ICCJ. Decizia nr. 194/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.194Dosar nr.159/2003
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursurilorde faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr.646 din 1 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000 a condamnat pe inculpatul M.A. la 10 ani închisoare, cu aplicarea art.33, a art.71 şi art.64 C. pen.
În baza art.4 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2şi art.33 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la 3 ani închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C. pen.
În baza art.33 şi 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
În baza art.17 din Legea nr.143/2000, s-a dispus confiscarea specială a 78,14 gr. rezină canabis, 27,13 gr. opium (borcan), 353,58 gr. canabis şi 378,17 gr. opium aflat la organele de poliţie.
S-a dedus din pedeapsă prevenţia cu începere de la 14 martie 2002 la zi, menţinându-se starea de arest.
În baza art.112 lit.e şi art.117 C. pen., s-a dispus expulzarea inculpatului după executarea pedepsei.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A.A. pentru infracţiunea prevăzută de art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000.
În baza art.4 din Legea nr.143/2000, cu aplicrea art.41 alin.2 C. pen., a fost condamnat inculpatul A.A.la 2 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art.71 şi 64 C. pen.
Şi pentru acest inculpat s-a dedus prevenţia de la 14 martie 2002 la zi, menţinându-se starea de arest.
Instanţa a reţinut că, în urma efectuării unei percheziţii domiciliare la A.A. în ziua de 14 martie 2002, s-au găsit ascunse în fotoliu şi în cămară 78,14 gr. rezină canabis şi 27,13 gr opium, precum şi într-un borcan, pentru fumat.
Inculpatul a declarat că deţine droguri pentru consum, locuinţa fiindu-i pusă la dispoziţie de inculpatul M.A., care i-a dat şi droguri pentru a le testa.
S-a efectuat o percheziţie domiciliară şi la inculpatul M.A., ocazie cu care soţia acestuia a aruncat pe fereastră o pungă din plastic cu 353,58 gr. rezină canabis şi 378,17 gr. opium, pungă care a fost recuperată de organele de poliţie. Despre această pungă, inculpatul M.A. şi soţia sa au declarat că au primit-o de la I. cu 5 zile înainte de a pleca, pentru a o păstra, acesta ocupându-se cu traficul de droguri. Inculpatul M.A. a recunoscut că de 10 ani este consumator de droguri. În urma efectuării unei percheziţii domiciliare la locuinţa socrilor inculpatului M.A. au mai fost găsite 69,30 gr. opium, cu privire la care inculpatul a declarat că le ascunsese în vederea consumului. Interceptându-se autorizat o convorbire telefonică a inculpatului M.A. acesta a spus că are droguri şi poate să i le dea.
În declaraţiile date de inculpatul A.A., acesta a recunoscut că este consumator de droguri, iar drogurile găsite la el i-au fost aduse de M.A. spre păstrare în schimbul plăţii de către acesta a chiriei datorată de A.A.
Inculpatul M.A. a declarat că drogurile găsite la el i-au fost date de I. care avea o datorie la inculpat de 6.500 dolari. Nu a recunoscut că s-ar ocupa cu traficul de droguri.
Instanţa a considerat că în privinţa inculpatului A.A. se poate reţine numai infracţiunea de deţinere de droguri pentru consum propriu, fără drept, prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, iar cu privire la inculpatul M.A., ambele infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată.
Prin Decizia penală nr.749 din 22 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat parţial Sentinţa nr.646 din 11 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a schimbat încadrarea juridică a ambelor fapte, în baza art.334 C. proc. pen., astfel.
- din art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru inculpatul M.A., şi din art.2 alin.1 şi 2 din Legea nr.143/2000, pentru inculpatul A.A., în art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, pentru ambii inculpaţi, condamnându-i, în baza acestui text, pe fiecare la câte o pedeapsă de 10 ani închisoare.
- din art.4 din Legea nr.143/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen., pentru ambii inculpaţi, în art.4 din Legea nr.143/2000, text în baza căruia a condamnat pe inculpatul M.A. la 3 ani închisoare şi pe inculpatul A.A. la 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art.33 şi 34 C. pen., s-a dispus ca inculpaţii să execute fiecare pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
A fost computată prevenţia de la 14 martie 2002 la zi, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca nefondate,apelurile declarate de inculpaţii M.A. şi A.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambii inculpaţi.
Inculpatul A.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale. A mai solicitat, în subsidiar, casarea deciziei instanţei de apel şi achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., susţinând că nu sunt probe care să ateste că se ocupa cu traficul de droguri, probele existente referindu-se la un eventual trafic. S-a mai susţinut că, în realitate, drogurile erau ale coinculpatului M.A. şi nu cunoştea ce intenţionează să facă acesta.
S-a mai arătat că şi în privinţa laturii subiective a infracţiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, din probele existente nu rezultă intenţia inculpatului A.A. de a trafica droguri, iar argumentul adus de instanţa de apel referitor la cantitatea mare de droguri care nu ar justifica deţinerea lor pentru consumul propriu este un argument subiectiv, iar nu o probă a traficului de droguri.
Se mai consideră că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt cu privire la cantitatea de droguri găsită la locuinţa inculpaţilor, are în vedere cantitatea de droguri găsită la locuinţa soţilor M., în legătură cu care inculpatul A.A. nu cunoştea nimic, ei având activităţi distincte. De asemenea, nu se poate stabili care este limita maximă a cantităţii de droguri destinată consumului propriu.
