Decizia penală nr. 544/2013. Furt calificat

Decizii și sentințe penale - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI DOSAR NR. _

DECIZIA PENALĂ NR. 544/R/2013

Ședința publică din 18 aprilie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE	: M.	R., judecător
JUDECĂTORI	: M.	B.
	: A.	D. L.
G.: L.	A.	S.

Ministerul Public reprezentat prin AURELIA SLABU - procuror, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.

S-a luat spre examinare recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA VIȘEU DE SUS împotriva sentinței penale nr. 317 din data de 21 noiembrie 2012, pronunțată de J. ecătoria V. de Sus în dosar nr._, privind pe inculpații N. I. zis "P. "; și N. M. D., trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, dat în dosar nr. 517/P/2012, pentru comiterea infracțiunilor de instigare la furt calificat și complicitate la furt calificat prev. și ped. de art. 25 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a, e, g și i și alin 4 Cod penal și art. 26 raportat la art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a,e,g, și i și alin. 4 Cod penal.

La apelul nominal efectuat în ședință publică se prezintă pentru inculpatul

N. I. apărătorul desemnat din oficiu, avocat P. C., din cadrul Baroului C.

, cu delegație la dosar ( f. 23 ) și pentru inculpata N. M. D. apărătorul ales al acesteia, avocat Jitaru Dan din cadrul Baroului C., cu delegație la dosar ( f. 32 ), lipsă fiind inculpații N. I. și N. M. D. .

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei după care,

Nefiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Reprezentanta M. ui P. arată că Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș a declarat recurs împotriva sentinței penale nr. 317 din 2012 a Judecătoriei V. de Sus, hotărâre care este considerată nelegală. Arată că prin hotărârea anterior redată instanța de fond a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, în baza art. 332 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii urmăririi penale. Din întreg dosarul cauzei rezultă că s-a întocmit un rechizitoriu de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș în anul 2004, cei doi inculpați fiind trimiși în judecată pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. 4 din Codul penal. În esență, s-a reținut că inculpatul N. I. este plecat de mai mulți ani din țară și prin intermediul soției sale, inculpata N. D., au racolat doi minori pe care i-au ajutat la întocmirea pașapoartelor și mai ales le-au plătit transportul până în Franța, respectiv în P. . De asemenea, s-a dovedit că aceștia au sustras bani din aparatele de taxat din parcări. Inițial Tribunalul Maramureș a dispus condamnarea inculpaților, fiind soluționată și latura civilă a cauzei, iar Curtea de Apel C. a trimis cauza spre rejudecare

instanței de fond și, în rejudecare, Tribunalul Maramureș i-a condamnat din nou pe inculpați, menținând aceleași pedepse, fiind schimbat doar cuantumul despăgubirilor. În final, într-un al treilea ciclu procesual, J. ecătoria V. de Sus, învestită cu soluționarea cauzei, raportat la criteriul valoric, a dispus restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale pentru următoarele motive: în primul rând s-a arătat că actul de sesizare a instanței este incomplet, în al doilea rând că s-a început urmărirea penală în data de 6 octombrie 2003 și că sunt o serie de probe care au fost administrate anterior începerii urmăririi penale, respectiv audierea unor martori și procese-verbale de confruntare; un alt motiv se referă la faptul că cei doi minori care sunt autorii furturilor au fost audiați în cauză în calitate de martori, nefiind trimiși în judecată pentru comiterea furturilor; un alt motiv se referă la modul de soluționare al laturii civile a cauzei și anume, la modul în care a fost stabilit prejudiciul în cauză și, în fine, ultimul motiv de restituire se referă la faptul că cei doi inculpați nu au asistat la efectuarea actelor de urmărire penală.

Solicită a se observa faptul că J. ecătoria V. de Sus indică la modul generic temeiul de drept al restituirii și anume art. 332 din Codul de procedură penală în condițiile în care alineatul 1 și 2 din acest text se referă la două situații total diferite, dar raportat la motivele anterior evidențiate și care rezultă din conținutul hotărârii de restituire, semnifică că în concret ar fi vorba de art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv de nesesizarea legală a instanței de judecată și de lipsa învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia în faza de urmărire penală.

