CSJ. Decizia nr. 3085/2003. Penal. Contestatie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3085/2003
Dosar nr. 1547/2003
Şedinţa publică din 26 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 197 din 15 aprilie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul P.D. la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. e) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. a) şi art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat restul de pedeapsă de 267 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 563/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză şi a dispus ca acesta să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
S-a reţinut că, la data de 21 septembrie 1998, inculpatul a sustras de la raionul de bijuterii al magazinului C., dintr-un sertar aflat în vitrina raionului, o placă pe care se aflau mai multe bijuterii din aur.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I a penală, prin Decizia penală nr. 361 din 18 august 1999, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată numai în latura penală şi, în baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) C. pen., a condamnat pe inculpat la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. Totodată, instanţa de apel a revocat restul de pedeapsă rămas neexecutat, l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
Recursul declarat de către inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 238 din 25 ianuarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
La data de 9 noiembrie 2001, invocând dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., cu referire la OUG nr. 207/2000 şi art. 15 C. pen., condamnatul a formulat contestaţie la executare, solicitând reducerea pedepsei.
Prin sentinţa penală nr. 139 din 21 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins contestaţia la executare, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de executare a reţinut că modificarea intervenită prin ordonanţa menţionată nu priveşte limitele de pedeapsă, prevăzute de art. 209 C. pen. Ca atare, în această situaţie nu ne aflăm în faţa unei succesiuni de legi penale şi în consecinţă nu este vorba de nici un incident ivit în timpul executării pedepsei, în sensul art. 461 lit. d) C. proc. pen.
S-a mai reţinut că o reexaminare a pedepsei de către instanţa de judecată nu s-ar putea face decât prin reaprecierea gravităţii infracţiunii în raport de valoarea pagubei produse, deci prin schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care petentul a fost judecat şi condamnat definitiv, printr-o hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat. Or, acest lucru nu este posibil pe calea contestaţiei la executare, întrucât încadrarea juridică este o chestiune de fond ce nu poate fi pusă în discuţie după soluţionarea definitivă a cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I a penală, prin Decizia nr. 243 din 14 mai 2002, a respins apelul declarat de către condamnat împotriva acestei sentinţe, ca nefondat.
Prin Decizia nr. 4198 din 4 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de către condamnat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia şi sentinţa pronunţate şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
S-a reţinut că instanţele aveau obligaţia de a judeca în fond contestaţia, verificând îndeplinirea condiţiilor înscrise în art. 15 C. pen., în raport de împrejurarea că prin art. 1 pct. 5 din OUG nr. 207/2000 a fost redefinit înţelesul sintagmei „consecinţe deosebit de grave” prevăzut de art. 146 C. pen. Potrivit acestui act normativ, precum şi Legii nr. 456/2001, textul art. 209 C. pen., a fost modificat în sensul introducerii alin. (3). Ca atare, noul conţinut dat art. 146 C. pen., fiind o dispoziţie mai favorabilă în sensul art. 13 din acelaşi cod, poate constitui, pentru cauzele definitiv judecate, motiv de introducere a contestaţiei la executare pentru persoanele aflate în executarea pedepsei, caz în care se impune administrarea dovezilor de bună conduită cerute de lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia penală, prin sentinţa nr. 1219 din 19 decembrie 2002, în rejudecare după casare cu trimitere, a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul P.D., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că contestaţia la executare nu este o cale extraordinară de atac, ci un mijloc jurisdicţional de soluţionare a incidentelor ivite în timpul executării pedepsei.
OUG nr. 207/2000 şi Legea nr. 456/2001 nu au modificat limitele de pedeapsă prevăzute de art. 209 C. pen., ci doar au modificat cuantumul daunei materiale care face ca fapta să producă consecinţe deosebit de grave.
Aşadar, nu se poate reţine că prin modificarea art. 146 C. pen., s-a produs o schimbare de încadrare juridică prin efectul legii.
În raport însă de dispoziţiile art. 38515 C. proc. pen., instanţa a examinat criteriile enumerate de art. 15 alin. (1) C. pen. şi a constatat că nu se impune reducerea pedepsei pentru fapta săvârşită de inculpatul recidivist, în stare de liberare condiţionată. În consecinţă, faţă de fapta săvârşită şi perseverenţa infracţională a condamnatului, obţinerea relaţiilor privind conduita petentului în detenţie nu apare ca fiind utilă în cauză.
Apelul declarat de către condamnat împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 95 din 26 februarie 2003, cu motivarea că prima instanţă a reţinut corect natura juridică a contestaţiei la executare şi neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 15 C. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La termenul de judecată din 26 iunie 2003, condamnatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi în rejudecare, admiterea contestaţiei la executare şi reducerea pedepsei.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 15 alin. (1) teza I C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei.
Din cuprinsul acestui text rezultă că aplicarea legii mai favorabile, cu referire la pedepsele definitive, este facultativă.
Pentru a proceda la menţinerea sau reducerea pedepsei, instanţa trebuie să aplice criteriile prevăzute de acelaşi text, respectiv: pericolul social generic şi concret al infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului sub aspectul vârstei, sexului, antecedentelor penale, conduita condamnatului în timpul executării pedepsei, cu referire la respectarea regulamentului locului de deţinere, recompense şi sancţiuni, precum şi durata executată din pedeapsă.
Investită cu soluţionarea contestaţiei la executare formulată de către condamnatul P.D., instanţa de judecată a constatat că, la data de 21 septembrie 1998, după ce în prealabil s-a drogat, acesta s-a deplasat la parterul magazinului C., în scopul de a sustrage bunuri. În realizarea rezoluţiei infracţionale arătate, inculpatul a sustras bijuterii în valoarea de 53.343.110 lei.
Totodată, instanţa a constatat că acelaşi condamnat a mai suferit în perioada 1995 – 1996 un număr de două condamnări pentru săvârşirea infracţiunilor de furt şi tâlhărie.
Pe de altă parte, ultima infracţiune a fost săvârşită, în stare de recidivă postcondamnatorie, de către condamnatul P.D.
Faţă de fapta săvârşită şi perseverenţa infracţională a condamnatului, instanţa de judecată a apreciat ca fiind lipsită de utilitate în cauză obţinerea relaţiilor privind conduita acestuia în detenţie.
Este adevărat că potrivit art. 461 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestaţie la executare în cazul în care s-a ivit, printre altele, o cauză de micşorare a pedepsei.
În cauză, au fost invocate dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 146 din acelaşi cod, modificat prin OUG nr. 207/2000 şi Legea nr. 456/2001.
Criteriile de apreciere prevăzute de art. 15 C. pen., trebuie avute în vedere împreună.
Or, în raport de persoana condamnatului şi pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, aşa cum au fost reţinute şi care nu erau de natură a justifica reducerea pedepsei, în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa de relevanţă a datelor privind conduita acestuia în locul de detenţie.
Ca atare, menţinând hotărârea atacată, prin respingerea apelului declarat de către condamnat împotriva acesteia, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi în consecinţă nesusceptibilă de casare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către condamnatul P.D., ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, îl va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de condamnatul P.D. împotriva deciziei nr. 95 din 26 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondat.
Obligă pe condamnat să plătească statului 650.000 lei cheltuieli judiciare în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 150.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3083/2003. Penal. Art.194 alin.1 c.pen. Recurs... | CSJ. Decizia nr. 3086/2003. Penal → |
|---|
