Infracţiuni rutiere (O.U.G nr. 195/2002). Decizia nr. 515/2015. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 515/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 11385/180/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE

DECIZIE Nr. 515/2015

Ședința publică de la 25 Mai 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. P.

Judecător C. D.

Grefier E. D.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău - legal reprezentat de procuror – C. B.

Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de inculpatul M. V., împotriva sentinței penale nr.2197 din data de 30.10.2014 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. l_ .

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 12 mai 2015 fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.

CURTEA

-deliberând-

Asupra apelului penal de față, Curtea reține următoarele:

Prin sentința penală nr.2197/2014 din data de 31.10.2014, pronunțată de Judecătoria Bacău, a fost respinsă, ca nefondată, cererea privind schimbarea încadrării juridice formulate de inculpatul M. R. V., prin apărător și în consecință, s-a dispus condamnarea inculpatului M. R. V., fiul lui V. și C., născut la data de 5.07.1989, în Bacău, CNP_6, domiciliat în Bacău, ..10, ., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de:

a) art. 86 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal de la 1969 și art. 5 Cod penal, la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare și;

b) art. 208 alin.1 și 4- art. 209 alin. 1 lit. g și i Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal de la 1969 și art. 5 Cod penal, la pedeapsa principală de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a și art.34 lit. b Cod penal de la 1969, s-a dispus contopirea celor două pedepse principale aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, cea de 3 (trei) ani închisoare.

În temeiul art. 61 Cod penal de la 1969, s-a dispus revocarea liberării condiționate pentru restul de 415 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr.2394/2.12.2008 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin neapelare, rest pe care a fost contopit cu pedeapsa rezultantă aplicată în prezenta cauză, inculpat urmând a executa pedeapsă principală de 3 (trei) ani închisoare.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II- a și b Cod penal de la 1969.

În baza art. 396 alin. 5, raportat la art.16 lit. b Cod penal, s-a dispus achitarea inculpatului, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 89 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002, republicată.

Prin aceeași hotărâre, s-a luat act că partea vătămată S. B. nu s-a constituit parte civilă în cauză, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției, către Baroul Bacău, a sumei de 100 lei, onorariu avocat oficiu M. M. și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 5383/P/2011, din 01.07.2013, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului M. R. V., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor: conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002, republicată, părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului implicat într-un accident de circulație, dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei, prevăzută de art. 89 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002, republicată și furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 și alin. 4 Cod penal din 1969, raportat la art. 209 alin.1 lit. g și i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a și art. 37 alin. 1 lit. a Cod penal din 1969.

La Judecătoria Bacău, cauza a fost înregistrată sub nr._ .

Din actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

În noaptea de 2.07.2011, inculpatul M. R. V. i-a cerut părții vătămate S. B. cheile autoturismului cu nr._ pentru a sta în el până dimineață, iar după ce a primit aceste chei, în jurul orei 23:15 inculpatul a pornit motorul și s-a deplasat la volantul autoturismului mai sus menționat din parcarea abatorului de păsări S.C. Agricola S.A. situat în Bacău, Calea Moldovei pe drumul public, cu direcția de deplasare spre oraș.

La un moment dat, inculpatul a lovit gardul împrejmuitor al imobilului nr. 167 D situat pe Calea Moldovei, avariind atât autoturismul cât și gardul respectiv.

După ce a deplasat autoturismul avariat, prin împingere, până în dreptul imobilului nr. 169, situat pe Calea Moldovei, inculpatul a părăsit locul accidentului.

Toate acestea rezultă din coroborarea declarațiilor inculpatului cu ale martorilor Vascan R. N. și Stainboc S. B., audiați în cursul urmăririi penale și ale martorului Stainboc S. Debi audiat în faza cercetării judecătorești.

Din actele de la dosar rezultă că inculpatul M. R. V. nu este posesor al permisului de conducere pe drumurile Publice pentru nici o categorie de autovehicule.

Totodată, se reține că inculpatul a achitat contravaloarea gardului avariat, a doua zi, după producerea avariilor respective precum și faptul că partea vătămată S. B., proprietarul autoturismului cu nr. de mai sus, nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Inculpatul a recunoscut, în cursul urmăririi penale, săvârșirea faptelor mai sus descrise iar ulterior s-a sustras urmăririi penale.