Cu privire la sesizarea instanței de judecată consideră că J. ecătoria V. de Sus confundă pe de o parte art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală și art. 300 din Codul de procedură penală, acesta din urmă referindu-se la verificarea din oficiu, la primul termen de judecată, a regularității actului de sesizare a instanței. Astfel, susține că acest aspect s-a efectuat în cauză, pentru că, încă din anul 2007, Tribunalul Maramureș a pronunțat o primă hotărâre de condamnare, iar la primul termen de judecată, în mod legal, a avut loc verificarea regularității actului de sesizare a instanței, verificare care se face prin prisma condițiilor de formă ale actului de sesizare a instanței și, mai ales, prin prisma condiției ca acesta să fie confirmat de către procurorul ierarhic superior, în baza art. 264 din Codul de procedură penală. Ori, din conținutul rechizitoriului rezultă faptul că și forma acestuia a fost respectată, precum și confirmarea de către procurorul ierarhic superior.

Reiterează susținerea ce vizează confundarea verificării privind sesizarea instanței cu modul în care au fost respectate regulile de administrare a probelor în faza de urmărire penală, fiind noțiuni distincte, pentru că instanța de judecată a arătat că urmărirea penală a fost începută în 6 octombrie 2003 și că sunt anumite probe administrate anterior începerii urmăririi penale. În consecință, apreciază că este o critică legată de modul în care au fost respectate dispozițiile Codului de procedură penală în privința probațiunii și arată că anumite persoane, care au fost găsite, au fost reaudiate după începerea urmăririi penale, iar cele care nu s-au mai găsit în țară nu au mai fost audiate. În acest sens, susține că se poate discuta cu privire la legalitatea probei, dar nicidecum despre o nelegală sesizare a instanței.

De asemenea, în motivele formulate în scris de către procuror sunt indicate toate hotărârile instanței supreme ce vizează chestiunea de drept evocată, respectiv faptul că nelegala sesizare a instanței este o problemă de drept, iar nerespectarea unor dispoziții legale în privința administrării probelor este o altă problemă de drept și nu poate fi sancționată cu refacerea urmăririi penale.

Cu privire la participarea inculpaților în faza de urmărire penală, arată că la dosarul de urmărire penală este procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală în data de 16 aprilie 2004. Apreciază că acest aspect este

important, cei doi inculpați luând cunoștință personal de toate actele de urmărire penală, fără a avea niciun fel de obiecțiuni și nici probe în apărare. În acest context, consideră că nu este incidentă în cauză situația reglementată de art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că inculpații au lipsit și nu au fost asistați de către apărători.

Raportat la prejudiciu arată că există o împrejurare obiectivă în sensul că nu se poate stabili fix acesta, datorită modului de comitere a faptelor, neputând fi practic administrate alte probe.

Totodată, precizează că hotărârile pronunțate de Curtea de Apel C. au fost verificate de fiecare dată și la Înalta Curte de Casație și Justiție și arată că dacă într-adevăr era vorba despre o nelegală sesizare a instanței, în mod cert, Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar fi menținut dispoziția de trimitere a cauzei spre rejudecare, conform ultimei dispoziții a Curții de Apel C. .

Pentru motivele expuse solicită admiterea recursului Parchetului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru judecata pe fond la J. ecătoria V. .

Apărătoarea din oficiu a inculpatului N. I. , solicită respingerea recursului Parchetului, cel puțin pentru motivul că nu se poate pronunța în mod legal o condamnare în baza unor probe administrate numai în faza premergătoare, înainte de începerea urmăririi penale. În acest sens arată că un număr de opt din nouă martori au fost audiați în faza premergătoare, nefiind încheiat procesul- verbal menționat de art. 224 din Codul de procedură penală, care ar fi singurul mijloc de probă ce poate fi folosit în înțelesul art. 64 Cod de procedură penală. Pentru acest motiv consideră că implicit nici dreptul la apărare al inculpaților nu a fost respectat, pentru că se încalcă toate drepturile și obligațiile conferite de

legiuitor în faza de urmărire penală, prin efectuarea actelor de cercetare înafara unui cadru procesual foarte bine stabilit de către legiuitor. În consecință, consideră că se impune întoarcerea dosarului pentru refacerea urmării, cu respectarea condițiilor legale.