În recursul declarat de inculpatul M.A., s-a solicitat, în principal, casarea hotărârilor atacate şi achitarea sa pentru ambele infracţiuni, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a C. proc. pen., întrucât nu există infracţiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, iar consumul de droguri nu este infracţiune, ci contravenţie. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru completarea probelor.
Tot în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea art.16 din Legea nr.143/2000.
Examinândrecursurile declarate de inculpaţi, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, pentru argumentele ce urmează:
Cu privire la recursul declarat de inculpatul A.A., Înalta Curte constată că urmărirea penală este completă şi nu există temei pentru restituirea dosarului procurorului, în sensul prevăzut de art.333 C. proc. pen.
Referitor la susţinerea privind inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, întrucât nu ar exista probe din care să rezulte că inculpatul A.A.
s-ar fi ocupat cu traficul de droguri, Curtea observă că potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, constituie infracţiune şi deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de mare risc, fără drept, deţinere care în speţă nu s-a făcut doar pentru consum propriu fără drept, ci în scop de depozitare a drogurilor aduse de inculpatul M.A. (care se ocupa cu traficul de droguri) şi care îi plătea chiria, astfel cum însuşi A.A. recunoaşte în declaraţia dată în dosarul de urmărire penală. Or, deţinerea de droguri este constatată prin procesul verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare din 14 martie 2002, proces verbal semnat de inculpat şi de 2 martori asistenţi, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Mai mult, din declaraţia dată de inculpatul M.A. rezultă că inculpatul A.A. se ocupa cu vânzarea de droguri.
Or, aceste probe atestă săvârşirea de cătreinculpatul A.A. a infracţiunii prevăzute de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000, fapta de deţinere, fără drept, a drogurilor de mare risc (pentru inculpatul M.A.) fiind recunoscută şi de inculpat.
Pentru infracţiunea prevăzută de art.4 din Legea nr.143/2000, inculpatul A.A. a fost, de asemenea, condamnat în baza propriei recunoaşteri, precum şi a probelor deja menţionate, fapta fiind distinctă de aceea prevăzută de art.2 alin.2 din aceeaşi lege, întrucât vizează deţinerea de droguri, pentru consum propriu, fără drept, alta decât cea menţionată (care se referă la deţinerea într-un scop diferit).
Referitor la pedeapsa aplicată acestui inculpat, se constată că ea reprezintă minimul special prevăzut de Legea nr.143/2000, pentru infracţiunea prevăzută de art.2 alin.2 din aceeaşi lege, pedeapsă corect individualizată în raport cu prevederile art.72 C. pen., astfel încât, în absenţa unor împrejurări care să constituie circumstanţe atenuante, nu se justifică reducerea acesteia sub minimul special.
Ambele instanţe au reţinut justificat, şi cu privire la inculpatul M.A., săvârşirea de către acesta a ambelor infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitor, sub corecta calificarea juridică stabilită de instanţa de apel, recursul declarat de acest inculpat fiind, de asemenea, nefondat.
Astfel, procesele verbale de percheziţie domiciliară efectuate la locuinţa inculpatului M.A. şi la locuinţa socrilor săi, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, declaraţiile date de ambii inculpaţi, declaraţia martorului S.E., transcrierea convorbirii telefonice supraveghiată autorizat constituie probe în dovedirea săvârşirii de către inculpat a infracţiunilor prevăzute de art.2 alin.2 şi art.4 din Legea nr.143/2000, texte în baza cărora a fost condamnat.
Înalta Curte consideră că nu există temeiuri legale de casare cu trimitere a hotărârilor atacate, la instanţa de fond, neevidenţiindu-se nici unul dintre cazurile prevăzute de art.38515 pct.2 lit.c C. proc. pen.
Referitor la solicitarea recurentului inculpat M.A. privind aplicarea art.16 din Legea nr.143/2000, întrucât ar fi denunţat împreună cu alte 3 persoane săvârşirea la data de 27/28 octombrie 2003 a infracţiunilor prevăzute de art.2 alin.1 şi 2 şi art.4 din Legea nr.143/2000 de către alte persoane, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele art.16 din Legea nr.143/2000. Aşa cum rezultă din însăşi adresa nr.5110/P/2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cei doi inculpaţi (M.N.Y. şi M.B.) au fost denunţaţi de S.N., reţinându-li-se fapte săvârşite la 27/28 octombrie 2003, perioadă în care M.A. se afla în stare de arest preventiv, încă de la data de 14 martie 2002. De altfel, chiar în adresa menţionată se precizează că au fost alte 3 persoane care au denunţat pe cei doi inculpaţi, printre care se afla persoana căreia cei doi i-au vândut heroină.
Or, potrivit art.16 din Legea nr.143/2000, denunţul trebuie făcut în timpul urmăririi penale şi trebuie să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri.
Aceste condiţii cerute pentru reducerea la jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât denunţul nu s-a depus în timpul urmăririi penale a inculpatului, iar facilitarea identificării şi a tragerii la răspundere penală nu a fost făcută de recurentul M.A., ci de către denunţătorul S.N. şi alte două persoane.
Pentru argumentele expuse, recursurile inculpaţilor vor fi respinse ca nefondate.
Conform art.88 C. pen., se va deduce din pedeapsele aplicate inculpaţilor timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 14 martie 2002 la zi.
Conform art.192 alin.(2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în cuantum de câte 1.100.000 lei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă persană se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.A. şi M.A. împotriva deciziei penale nr.749 din 22 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 14 martie 2002 la 14 ianuarie 2004, pentru ambii inculpaţi.
Obligă pe recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă persană, se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 1932/2003. Penal. Conflict de competenta.... | CSJ. Decizia nr. 1943/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
