se poate aprecia şi în raport de alte circumstanţe, cum ar fi de pildă caracterul celui vizat, moralitatea, domiciliul, profesia, legăturile familiale, aspecte care pot să confirme existenţa riscului de perturbare a anchetei sau să îl facă atât de redus, încât să nu justifice detenţia.

Cu privire la inculpatul F.V., din scriptele depuse la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curte, rezultă că acesta este în vârstă de 54 de ani, a recunoscut parţial presupusa activitate infracţională de care este bănuit, este pensionar, are studii 12 clase.

Faţă de împrejurarea că urmărirea penală este la debut şi în curs de derulare, lăsarea inculpatului în arest la domiciliu sau sub control judiciar, este în măsură să confirme pericolul periclitării anchetei şi a ordinii publice prin adoptarea unor asemenea măsuri mai permisive.

Nimic nu va împiedica instanţa de fond sau chiar pe cea de soluţionare a contestaţiei, ca după administrarea probelor testimoniale, dacă se va impune efectuarea şi a celor ştiinţifice, pentru a nu se prelungi durata rezonabilă a arestării, să dispună înlocuirea privării de libertate cu o altă măsură, mai puţin restrictivă de drepturi, în privinţa inculpatului.

Nu în ultimul rând, judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine prin prisma deciziei CEDO „N contra Austriei” din 27 iunie 1968 că la luarea arestării preventive, magistraţii nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia. Atât prin referire la conţinutul acestei decizii, cât şi a celei pronunţate în cauza Dolgova c. Rusiei din 2 martie 2006 şi Scundeanu c.României din februarie 2010, Curtea învederează că în privinţa inculpatului sunt întrunite cerinţele vizate şi temeiul de arestare reglementat

de art.223 alin. 2 NCPP, impunându-se luarea măsurii arestării preventive faţă de acesta, astfel că soluţia primei instanţe nu este temeinică, deoarece plasându-l în arest la domiciliu, acesta ar avea posibilitatea să continue activitatea infracţională de care este suspicionat în prezent, martorii învederând că inculpatul are o fire violentă pe fondul consumului de alcool.

Tot în privinţa pericolului pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul naţional sunt prevăzute pedepse de până la 10 ani închisoare pentru tentativa la omor, deci, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reţinute în sarcina inculpatului, sunt considerate că suscită o tulburare a societăţii, aşa încât se justifică o detenţie preventivă.

Aceste împrejurări sunt apreciate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, ca fiind de natură a tulbura opinia publică şi de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de temere la adresa organelor statului chemate să protejeze ordinea socială, fiind întrunite cerinţele art. 223 alin. 2 NCPP şi impunându-se luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul F.V..

Potrivit art. 223 alin. 2 NCPP, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu apreciază ca oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive, mai puţin restrictive de libertate, în mod alternativ, cele prevăzute de art. 214, 218 NCPP (controlul judiciar şi arestul la domiciliu), întrucât în cauză urmează a fi efectuate investigaţii complexe pentru verificarea tuturor condiţiilor în care a fost săvârşită pretinsa infracţiune.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi consideră că în baza art. 202 NCPP, pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru o bună administrare a justiţiei, pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, este oportună la acest moment procesual luarea arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute ca atare de către judecătorul de la Curte.

Lăsarea în libertate a inculpatului F.V., ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice, cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea şi protejează respectarea valorilor sociale, care reglementează buna şi corecta desfăşurare a actului de justiţie.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curte, va analiza existenţa temeiurilor de arestare şi prin prisma legislaţiei CEDO:

Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franţei din 31 mai 2005, CEDO recunoaşte că prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp.

Luarea măsurii arestării preventive se justifică în scopul de a-l face pe inculpat să conştientizeze asupra comportamentului său antisocial, pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecăţii şi pentru a-l împiedica să comită alte fapte penale, împrejurarea că a fost sincer în faţa procurorului, nefiind de natură să contureze că s-au schimbat temeiurile pentru care se va dispune privarea sa de libertate.

Complexitatea cauzei justifică luarea acestei măsuri faţă de inculpat, pe o durată de 30 de zile.

Timpul scurs de la comiterea presupuselor fapte şi până în prezent, nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice, judecarea inculpatului în arest la domiciliu sau sub control judiciar pentru presupuse infracţiuni de o asemenea gravitate.