Apărătorul ales al inculpatei N. M. D. , solicită respingerea recursului Parchetului și raportat la confuzia anterior invocată între art. 300 și art. 332 Cod procedură penală arată că imputabil instanței de fond nu poate fi decât motivarea relativ sumară, care lasă loc la interpretări cu privire la articolul de care s-a prevalat în trimiterea cauzei la Parchet. Apreciază că soluția care a fost dată s-a bazat pe art. 332 alin. 2 Cod procedură penală și susține că motivarea vizează două aspecte, respectiv unul în sensul că anumite acte din faza de urmărire penală ar fi fost nule absolut, urmând a fi refăcute, iar pe de altă parte, că și rechizitoriul este nul absolut, dar nu datorită faptului că actele anterioare ar fi fost nule.

Mai arată că, în cauză, indiferent de ciclurile procesuale evidențiate de procuror, nu a existat urmărire penală. În acest sens subscrie susținerii anterior redate de către colega sa, respectiv că toate actele, cu excepția declarațiilor a doi inculpați plus emiterea rechizitoriului, s-au efectuat în faza actelor premergătoare și anume declarațiile de martor, adresele emise și scriptele depuse la dosar.

Apreciază că soluționare unei cercetări penale pe baza exclusivă a actelor premergătoare este în măsură a prejudicia interesele părții, Codul de procedură penală lăsând ca anumite acte premergătoare să aibă valoare de mijloace de probă. Astfel, în cazul în care toată faza de urmărire penală se referă la acte premergătoare, apreciază că nu există nici obligații și nici drepturi ale făptuitorului, respectiv dreptul la apărare, conform Codului de procedură penală care prevede că învinuitul sau inculpatul are drepturi și obligații.

Totodată, invocă practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca pe care o cunoaște și arată situația ipotetică în care se prezintă în calitate de avocat cu o persoană pentru care nu s-a început urmărirea penală și i se contestă mandatul cu mențiunea că, "Codul de procedură penală dă drepturi învinuitului sau inculpatului și nu făptuitorului";. De asemenea, arată că nu este lăsat să asiste la niciun act și nici nu se pune problema de a avea dreptul de a formula cereri, ridica excepții sau de a pregăti o apărare atât timp cât nu s-a început urmărirea penală. Astfel, consideră că este esențial faptul că s-au făcut doar două acte de urmărire penală, iar emiterea rechizitoriului, în condițiile inexistenței unei urmărire penale efective, i se pare o imposibilitate juridică. Pe de altă parte, instanța a consemnat punctual anumite acte premergătoare devenite probe, care ar fi nule absolut, fiind vorba de toate actele pentru care inculpata a fost lipsită de dreptul la apărare datorită faptului că nu a avut calitatea de învinuit.

Evidențiază un alt aspect esențial ce vizează sesizarea instanței și anume ideea conform căreia au existat mai multe cicluri procesuale și la un moment dat cauza a ajuns în fața altor instanțe de control judiciar, iar acele instanțe nu au sesizat că ar fi vorba de nulitatea absolută a actului de sesizare, pe care o apreciază ca fiind absolut falsă. Astfel, susține că instanța la care s-a întors dosarul, respectiv J. ecătoria V., avea dreptul să verifice actul de sesizare a instanței de judecată și nu era îngrădită la a face exclusiv anumite acte procedurale și obligată să ignore dacă într-adevăr există o nulitate a actului de sesizare a instanței de judecată. Mai arată că J. ecătoria V. a observat un lucru care nu poate fi combătut, respectiv inexistența elementelor primordiale ce vizează locația, momentul și modalitatea de săvârșire a infracțiunii, precum și a prejudiciului, care se menționează în rechizitoriu că ar fi vorba de o sumă cuprinsă între 2 000 000 000 și 10 000 000 000 de lei vechi, fiind evident o încadrare juridică la consecințe deosebit de grave raportat la cuantumul de peste 2 000 000 000 de lei. Susține că rechizitoriul nu corespunde prevederilor art. 263 Cod procedură penală și a noilor modificări ale acestuia. Astfel, datorită prevederilor art. 320¹Cod procedură penală, care oferă posibilitatea inculpatului să se prezinte în fața instanței să recunoască rechizitoriul și că își însușească probele de la dosar susține că rechizitoriul trebuie să fie foarte riguros, pentru că doar așa, respectiv la întoarcerea cauzei la J. ecătoria V., s-ar putea într-adevăr ca inculpata să beneficieze de acest articol, cu precizarea că aceasta nu ar putea efectua acest aspect în condițiile în care nu i se comunică numărul faptelor reținute și nici cuantumul prejudiciului, cu precizarea că, chiar și în lipsa unei constituiri de parte civilă, acesta face parte din latura obiectivă a infracțiunii.