Instanța de fond a apreciat că, în drept, faptele săvârșite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 86 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002 republicată și art. 208 alin. 1 și alin. 4 - art. 209 alin. 1 lit. g și i Cod penal de la 1969, cu aplicarea 33 lit. a și art.37 lit. a Cod penal de la 1969, identificate ca legi penale mai favorabile, în raport cu noile reglementări.

La reținerea stării de recidivă, instanța a motivat că a avut în vedere restul de pedeapsă de 415 zile, rămase neexecutate din pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 2394/2.12.2008, definitivă prin neapelare la 22.12.2008, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.211 alin. 1, alin. 2 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 74 și art. 76 Cod penal de la 1969, din executarea căreia susnumitul a fost liberat condiționat la 18.05.2011 (fl. 32-33 dos. inst.).

Totodată, prima instanță a observat că în privința infracțiunii prevăzute de art. 89 alin. 1 O.U.G. nr.195/2002, în raport cu noile reglementări, sunt incidente dispozițiile art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 lit. b Cod procedură penală, astfel că a dispus achitarea.

Instanța de fond a arătat că aspectele de mai sus rezultă din coroborarea următoarelor mijloace de probă: proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante din 03.07.2011, cartea de identificare a autovehiculului marca „Dacia L.”, cu numărul de înmatriculare_, adresa nr. 5383/2011 a I.P.J. Bacău, Serviciul rutier, declarațiile părții vătămate S. B., declarațiile martorilor Stainboc S. B. și Vascan R. N., precum și a declarațiilor martorului Stainboc S. Debi și ale părții vătămate date în fața instanței de judecată, coroborate cu declarațiile inculpatului M. R. V..

Prin urmare, motivează instanța de fond, apărarea inculpatului formulată în fața instanței de judecată privind săvârșirea infracțiunii de „abuz de încredere” va fi înlăturată că nefondată și în consecință, va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în acest sens.

Sub aspectul laturii subiective, prima instanță a reținut în sarcina inculpatului forma de vinovăție a intenției.

La stabilirea cuantumului pedepsei, instanța de fond a motivat că a avut în vedere gravitatea infracțiunilor săvârșite, starea de pericol creată pentru valorile ocrotite, urmările produse, starea de recidivă, comportamentul infracțional bine structurat în timp, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar, conduita inculpatului după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal.

Totodată, a motivat că a avut în vedere prevederile Cod penal de la 1969, favorabile inculpatului sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante ce urmează a fi aplicată în cauză.

Așa fiind, instanța a motivat că s-a orientat spre pedeapsa închisorii, și a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea, conform dispozițiilor art. 33 și art. 34 Cod penal de la 1969 și va revoca liberarea condiționată pentru restul de 415 zile rămase neexecutate și pedeapsa la care s-a făcut referire mai sus, rest pe care-l contopește cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, iar pedeapsa rezultantă urmează a fi executată în mod efectiv într-un centru de detenție.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și b Cod penal de la 1969.

Sub aspectul laturii civile, instanța a concluzionat că prejudiciul cauzat este consecința directă a activității infracționale desfășurate de inculpat în condițiile mai sus descrise și constată că partea vătămată S. B. nu s-a constituit parte civilă în cauză, astfel că va lua act de această manifestare de voință.

Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.

Apelul nu a fost motivat în scris, iar în susținerile orale făcute prin avocatul desemnat din oficiu a fost criticată hotărârea apelată pentru motivele reținute în încheierea de amânare a deliberării și a pronunțării, care face parte integrantă din prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reluate.

Apelantul – inculpat, deși legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței de control judiciar.

Deoarece inculpatul nu a s-a prezentat în fața instanței de fond, condiții în care nu a fost audiat, Curtea a dispus emiterea mandatului de aducere a inculpatului, dar din procesul verbal de executare rezultă că acesta este plecat din România. Curtea a procedat la citarea inculpatului și prin afișarea înștiințării la sediul instanței.

Analizând hotărârea apelată, în conformitate cu prevederile art.417 alin.2 din noul Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că apelul urmează a fi admis, dar considerentele care vor fi prezentate.

În cauză, instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, însă s-a făcut o greșită aplicare a legii penale mai favorabile.

Din probele administrate rezultă pe deplin vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, sub aspectul situației de fapt, Curtea reține următoarele:

Apelantul-inculpat și intimata-persoană vătămată S. B. lucrau la data de 02.07.2011 la S.C. S.C. Agricola Internațional Bacău.