Măsura arestării preventive se impune a fi luată şi prin raportare la exigenţele art. 5 par. 3 din CEDO, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica. Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de magistraţi în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 202 şi art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în speţă fiind respectate toate garanţiile procesuale de care acesta se bucură conform legislaţiei în vigoare.

Pe de altă parte, gravitatea infracţiunii - existenţa unei bănuieli puternice de participare la săvârşirea unor infracţiuni grave, - determină Curtea să aprecieze - că legitimează şi singură o detenţie provizorie (cauza Naus c.Poloniei din 16 sept.2008).

Raportat la împrejurarea că în speţa de faţă, inculpatul este suspicionat că a fost implicat într-o tentativă la omor, justifică aprecierea că întreaga activitate ilicită, de care este bănuit, prezintă o gravitate sporită.

Pericolul ca acuzatul să se sustragă de la procesul penal.

Un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c.Turciei-22 sept.2005; Kankowski c.Poloniei - 4 oct.2005; Karagoz c.Turciei - 20 oct.2005; Muller c.Franţei - 17 martie 1997). Alte circumstanţe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu ţara în care sunt urmăriţi, pot să confirme existenţa pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât să nu justifice detenţia provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale şi arestării (cauza Kozik c.Poloniei - 18 iulie 2006), ipoteză nedemonstrată în speţa de faţă. Ţinând cont că urmărirea penală este la debut, deşi inculpatul F.V. este pensionar şi în vârstă de 54 ani, acest aspect nu l-a împiedicat să se implice în presupuse activităţi infracţionale, existând pericolul ca liber fiind, să se sustragă procesului penal.

Pericolul de influenţare a procesului.

CEDO acceptă în unele cauze faptul că autorităţile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenţie, cel puţin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate şi multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenţia: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigaţiile necesare, sunt luate depoziţiile persoanelor implicate şi realizate toate verificările cerute de circumstanţele cauzei. (cauza W.c.Elveţiei - 25 ianuarie 1993).

Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucţionării anchetei în alte moduri nelegale nu justifică întreaga perioadă de detenţie. (cauza Krawczak c.Poloniei - 4 oct.2005). Aşa cum s-a mai învederat, în prezent urmărirea penală este la debut, cercetarea judecătorească încă nu a fost demarată, astfel că există în acest moment, un real pericol de influenţare a martorilor ce urmează a fi ascultaţi în cauză, prin lăsarea inculpatului în libertate.

Negarea culpabilităţii de către inculpaţi

Orice acuzat are dreptul la tăcere şi de a contesta faptele care îi sunt reproşate şi nu se poate fundamenta menţinerea în detenţie numai pe faptul că inculpatul neagă orice vinovăţie sau refuză să răspundă întrebărilor care îi sunt puse, acesta fiind prezumat nevinovat de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c.Franţei - 26 sept.2006). Autorităţile judecătoreşti nu ar putea să susţină că, negând fapta,

inculpatul ar fi impus practic menţinerea sa în detenţie (Dumont-Maliverg c.Franţei -31 mai 2005).

În speţa de faţă, în faza de urmărire penală inculpatul F.V. a recunoscut parţial presupusa infracţiune în care a fost implicat, dar această atitudine de sinceritate va căpăta valenţe, cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei.

Pericolul de repetare al faptelor

Gravitatea unei inculpări poate să conducă autorităţile judiciare să plaseze şi să lase suspectul în detenţie provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracţiuni. Mai este nevoie, în plus faţă de alte condiţii, ca circumstanţele cauzei şi mai ales antecedentele şi personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul şi adecvată măsura (cauza Clooth c.Belgiei - 12 nov. 1991).

Spre deosebire de hotărârea Jiga contra României din martie 2010, unde s-a considerat nejustificată menţinerea în arest a unei persoane acuzate de corupţie, o perioadă mai mare de 11 luni, după momentul audierii martorilor, când nu mai era periclitată cercetarea judecătorească, în prezenta speţă, este de remarcat că urmărirea penală este în derulare, judecata în primă instanţă nu a demarat, audierea inculpatului nu a avut loc, atitudinea sa procesuală este doar intuită, că va fi de sinceritate şi regret şi de cooperare cu organele judiciare, astfel că pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal, este justificată momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile iniţiale relevate de procurori.