Pentru considerentele evidențiate solicită respingerea recursului Parchetului.

C U R T E A

Prin sentința penală nr.317 din 21 noiembrie 2012 pronunțată de J. ecătoria V. l de Sus în dosarul nr._, în temeiul art. 332 c. pr. pen., s-a dispus restituirea cauzei privind pe inculpații N. I. zis "P. ";, N. M. D., trimiși în judecată prin rechizitoriul dat în dos. nr. 517/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la furt calificat și complicitate la furt calificat prev. și ped. de art. 25 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen. și art. 26 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1

lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen., procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș în vederea refacerii urmăririi penale.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș nr. 517/P/2002 inculpații N. I. și N. M. D. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la furt calificat și complicitate la furt calificat prev. și ped. de art. 25 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen. și art. 26 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen.

S-a reținut că inculpații au locuit în Franța de la începutul anului 2000, unde au comis fapte ilicite. În principal s-au profilat pe furturi de bani din bancomate, sens în care au dus din țară mai mulți minori pe care i-au

"specializat"; în această activitate.

Activitatea infracțională desfășurată de minori, sub coordonarea și la inițiativa inculpaților a fost descrisă pe larg în cuprinsul rechizitoriului.

Tribunalul Maramureș, prin sentința penală nr. 194 din 27 aprilie 2007 a condamnat pe inculpatul N. I. la pedeapsa de 12 ani închisoare, iar pe inculpata N. M. D. la 10 ani închisoare.

Sentința menționată a fost desființată în urma apelului declarat de către inculpați, de către Curtea de Apel C., prin Decizia penală nr. 87/A/16 mai 2007 și cauza a fost trimisă primei instanțe, respectiv Tribunalului M. mureș, spre rejudecare atât sub aspectul laturii penale, cât și sub aspectul laturii civile.

Prin sentința penală nr. 139 din 2 martie 2011, Tribunalul Maramureș a soluționat din nou fondul cauzei, aplicând inculpaților aceleași pedepse după menținerea încadrărilor juridice și a obligat pe inculpați, în baza art. 14 c. pr. pen. rap. la art. 998 c. civ., să plătească Primăriei P. suma de 440.000 franci francezi despăgubiri civile.

Soluționând apelul declarat de inculpați, Curtea de Apel C., prin decizia penală nr. 130/A/29 iunie 2011, a desființat în întregime sentința dată de Tribunalul Maramureș și a trimis cauza spre rejudecare instanței competente, respectiv Judecătoriei V. de Sus, competența materială (după valoare) fiind modificată prin Legea nr. 356/2006.

La acest termen, inculpații au solicitat (prin apărători) ca instanța să se desesizeze și să trimită cauza procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș în vederea refacerii urmăririi penale.

În esență, susțin că actul de sesizare a instanței este lovit de nulitate absolută, cât și toate actele de urmărire penală efectuate în cauză.

Începerea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 al. 1 și 2 c. pen., art. 25 rap. la art. 209 al. 1 lit. "a";, "e";, "g"; și "i"; c. pen. și art. 26 rap. la art. 209 al. 1 lit. "a";, "e";, "g"; c. pen. s-a dispus la data de 6 octombrie 2003, însă toate actele de urmărire penală, audieri de martori, procese verbale de confruntare etc. au fost efectuate anterior acestei date, respectiv în anii 2002, luna aprilie.

Apoi, cei care au comis infracțiunea la care ei, inculpații, au calitatea de complici sau instigatori, au calitatea de martori, în loc să fie trimiși în judecată în calitate de inculpați.

