CSJ. Decizia nr. 1925/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1925/2003
Dosar nr. 4117/2002
Şedinţa publică din 15 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 67 din 15 februarie 2002, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de contestatorul N.V.P. dispunându-se obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 300.000 lei, din care onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a reţinut că petentul N.V.P. se află în executarea unei pedepse de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (3) C. pen., prin sentinţa penală nr. 281/1998 a Tribunalului Galaţi.
Condamnatul a formulat contestaţii la executare invocând dispoziţiile art. 458 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 12 şi 15 C. pen.
El a arătat că prin OG nr. 207/2000 s-au modificat prevederile art. 146 C. pen., cu privire la conţinutul noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” prin care, în prezent, se înţelege o pagubă materială mai mare de 2 miliarde lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unei instituţii publice.
Cum prejudiciul cauzat de contestator prin comiterea infracţiunii de furt calificat se situează sub această limită, sus-numitul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 12 şi art. 15 C. pen.
Instanţa de fond a considerat că aplicarea legii mai favorabile se dispune numai până la judecata definitivă a cauzei şi, în consecinţă, a respins contestaţia.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr. 371 din 24 iulie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de contestator, considerând că situaţia prejudiciului statuată în mod definitiv nu poate face obiectul unei analize şi modificări decât prin folosirea unei căi extraordinare de atac.
Împotriva modului de soluţionare a contestaţiei la executare, condamnatul N.V.P. a declarat recurs, reiterând motivele cererii sale.
Examinând recursul, Curtea constată că acesta este nefondat.
Petentul N.V.P. a fost condamnat în baza art. 208 şi art. 209 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă de 10 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 281/1998 a Tribunalului Galaţi, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1594/2000 a Curţii Supreme de Justiţie.
Limitele de pedeapsă prevăzute de art. 209 alin. (3) C. pen., pentru furtul care a produs consecinţe deosebit de grave sunt cuprinse între 10 şi 20 ani.
Articolul 146 C. pen., stabilea, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, că prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege o pagubă materială mai mare de 50 milioane lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.
Prin OG nr. 207/2000 (M. Of., din 25.07.2001) conţinutul noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” a fost modificat în sensul stabilirii limitei inferioare a pagubei materiale la 2 miliarde lei.
Apariţia acestui act normativ după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a contestatorului N.V.P. ridică problema juridică a aplicării legii penale mai favorabile acestuia.
Potrivit art. 458 C. proc. pen., în cazul intervenirii unei legi penale noi care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia măsuri de îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 C. pen.
Articolul 15 C. pen., stabileşte că dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
Pedeapsa nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse, proporţional cu micşorarea maximului special, prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Prin urmare, contestatorului N.V.P. îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la legea penală mai favorabilă, dar numai în considerarea condiţiilor şi termenilor de apreciere a acestora arătate mai sus.
Din analiza celor două texte, ca şi din titlul marginal al articolului 15 C. pen., rezultă că în cazul pedepselor definitive aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ, constituind o posibilitate, iar nu o obligaţie a instanţei care soluţionează contestaţia la executare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că petentul N.V.P. a săvârşit o infracţiune cu un pericol social sporit, cauzând un prejudiciu de 48 milioane lei, în cea mai mare parte nerecuperat.
El a început executarea pedepsei de 10 ani închisoare la care a fost condamnat la 5 septembrie 1997, având de efectuat încă jumătate din durata mandatului dispus.
Contestatorul a mai fost condamnat şi prin sentinţa penală nr. 2171/2000 a Judecătoriei Timişoara la o pedeapsă de 4 ani închisoare tot pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt.
Împrejurarea că pe timpul detenţiei a avut un comportament corespunzător nu este, în acest context determinantă, şi, de altfel, pentru conduita sa, condamnatul a fost recompensat potrivit regulamentului de ordine interioară.
Faţă de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de timpul scurs de la începerea executării pedepsei, Curtea constată că menţinerea pedepsei aplicate este în concordanţă cu dispoziţiile legale.
Aşa fiind, recursul urmează a fi respins ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul N.V.P., împotriva deciziei penale nr. 371/ A din 24 iulie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Obligă pe condamnat la plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1924/2003. Penal. Art.348 alin.1 c.pen. Recurs... | CSJ. Decizia nr. 1928/2003. Penal → |
|---|