În seara zilei de 02.07.2011, intimata-persoană vătămată S. B. s-a deplasat la locul de muncă cu autoturismul marca „Dacia L.”, cu numărul de înmatriculare_ .

Pe drum spre locul de muncă l-a luat și pe inculpatul M. R.-V..

Ajunși la locul de muncă, în jurul orelor 23,00, inculpatul a fost concediat, așa cum rezultă din declarațiile persoanei vătămate S. B., coroborate cu cele ale martorului Vascan R. N., precum și din declarațiile date de inculpat în cursul urmăririi penale, prin care a recunoscut săvârșirea infracțiunilor.

Deoarece nu avea un mijloc de transport pentru a ajunge acasă, inculpatul M. R. - V. i-a cerut părții vătămate S. B. cheile autoturismului cu nr._, pentru a sta în el până dimineață.

După ce a primit aceste chei, în jurul orei 23:15, deci la scurt timp din momentul în care a primit cheile de la autoturism, inculpatul a pornit motorul, s-a deplasat la volantul autoturismului mai sus menționat din parcarea abatorului de păsări S.C. Agricola S.A. Bacău, situat în Bacău, Calea Moldovei, pe drumul public, cu direcția de deplasare spre oraș.

La un moment dat, inculpatul a lovit gardul împrejmuitor al imobilului nr. 167 D, situat pe Calea Moldovei, avariind atât autoturismul, cât și gardul respectiv.

După ce a deplasat autoturismul avariat, prin împingere, până în dreptul imobilului nr.169, situat pe Calea Moldovei, inculpatul a părăsit locul accidentului.

Situația de fapt astfel reținută de instanța de fond rezultă din următoarele mijloace de probă: proces - verbal de constatare a infracțiunii flagrante din 03.07.2011, cartea de identificare a autovehiculului marca „Dacia L.”, cu numărul de înmatriculare_, adresa nr. 5383/2011 a I.P.J. Bacău, Serviciul rutier, declarațiile părții vătămate S. B., declarațiile martorilor Stainboc S. B. și Vascan R. N., precum și a declarațiilor martorului Stainboc S. Debi și ale părții vătămate date în fața instanței de judecată, coroborate cu declarațiile inculpatului M. R. V. date în cursul urmăririi penale, prin care, așa cum se arăta, a recunoscut săvârșirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată faptelor, constând în aceea că, în noaptea de 02.07.2011, deoarece nu avea un mijloc de transport pentru a ajunge acasă, inculpatul M. R. - V. i-a cerut părții vătămate S. B. cheile autoturismului cu nr._, pentru a sta în el până dimineață, după care la scurt timp din momentul în care a primit cheile de la autoturism, inculpatul, fără a poseda permis de conducere, a pornit motorul și s-a deplasat la volantul autoturismului mai sus menționat din parcarea abatorului de păsări S.C. Agricola S.A. Bacău, situat în Bacău, Calea Moldovei, pe drumul public, cu direcția de deplasare spre oraș, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere și ale infracțiunii de furt calificat în scop de folosință, infracțiuni prevăzute atât de OU.G. nr.195/2002, cât și de noul Cod penal.

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, așa cum se arăta mai sus, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a acesteia și, pe cale de consecință, o greșită individualizare a pedepsei.

Sub acest aspect, Curtea reține că de la data săvârșii infracțiunii deduse judecății-02.07.2011, la data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Legea nr.286/2009, privind noul Cod penal al României, condiții în care, față de dispozițiile art.5 alin.1 din această lege, instanțele au obligația să verifice care dintre legile incidente în cauză este mai favorabilă.

În conformitate cu dispozițiile art.5 Cod penal: „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin.(1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

Așa cum este cunoscut, principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art.1 alin.5 că: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin.12 din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.”

De la această regulă sunt admise două excepții, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepții se aplică în situațiile de tranziție determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracțiune este săvârșită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situațiile de tranziție a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivității legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziție se va aplica legea existentă în momentul săvârșirii infracțiunii, și teza retroactivității legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situație tranzitorie se va aplica noua lege penală.

Deoarece niciuna dintre cele două soluții nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea exigențelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară și legislația modernă au impus o a treia soluție juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin.2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15 alin.2, principiul a fost extins și la faptele contravenționale, în sensul că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Potrivit doctrinei de specialitate și practicii judiciare legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară și jurisprudențială este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.