Situația prejudiciului nu este clarificată, suma despre care se susține că ar fi fost extrasă din bancomate fiind obținută prin calcule aproximative și nu pe bază de probe certe.

Aceasta echivalează cu lipsa efectuării urmăririi penale, deci lipsa unei faze a procesului penal.

Examinând actul de trimitere în judecată, respectiv rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș din 3 mai 2004, instanța a

constatat că actul de sesizare al instanței este incomplet, iar completările care se impun nu pot fi remediate de către instanță în cursul judecății.

Astfel, începerea urmăririi penale a avut loc la data de 6 octombrie 2003, iar actele de urmărire efectuate înainte de această dată sunt lovite de nulitate (audieri de martori, procese verbale de confruntare, etc).

Apoi, în descrierea stării de fapt se reține că inculpatul N. I. a instigat pe minorii de 17 și 18 ani Bundaș F. Ștefan și Bundaș Stelian G. să comită infracțiuni de furt pe teritoriul Franței, iar banii să-i fie predați. Nu sunt însă trimiși în judecată autorii furturilor, ci aceștia sunt audiați doar în calitate de martori!

Cu privire la modul de calcul al prejudiciului, este de reținut că acesta nu are nici un suport. Pe baza unei declarații a unuia dintre minori că realiza pe zi o anumită sumă prin golirea unor bancomate s-a făcut un calcul pur teoretic că realiza pe zi o anumită sumă, s-a calculat un număr de zile (cu aproximație) și acesta constituie prejudiciul cauzat Primăriei P., fără însă ca P. P. să fi precizat o anumită sumă cu care se constituie parte civilă. În calculul prejudiciului se fac doar aprecieri și deducții de către organele de urmărire penală fără ca declarațiile minorilor să fie coroborate cu alte probe din dosar.

Bundaș F. Ștefan și Bundaș Stelian G., martori ale căror declarații au stat la baza calculării prejudiciului au fost audiați doar în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale. De asemenea, confruntarea persoanelor ascultate a avut loc tot în această fază, adică înainte de începerea urmăririi penale. La întocmirea acestor acte nu au asistat inculpații, așa cum prevede art. 172 c. pr. pen.

Față de cele reținute mai sus, instanța a apreciat că în cauză nu s-a efectuat, de fapt, urmărirea penală și pentru acest motiv a restituit cauza la procuror pentru refacerea în întregime a acestei faze a procesului penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă J. ecătoria V. de Sus, criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală.

În motivarea recursului său, Parchetul de pe lângă J. ecătoria V. de Sus a învederat faptul că prin rechizitoriu Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș în anul 2004, cei doi inculpați fiind trimiși în judecată pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. 4 din Codul penal. În esență, s-a reținut că inculpatul N. I. este plecat de mai mulți ani din țară și prin intermediul soției sale, inculpata N. D., au racolat doi minori pe care i-au ajutat la întocmirea pașapoartelor și mai ales le-au plătit transportul până în Franța, respectiv în P. . De asemenea, s-a dovedit că aceștia au sustras bani din aparatele de taxat din parcări. Inițial Tribunalul Maramureș a dispus condamnarea inculpaților, fiind soluționată și latura civilă a cauzei, iar Curtea de Apel C. a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond și, în rejudecare, Tribunalul Maramureș i-a condamnat din nou pe inculpați, menținând aceleași pedepse, fiind schimbat doar cuantumul despăgubirilor. În final, într-un al treilea ciclu procesual, J. ecătoria V. de Sus, învestită cu soluționarea cauzei, raportat la criteriul valoric, a dispus restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale pentru următoarele motive: în primul rând s-a arătat că actul de sesizare a instanței este incomplet, în al doilea rând că s-a început urmărirea penală în data de 6 octombrie 2003 și că sunt o serie de probe care au fost administrate anterior începerii urmăririi penale, respectiv audierea unor martori și procese-verbale de confruntare; un alt motiv se referă la faptul că cei doi minori care sunt autorii furturilor au fost audiați în cauză în calitate de martori, nefiind trimiși în judecată pentru comiterea furturilor; un alt motiv se referă la modul de soluționare al laturii civile a cauzei

și anume, la modul în care a fost stabilit prejudiciul în cauză și, în fine, ultimul motiv de restituire se referă la faptul că cei doi inculpați nu au asistat la efectuarea actelor de urmărire penală.

