CSJ. Decizia nr. 1008/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1008/2003
Dosar nr. 4842/2002
Şedinţa publică din 27 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 262 din 2 august 2002, Tribunalul Dâmboviţa a condamnat pe inculpatul v.p. la 10 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) şi h) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice potrivit art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
A fost computată durata arestării preventive şi inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile unei unităţi spitaliceşti şi cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în ziua de 3 octombrie 2001 partea vătămată împreună cu soţia şi fiul ei s-au deplasat la oborul dintr-o comună, unde a sosit şi recurentul însoţit de o persoană.
La un moment dat între partea vătămată, fiul acesteia şi inculpat a izbucnit o discuţie pe motiv că animalul înhămat la căruţa victimei i-ar fi aparţinut însoţitorului recurentului, care a pretins că i-a fost furat în cursul lunii august.
După ce discuţia a luat sfârşit, fiul părţii vătămate a părăsit oborul cu căruţa trasă de calul despre care s-a susţinut că aparţinuse însoţitorului inculpatului şi ulterior, când familia victimei se pregătea de culcare în acel loc au venit recurentul şi cu cealaltă persoană, primul având în mână un toporaş, iar al doilea o bâtă cu care le-au aplicat lovituri în zona capului, iar în cele din urmă au deshămat animalul respectiv au luat hamul şi au plecat.
În urma agresiunii, victima a suferit leziuni, pentru vindecarea cărora au fost necesare 35-45 zile îngrijiri medicale.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin Decizia nr. 433 din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împotriva acestei soluţii, inculpatul a declarat recurs.
Apărătorul a susţinut că hotărârile nu sunt legale şi temeinice, deoarece, pe de o parte instanţele au dat o încadrare juridică greşită faptelor comise, iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată nu reflectă corect gradul de pericol real al faptei şi făptuitorului.
Sub primul aspect, apărătorul a susţinut că agresiunea contra victimei nu a avut drept scop deposedarea acesteia de cal şi de haranşament şi ca atare furtul nu a avut loc prin violenţă.
În consecinţă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., în cea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare.
În subsidiar a cerut reducerea pedepsei deoarece inculpatul a fost sincer şi a regretat fapta comisă.
Recursul nu este fondat.
Analizând soluţiile pronunţate se constată că ele sunt legale şi temeinice sub toate aspectele.
Astfel, probele administrate (plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, certificatul medico-legal şi relatările martorilor audiaţi) dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că activitatea infracţională a recurentului se compune atât din acte de agresiune îndreptate efectiv asupra victimei, prin folosirea unui obiect contondent, toporaş, după care a continuat, alături de cealaltă persoană, pentru care cauza a fost disjunsă, să fie autor al furtului unui animal şi a hamului respectiv, ce aparţineau victimei.
Faţă de aceste situaţii, este evident că încadrarea juridică a faptei este în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) şi h) C. pen., cum bine au reţinut instanţele şi temeinic au motivat această soluţie.
Pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului.
Sub acest aspect este de relevat că ea a fost bine proporţionalizată, fiind respectate toate criteriile menţionate de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Sub acest aspect s-a avut în vedere pericolul social concret al faptei, determinat de natura ei, de caracterul calificat al infracţiunii, de valoarea pagubei produse (50.000.000 lei), de timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei, precum şi de faptul că prejudiciul a fost acoperit.
Totodată, s-a avut în vedere şi persoana făptuitorului care a recunoscut şi regretat comiterea faptei, are în întreţinere şi îngrijire doi copii şi este recidivist (recidivă specială) ceea ce demonstrează perseverenţa infracţională şi că executarea pedepsei anterioare nuşi-a atins scopul ei educativ.
În consecinţă, recursul urmează să fie respins.
Intrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest, urmează ca din pedeapsa aplicată să se compute durata arestării preventive.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei, vor fi restituite de către recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul, declarat de inculpatul V.P. împotriva deciziei nr. 433 din 25 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 26 februarie 2002, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 96/2003. Penal. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 10/2003. Penal. Art.2o rap.la art.174, 175... → |
|---|