Susținând această soluție, doctrina și jurisprudența au relevat că o combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea și pe un argument de text, respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege și nicidecum de dispozițiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, și actualul Cod penal a preluat în art. 5 aceeași soluție potrivit căreia: „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, astfel că raționamentul își păstrează valabilitatea și raportat la dispozițiile legale în vigoare.

În același sens, și o parte a doctrinei recente a considerat că principiul „mitior lex” este greșit aplicat atunci când sunt combinate dispozițiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obținerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin selectarea și îmbinarea dispozițiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Așadar, prin acest procedeu combinatoriu judecătorul își depășește atribuțiile sale și pătrunde nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârșit, se arată că o asemenea concepție nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziții din legea de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu își poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorității judecătorești, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât în contradicție cu prevederile constituționale.

Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale care izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o . criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că: „Determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.”

Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că: „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

Prin urmare, conform jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive. Așa cum însăși Constituția dispune în art. 15 alin. (2), se observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul penal, are în vedere „legea” penală sau contravențională mai favorabilă și nicidecum dispozițiile/normele penale mai favorabile.

Specific analizei sub aspectul analizat este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor din legile penale incidente în cauză.

Codurile se supun acelorași reguli generale care guvernează rațiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relații sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010: „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.

Adoptarea noului Cod penal și a Legii nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009, prin care au fost modificate numeroase alte acte normative prin care erau încriminate diferite infracțiuni au fost impuse din punct de vedere teleologic de rațiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului comun de libertate, securitate și justiție, cât și de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actuala legislație penală consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal; deși au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau și în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispozițiilor din noul Cod penal, se poate constata existența caracterului mai favorabil a unor instituții din vechea reglementare, instituții pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situație se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracțiuni ori prescripția specială. Astfel, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiția referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracțiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situația prescripției, actualul Cod penal consacră în art.155 alin.4 împlinirea termenului de prescripție, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depășit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripția se socotea împlinită dacă se depășeau termenele generale cu încă jumătate.

Din examinarea actualului Cod penal, întrucât prin acesta au fost diminuate pedepsele, se constată că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care, indiferent de forma de vinovăție, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni. Alta este situația inculpaților care persistă într-un comportament antisocial prin săvârșirea mai multor infracțiuni, situație în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancționator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentați să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia: „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”

Desigur că intenția legiuitorului nu trebuie și nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speță relativ recentă, deși nu a menționat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunțată în Cauza Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor și până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 și Codul penal din 2003) „prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat „posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor”, astfel că „nu se poate afirma că aceștia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenție, de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanța europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenție, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înțeleasă ca indicând pur și simplu faptul că, în ceea ce privește stabilirea pedepselor, reclamanților ar fi trebuit să li se aplice dispozițiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] și nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde”.

În soluționarea acelei cauze nu a fost pusă în discuție o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispozițiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menționată, potrivit căreia: „În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârșite înainte de ., atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanțele ar continua să aplice legea penală mai severă, deși legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului și gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile. [...] Curtea a adoptat o poziție clară privind definiția lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ținând seama de situația acestuia, de natura infracțiunii și de circumstanțele în care a săvârșit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenție presupune o comparație in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (vechea lege) și cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche și cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile și în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.”

În continuarea argumentației, se arată că: „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenție, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparației globale). Judecătorul nu poate efectua o comparație regulă cu regulă (metoda comparației diferențiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradițional în sprijinul acestei metode a comparației globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului și să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție impune stabilirea lex mitior în mod concret și global”.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.4 privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art.61 alin.1 privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.

În conformitate cu dispozițiile art.1 alin.4 din Legea fundamentală: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”, iar potrivit art.61 alin.1 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”

Raportat la aceste prevederi constituționale, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că: „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecății, interpretarea duală a dispozițiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție, cu consecința înfrângerii separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.

Curtea observă că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de „lege penală mai favorabilă” un înțeles constituțional.

Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind „orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.).

Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că: „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.

Nu poate fi ignorate și alte consecințe de sorginte constituțională, cum ar fi exigențele ce țin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecții/inculpații care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecați sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcție de legea mai favorabilă, o situație juridică identică ori cu cei condamnați anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârși infracțiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin.1 potrivit cărora: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii.

Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.

În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr.265 din data de 06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.372 din data de 20.05.2014, statuând că: „…dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.”

În conformitate cu dispozițiile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile Curții sunt definitive și obligatorii.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr.5 din 26.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.470 din data 26.06.2014, a statut că: „În aplicarea art.5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare a infracțiunii în formă continuată”.

În conformitate cu dispozițiile art.477 alin.3 Cod procedură penală: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe…”

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, sub imperiu căreia a fost săvârșită infracțiunea era de la 1 (un) an, la 5 (cinci) ani închisoare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru aceeași infracțiune, dar prevăzută de art.335 alin.1 Cod penal, este tot de la 1 (un) an, la 5 (cinci) ani închisoare.

În schimb, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de furt calificat al folosinței, prevăzută de art.208 alin.1 și 4- art. 209 alin. 1 lit. g și i Cod penal de la 1969, este de la 3 (trei) ani, la 15 (cincisprezece) ani închisoare, pe când aceeași infracțiune, prevăzută de art.228 alin.1-art.229 alin.1 lit.b și d și art.230 alin.1 Cod penal, este de la 8 (opt) luni, la 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare.

Din compararea legilor penale succesive, desigur din perspectiva celor arătate anterior și așa cum a statut Curtea Constituțională prin sus-menționata decizie, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ca de altfel și prin ale decizii pronunțate în delegarea unor chestiuni de drept, Curtea constată cu claritate că legea penală mai favorabilă este legea penală nouă.

În consecință, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a Cod procedură penală, va admite apelul declarat de apelantul-inculpat, numai referitor la soluționarea laturii penale a cauzei, privind infracțiunea prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și cea prevăzută de art.208 alin.1 și 4 – art.209 alin.1 lit.g și i Cod penal din 1969, ambele cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal din 1969 și art.33 lit.a Cod penal din 1969, la aplicarea art.33 lit.a și art.34 lit.b Cod penal din 1969, art.61 Cod penal din 1969, pedeapsa principală de executat și pedeapsa accesorie.

Va fi desființată în parte sentința penală apelată, doar cu privire la aspectele mai sus arătate, se va reține cauza spre rejudecare și în fond;

În baza art.386 alin.1 Cod procedură penală, va dispune schimbarea încadrării juridice dată doar faptelor prevăzute de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și cea prevăzută de art.208 alin.1 și 4 – art.209 alin.1 lit.g și i Cod penal din 1969, ambele cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal din 1969 și art.33 lit.a Cod penal din 1969, în infracțiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art.335 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal și infracțiunea de furt calificat în scop de folosință, prevăzută de art.228 alin.1-art.229 alin.1 lit.b și d și art.230 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal și se va dispune condamnarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunilor:

a) conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art.335 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal, la pedeapsa principală de 1 (un) an închisoare și 1 (un) an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art.65 alin.1 Cod penal, se va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

b) furt calificat în scop de folosință, prevăzută de art.228 alin.1-art.229 alin.1 lit.b și d și art.230 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal, la pedeapsa principală de 8 (opt) luni închisoare și 1 (un) an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art.38 alin.1 și art.39 alin.1 lit.b Cod penal, se va aplica inculpatului pedeapsa principală cea mai grea, cea de 1 (un) an închisoare, la care adaugă un spor de pedeapsă de o treime din cealaltă pedeapsă principală aplicată inculpatului, respectiv, un spor de 2 (două) luni și 20 (douăzeci) zile închisoare.

Pedeapsă principală rezultantă – 1 (un) an 2 (două) luni și 20 (douăzeci) zile închisoare.

Se va revoca beneficiul liberării condiționate pentru restul de pedeapsă de 415 zile închisoare, rămas de executat din pedeapsa principală de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penal nr.2394 din data de 02.12.2008, pronunțată de Judecătoria Bacău.

În temeiul art.43 alin.2 Cod penal, se va adauga la pedeapsa principală rezultantă aplicată pentru cele două infracțiuni menționate mai sus restul de pedeapsă principală de 415 zile închisoare, rămas de executat din pedeapsa principală de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penal nr.2394 din data de 02.12.2008, pronunțată de Judecătoria Bacău.

Pedeapsă principală de executat – 2 (doi) ani 4 (patru) luni și 10 (zece) zile închisoare.