Un prim motiv de recurs este acela că, J. ecătoria V. de Sus indică la modul generic temeiul de drept al restituirii și anume art. 332 din Codul de procedură penală în condițiile în care alineatul 1 și 2 din acest text se referă la două situații total diferite, dar raportat la motivele anterior evidențiate și care rezultă din conținutul hotărârii de restituire, semnifică că în concret ar fi vorba de art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv de nesesizarea legală a instanței de judecată și de lipsa învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia în faza de urmărire penală.

Cu privire la sesizarea instanței de judecată se consideră că J. ecătoria V. de Sus confundă pe de o parte art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală și art. 300 din Codul de procedură penală, acesta din urmă referindu-se la verificarea din oficiu, la primul termen de judecată, a regularității actului de sesizare a instanței. Astfel, susține că acest aspect s-a efectuat în cauză, pentru că, încă din anul 2007, Tribunalul Maramureș a pronunțat o primă hotărâre de condamnare, iar la primul termen de judecată, în mod legal, a avut loc verificarea regularității actului de sesizare a instanței, verificare care se face prin prisma condițiilor de formă ale actului de sesizare a instanței și, mai ales, prin prisma condiției ca acesta să fie confirmat de către procurorul ierarhic superior, în baza art. 264 din Codul de procedură penală. Ori, din conținutul rechizitoriului rezultă faptul că și forma acestuia a fost respectată, precum și confirmarea de către procurorul ierarhic superior.

Se reiterează susținerea ce vizează confundarea verificării privind sesizarea instanței cu modul în care au fost respectate regulile de administrare a probelor în faza de urmărire penală, fiind noțiuni distincte, pentru că instanța de judecată a arătat că urmărirea penală a fost începută în 6 octombrie 2003 și că sunt anumite probe administrate anterior începerii urmăririi penale. În consecință, se apreciază că este o critică legată de modul în care au fost respectate dispozițiile Codului de procedură penală în privința probațiunii și arată că anumite persoane, care au fost găsite, au fost reaudiate după începerea urmăririi penale, iar cele care nu s-au mai găsit în țară nu au mai fost audiate.

Cu privire la participarea inculpaților în faza de urmărire penală, se arată că la dosarul de urmărire penală este procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală în data de 16 aprilie 2004. Se apreciază că acest aspect este important, cei doi inculpați luând cunoștință personal de toate actele de urmărire penală, fără a avea niciun fel de obiecțiuni și nici probe în apărare. În acest context, se consideră că nu este incidentă în cauză situația reglementată de art. 332 alin. 2 din Codul de procedură penală, în sensul că inculpații au lipsit și nu au fost asistați de către apărători.

Raportat la prejudiciu se arată că există o împrejurare obiectivă în sensul că nu se poate stabili cu exactitate valoarea acestuia, datorită modului de comitere a faptelor, neputând fi practic administrate alte probe.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, curtea reține următoarele:

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș nr. 517/P/2002 inculpații N. I. și N. M. D. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la furt calificat și complicitate la furt calificat prev. și ped. de art. 25 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen. și art. 26 rap. la art. 208 al. 1, 209 al. 1 lit. a, e, g, i și al. 4 c. pen.

"specializat"; în această activitate.

Activitatea infracțională desfășurată de minori, sub coordonarea și la inițiativa inculpaților a fost descrisă pe larg în cuprinsul rechizitoriului.

Tribunalul Maramureș, prin sentința penală nr. 194 din 27 aprilie 2007 a condamnat pe inculpatul N. I. la pedeapsa de 12 ani închisoare, iar pe inculpata N. M. D. la 10 ani închisoare.

Prin sentința penală nr. 139 din 2 martie 2011, Tribunalul Maramureș a soluționat din nou fondul cauzei, aplicând inculpaților aceleași pedepse după menținerea încadrărilor juridice și a obligat pe inculpați, în baza art. 14 C. pr. pen. rap. la art. 998 c. civ., să plătească Primăriei P. suma de 440.000 franci francezi despăgubiri civile.

