ICCJ. Decizia nr. 5538/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5538/2003
Dosar nr. 988/2003
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 180 din 26 iunie 2002, Tribunalul Vrancea a condamnat, printre alţii, pe inculpatul C.I. la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen. şi complicitate la infracţiunea de punere în circulaţie a unui autoturism cu inscripţionări false, prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, republicat.
Potrivit art. 861 C. pen., instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu un termen de încercare de 2 ani, la care se adaugă durata pedepsei, în total 5 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., fixându-se măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 lit. a), b), c) şi d) C. pen.
S-a dedus, din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive, de la 22 februarie 1999, până la eliberare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cursul anului 1998, a primit de la alte persoane, coinculpaţi în cauză, mai multe piese provenind din autoturisme furate de aceştia pentru a fi valorificate. Totodată inculpatul C.I. a modificat seria şasiului aparţinând unui autoturism provenit, de asemenea din furt, care a fost pus, apoi, în circulaţie contrar dispoziţiilor legale în vigoare.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr. 6/ A din 14 ianuarie 2003, a respins, ca nefondat, apelul prin care, inculpatul C.I. solicita casarea sentinţei instanţei de fond, în temeiul art. 3859 pct. 14, 171 şi art. 18 C. proc. pen., susţinând în principal că faptele nu au fost comise de acesta ci de fratele său, cu care se află în relaţii de duşmănie, iar în subsidiar că instanţa nu a administrat probele propuse în apărare, pronunţând o pedeapsă greşit individualizată.
Împotriva menţionatelor hotărâri, acelaşi inculpat a declarat recurs, reiterând motivele de casare invocate în apel, în sensul că, în principal a solicitat să se pronunţe achitarea sa, în lipsa probelor de vinovăţie, iar în subsidiar să se dispună casarea deciziei pronunţate în cauză cu trimiterea dosarului spre rejudecarea apelului, motivând că instanţa de apel a respins, în mod nejustificat, cererea de probatorii formulată de acesta.
Examinând hotărârile atacate, în raport de motivele de casare invocate în recurs, cât şi din oficiu, se constată că, instanţele au reţinut, în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică în prevederile art. 26, raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen. şi respectiv la art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, republicat, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Din probele administrate, care au fost analizate în considerentele hotărârilor atacate, rezultă următoarele:
În noaptea de 2 septembrie 1998, inculpatul C.I. însoţit de coinculpaţii L.M., T.C., M.I. ajutaţi de T.V. au sustras prin efracţie din locuri publice, autoturismele aparţinând părţilor vătămate R.D. şi respectiv D.I.
Primul autoturism a fost ascuns de inculpaţi în apropierea unei sonde de foraj din localitatea Bucşani, iar al doilea a fost adus la domiciliul lui L.M. şi dezmembrat.
Ulterior, inculpaţii au luat autoturismul aparţinând părţii vătămate R.D., din locul unde era ascuns, şi l-au adus la atelierul de reparaţii auto aparţinând inculpatului C.I. din localitatea Săcuieni, judeţul Dâmboviţa, primind de la acesta din urmă, suma de 4.500.000 lei.
În aceeaşi perioadă, inculpatul C.I. a acceptat propunerea coinculpaţilor de a modifica seria de pe şasiul autoturismului, care a fost pus apoi în circulaţie contrar dispoziţiilor legale în vigoare.
Deşi inculpatul C.I. a negat comiterea faptelor, din declaraţiile coinculpaţilor, coroborate cu procesele verbale şi planşele foto întocmite de poliţie pe parcursul cercetărilor cât şi cu raportul de constatare tehnico ştiinţifică dispus în cauză rezultă că acesta a ajutat pe cei patru coinculpaţi la valorificarea bunurilor sustrase, cunoscând că proveneau din furt şi a modificat seria de pe şasiul unui autoturism provenit din furt pentru a fi pus în circulaţie în mod ilegal de către persoanele menţionate.
Susţinerile inculpatului referitoare la respingerea nejustificată de către instanţa de apel a cererii de probatorii, de asemenea, nu se confirmă, în practica deciziei atacate menţionându-se expres motivele care au stat la baza acestei măsuri.
Astfel, se constată că efectuarea de către instanţa de apel a unei expertize tehnice auto, pentru a se stabili că seria de pe şasiul autoturismului a fost modificată de alte persoane, nu mai era posibilă, întrucât după întocmirea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din cursul urmării penale, piesa respectivă nu a fost conservată.
Cu privire la martorii T.C. şi L.M., rezultă că audierea acestora a fost admisă de către instanţa de fond, prin încheierea din 8 mai 2002, când s-au admis şi alţi martori ai apărării, o parte dintre aceştia fiind audiaţi la 29 mai 2002, când inculpatul a renunţat însă la audierea martorilor T.C. şi L.M. care au lipsit, stăruind numai în audierea martorului P.C., pe care urma să-l prezinte personal în instanţă.
Referitor la pedepsele aplicate inculpatului C.I. şi la modalitatea de executare, se constată că la stabilirea lor instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen., respectiv gradul de participare redus şi comiterea infracţiunii de furt, lipsa antecedentelor penale cât şi faptul că acesta este căsătorit şi are doi copii minori în întreţinere.
Întrucât criticile formulate în recurs nu sunt fondate, iar din actele dosarului nu rezultă existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3), care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul C.I., împotriva deciziei nr. 6/ A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, ca nefondat.
Obligă pe recurent, să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5534/2003. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 5542/2003. Penal. Reabilitare. Recurs → |
|---|