În baza art.45 alin.3 lit.a din Legea nr.286/2009, inculpat va executa pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 1 (un) an.

Pedeapsă de executat - 2 (doi) ani 4 (patru) luni și 10 (zece) zile închisoare și 1 (un) an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art.45 alin.4, raportat la art.45 alin.3 lit.a din Legea nr.286/2009, inculpatul va executa pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Văzând și dispozițiile art.275 alin.3 Cod procedură penală;

PENTRU ACESTE MOTIVE;

ÎN NUMELE LEGII;

DECIDE :

În temeiul art.421 pct.2 lit.a Cod procedură penală, admite apelul declarat de apelantul-inculpat M. R. V. împotriva sentinței penale nr.2197/2014 din data de 31.10.2014, pronunțată de Judecătoria Bacău, numai referitor la soluționarea laturii penale a cauzei, privind infracțiunea prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și cea prevăzută de art.208 alin.1 și 4 – art.209 alin.1 lit.g și i Cod penal din 1969, ambele cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal din 1969 și art.33 lit.a Cod penal din 1969, la aplicarea art.33 lit.a și art.34 lit.b Cod penal din 1969, art.61 Cod penal din 1969, pedeapsa principală de executat și pedeapsa accesorie.

Desființează în parte sentința penală apelată, doar cu privire la aspectele mai sus arătate, reține cauza spre rejudecare și în fond;

În baza art.386 alin.1 Cod procedură penală, schimbă încadrarea juridică dată doar faptelor prevăzute de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și cea prevăzută de art.208 alin.1 și 4 – art.209 alin.1 lit.g și i Cod penal din 1969, ambele cu aplicarea art.37 alin.1 lit.a Cod penal din 1969 și art.33 lit.a Cod penal din 1969, în infracțiunea de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art.335 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal și infracțiunea de furt calificat în scop de folosință, prevăzută de art.228 alin.1-art.229 alin.1 lit.b și d și art.230 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.1 Cod penal și art.5 alin.1 Cod penal.

Condamnă inculpatul M. R. V., fiul lui V. și C., născut la data de 05.07.1989, în municipiul Bacău, CNP_6, domiciliat în municipiul Bacău, ..10, ., județul Bacău, recidivist, pentru săvârșirea infracțiunilor:

În temeiul art.65 alin.1 Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În temeiul art.38 alin.1 și art.39 alin.1 lit.b Cod penal, aplică inculpatului pedeapsa principală cea mai grea, cea de 1 (un) an închisoare, la care adaugă un spor de pedeapsă de o treime din cealaltă pedeapsă principală aplicată inculpatului, respectiv, un spor de 2 (două) luni și 20 (douăzeci) zile închisoare.

PEDEAPSĂ PRINCIPALĂ REZULTANTĂ – 1 (un) an 2 (două) luni și 20 (douăzeci) zile închisoare.

Revocă beneficiul liberării condiționate pentru restul de pedeapsă de 415 zile închisoare, rămas de executat din pedeapsa principală de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penal nr.2394 din data de 02.12.2008, pronunțată de Judecătoria Bacău.

În temeiul art.43 alin.2 Cod penal, adaugă la pedeapsa principală rezultantă aplicată pentru cele două infracțiuni menționate mai sus restul de pedeapsă principală de 415 zile închisoare, rămas de executat din pedeapsa principală de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penal nr.2394 din data de 02.12.2008, pronunțată de Judecătoria Bacău.

PEDEAPSĂ PRINCIPALĂ DE EXECUTAT – 2 (doi) ani 4 (patru) luni și 10 (zece) zile închisoare.

PEDEAPSĂ DE EXECUTAT – 2 (doi) ani 4 (patru) luni și 10 (zece) zile închisoare și 1 (un) an pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a și b Cod penal, respectiv, dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, în apel, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25.05.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

D. P. C. D.

GREFIER,

E. D.

Red.sent. L. P.

Red.dec.D.P. 10.06

Tehnoredactat El.D.

Ex.6

10.06.2015

← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice (art.336 NCP)....		Tâlhărie calificată (art.234 NCP). Decizia nr. 444/2015.... →

Infracţiuni rutiere (O.U.G nr. 195/2002). Decizia nr. 515/2015. Curtea de Apel BACĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Infracţiuni rutiere (O.U.G nr. 195/2002). Decizia nr. 515/2015. Curtea de Apel BACĂU