Astfel, în al treilea ciclu procesual, instanța de fond, în baza art.332 C.p.p. a dispus restituirea cauzei la Parchet în vederea refacerii urmăririi penale.

Potrivit art.332 alin.2 C.p.p. instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

În speță, nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege menționat, întrucât conform art.300 alin.1 C.p.p. instanța este obligată să verifice, din oficiu, la prima înfățișare actul de sesizare, verificare ce poartă asupra rechizitoriului propriu-zis și anume asupra respectării dispozițiilor art.264 alin.3 C.p.p., referitoare la limitele și conținutul rechizitoriului.

Motivele de restituire invocate de către instanța de fond nu se regăsesc printre cele enumerate de textul menționat, obținerea unor probe în faza actelor premergătoare poate fi sancționată, dar sub alte aspecte decât cele privind legala sesizare a instanței.

După cum s-a statuat în doctrina și jurisprudența în materie, administrarea probelor este guvernată de principiul legalității și loialității, astfel că, în esență acestea trebuie obținute conform legii și fără a exista constrângeri.

Conchizând, examinarea eventualelor nulități din cursul urmăririi penale este o activitate distinctă de cea a verificării regularității actului de sesizare.

Se constată că, în cauză rechizitoriul întocmit corespunde dispozițiilor art.263 alin.1 C.p.p. conform căruia rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă… fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică.

Mai mult, art.317 C.p.p. reglementează limitele judecății în sensul că aceasta se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a

instanței.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de C. și Justiție instanța nu poate dispune restituirea cauzei la procuror, constatând caracterul ilegal al probelor pe

baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât aceasta se va pronunța asupra aspectelor enunțate mai sus prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri ( decizia nr.13/2007).

Cu privire la prezența inculpaților și la dreptul acestora la apărare, se constată că aceștia au fost audiați după începerea urmăririi penale(f.116,123,124), ocazii cu care nu au recunoscut comiterea faptelor iar la data de_ le-a fost prezentat materialul de urmărire penală și în niciunul dintre aceste momente nu au contestat materialul probator și nici nu au avut cereri în apărare.

În ceea ce privește motivul referitor la lipsa unor calcule exacte ale prejudiciului, apreciem că acesta în sine nu poate constitui temei de restituire a cauzei la procuror, cu atât mai mult cu cât s-a realizat un calcul estimativ al acestuia prin aprecieri, raportat la specificul faptei, completat de documentul emis de P. orașului P. și depus la dosarul instanței.

Față de cele de mai sus, constatând că în cauză nu există elemente care să conducă la concluzia unei încălcări a dispozițiilor legale ce reglementează instituția sesizării instanței sau a prezenței inculpaților, nefiind astfel necesară refacerea urmăririi penale, curtea în baza art.385 ind.15 pct.2 lit.c C.p.p. va casa hotărârea atacată în întregime și va trimite cauza instanței de fond în vederea continuării judecății.

Va stabili onorariu avocațial în favoarea Baroului C. în sumă de 450 lei (1x150 lei - av. P. a A. si 1 x 300 lei - av. P. C. ) ce se va avansa din FMJ:

Cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Admite recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA VIȘEU DE SUS împotriva sentinței penale nr. 317 din 21 noiembrie 2012 a Judecătoriei V. de Sus, pe care o casează în întregime și trimite cauza aceleiași instanțe, respectiv Judecătoriei V. de Sus, pentru continuarea judecății.

Stabilește onorariu avocațial în favoarea Baroului C. în sumă de 450 lei (1x150 lei - av. P. a A. si 1 x 300 lei - av. P. C. ) ce se va avansa din FMJ:

Cheltuieli judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia. Definitivă.

Pronunțata in ședința publică din 18 aprilie 2013.

PREȘEDINTE			JUDECĂTORI
M. R.	M.	B.	A. D. L.

L. A. S.

Red.M.R./S.M.D.

3 ex./_

J. .fond.T. H.

← Decizia penală nr. 1124/2013. Furt calificat		Decizia penală nr. 1042/2013. Furt calificat →

Decizia penală nr. 544/2013. Furt calificat

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Decizia penală nr. 544/2013. Furt calificat