În speţa de faţă, pericolul pentru ordinea publică şi tulburarea acesteia precum şi gravitatea presupusei infracţiuni imputate inculpatului natura acesteia, impun luarea faţă de el a arestului preventiv, nefiind oportună la acest moment procesual măsura arestului la domiciliu sau a controlului judiciar.

Circumstanţele personale ale inculpatului, nu pot constitui temei al reconsiderării privării sale de libertate, ele trebuind evaluate în contextul gravităţii sporite a presupusei fapte de care este acuzat şi a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal.

Probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, în faza de urmărire penală, demonstrează că temeiurile faptice invocate de procurori pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului continuă să subziste, astfel că soluţia judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Maramureş este neîntemeiată şi nemotivată.

Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate trebuie particularizată, în raport cu împrejurările cauzei, complexitatea activităţii de urmărire penală şi persoana celui bănuit de comiterea unei infracţiuni, pentru ca aceasta să nu reprezinte un abuz din partea organului judiciar şi nicio abatere de la scopul prevăzut de lege.

Cât priveşte necesitatea luării măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat, trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special, preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii unei persoane doar cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată, respectiv buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau judecată, prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.

Aşa cum am mai învederat în cuprinsul încheierii, în speţă este de actualitate şi urmărită de către magistrat, prin arestarea inculpatului „buna desfăşurare a procesului penal şi implicit a actului de justiţie”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant că, dacă indicii concrete impun luarea în considerare a unui interes public ce are a fi protejat precumpănitor, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, faţă de regula respectării libertăţii individuale fixată de Convenţie, prelungirea detenţiei unui acuzat este legitimă. (Vrencev c.Serbiei, 2361/05, 23.09.2008; Letellier c.Franţei, 26.06.1991; Labita c.Italiei, MC, 26772/95, 06.04.2004, par.152; Kudla c.Poloniei, MC, 30210/96, par.104, 26.10.2000; CEDH, 26 ianuarie 1993, W.c./Suise, 13 iulie 1996, Van der Tang c/Espagne, 6 noiembrie 2003, Pantano c/Italiei).

Aşa fiind, în acord cu jurisprudenţa CEDO, dar şi cu practica instanţelor naţionale, Curtea consideră că măsura arestării preventive se impune în acest dosar, pentru că niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în disp.art. 202 NCPP nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff c/Germaniei).

Pe de altă parte, în cauza Labita c/Italiei, Curtea a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii, se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii certe, cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Nu în ultimul rând, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curte, reţine că arestul preventiv este proporţional cu gravitatea presupusei acuzaţii adusă inculpatului de către procurori şi este totodată necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea sa, iar pe de altă parte circumstanţele personale ale acestuia vor fi avute în vedere cu ocazia judecării dosarului pe fond, în acest moment procesual, ele neconstituind un temei pentru înlocuirea privării de libertate cu arestul la domiciliu sau controlul judiciar aşa cum a solicitat inculpatul F.V...

Pentru considerentele pe larg evocate în cuprinsul încheierii, contestaţia procurorilor este fondată.

Astfel, în temeiul art.425/1 alin.7 pct.2 lit.a, art.204 alin.10 C.pr.pen. se va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MARAMUREŞ împotriva încheierii penale nr. 16/F/06.02.2015 pronunţată de Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Maramureş în dosar nr. .../100/2015, pe care o va desfiinţa în întregime, sub aspectul soluţionării propunerii de arestare preventivă faţă de inculpatul F.V. şi, soluţionând propunerea:

În temeiul art. 226 Cod procedură penală rap. la art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, se va admite propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi în consecinţă,

Se va dispune arestarea preventivă a inculpatului: F.V. pe o perioadă de 30 de zile începând cu data punerii în executare a mandatului.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. (Judecător Delia Purice)

← Apel. Solicitare de trimitere la judecătorul de cameră...		Uciderea din culpă a victimei pe marcajul pietonal. NCP.... →

Tentativă la infracţiunea de omor. NCP. Indicii temeinice care impun luarea măsurii arestării preventive

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Tentativă la infracţiunea de omor. NCP. Indicii temeinice care impun luarea măsurii arestării preventive