Infracţiuni rutiere (O.U.G nr. 195/2002). Decizia nr. 221/2015. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 221/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 539/180/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIA PENALĂ NR. 221/2015
Ședința publică din data de: 26 februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. N. C.
JUDECĂTOR: P. D.
GREFIER: S. N. T.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău
Reprezentat prin PROCUROR: G. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de inculpatul S. F. D., împotriva sentinței penale nr. 2520 din 03.12.2014, pronunțată de Judecătoria Bacău, în dosarul nr._ .
Dezbaterile în cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 369 al. 1 Cod procedură penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsește apelantul – inculpat S. F. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu mai sunt cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul părților pentru dezbateri:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de inculpatul S. F. D., ca nefondat și menținerea sentinței penale apelate apreciind că aceasta este legală și temeinică.
CURTEA
- deliberând -
Asupra apelului penal de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 2520/2014 din data de 03.12.2014, pronunțată de Judecătoria Bacău, a fost respinsă ca nefondată cererea inculpatului pentru schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, în infracțiunea prevăzută de art. 336 alin.1 Cod penal și în temeiul art. 396 alin. 1 și 2 Cod procedură penală și art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art.5 Cod penal și art.396 alin.10 Cod procedură penală, s-a dispus condamnarea pe inculpatului S. F. - D., fiul lui R. și Z., născut la data de 25.03.1989 în municipiul Timișoara, cu domiciliul în municipiul Bacău ., județul Bacău, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, la pedeapsa principala a închisorii în cuantum de 1 (un) an și 2 (două) luni.
În temeiul art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în temeiul art. 82 Cod penal, s-a stabilit termenul de încercare pe o durată de 3 ani și 2 luni și s-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cod penal.
În temeiul art. 71 alin. 1 și 2 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b Cod penal.
În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b Cod penal, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul procurorului de la Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău nr._/P/2012 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului S. F. D., fiul lui R. și Z., născut la data de 25.03.1989 în Timișoara, județul T., domiciliat în Bacău, ., județul Bacău, cetățean român, cu antecedente penale, CNP_, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, modificată și completată.
În motivarea actului de sesizare se mai afirmă că la data de 24.11.2012, în jurul orei 02.50, a condus pe . Bacău autovehiculul marca „F. Stilo”, cu nr. de înmatriculare_, având în sânge o îmbibație de 1,20 g0/00 alcool în sânge la prima probă, respectiv 1,05 g0/00 alcool în sânge la cea de-a doua probă.
Pentru dovedirea situației de fapt au fost propuse spre administrare următoarele mijloace de probă: proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante, rezultat probă etilotest, buletin de examinare clinică, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, declarație martori I. A. G. și F. C. și proces - verbal.
Cauza a fost înregistrată la judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Bacău la data de 03.03.2014, sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 05.03.2014 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății.
La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras de către grefierul de ședință, în baza art.374 Cod procedură penală, a actului prin care s-a dispus începerea judecății, instanța l-a întrebat pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, aducând-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin.10 Cod procedură penală.
În temeiul art.375 Cod procedură penală, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul a declarat că recunoaște săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare al instanței și că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 374 și art. 375 Cod procedură penală, instanța a admis cererea inculpatului.
I. SOLUȚIONAREA ACȚIUNII PENALE:
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța a reținut că la data de 24.11.2012, în jurul orei 02.50, organele de poliție au oprit în trafic pentru control pe . Bacău autovehiculul marca „F. Stilo”, cu nr. de înmatriculare_, condus de inculpatul S. F. D..
Deoarece inculpatul emana halenă alcoolică a fost testat cu aparatul etilotest rezultatul fiind de 06,61 mg/l alcool pur în aerul expirat - fila 5 dosar.
Având în vedere rezultatul probei etilotest inculpatul a fost condus la Spitalul Județean de Urgență Bacău, unde i s-au recoltat probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.
S-a stabilit că acesta avea o îmbibație de 1,20 g0/00 alcool în sânge la prima probă, respectiv, 1,05 g0/00 alcool în sânge la cea de-a doua probă.
Din cercetările efectuate în cauză a rezultat că în noaptea de 23/24.11.2012, în intervalul orar 00.00-02.30, inculpatul a consumat băuturi alcoolice la un bar din municipiul Bacău, după care a urcat la volanul autovehiculului cu nr. de înmatriculare_, proprietatea concubinei sale F. C., l-a condus apoi prin municipiul Bacău până a fost oprit de organele de poliție.
Instanța a reținut situația de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală cât, și în faza cercetării judecătorești, respectiv: proces verbal de constatare a infracțiunii flagrante, rezultat probă etilotest, buletin de examinare clinică, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie, declarație martori I. A. G. și F. C. și proces verbal.
Instanța de fond a apreciat că, în drept, fapta inculpatului S. F. D., constând în aceea că la data de 24.11.2012 a condus . Bacău autovehiculul marca „F. Stilo”, cu nr. de înmatriculare_, având în sânge o îmbibație de 1,20 g0/00 alcool în sânge la prima probă, respectiv, 1,05 g0/00 alcool în sânge la cea de-a doua probă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, modificată și completată.
Prima instanță a motivat că la individualizarea pedepsei a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii și scopul urmărit natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În concret, instanța a reținut că inculpatul are vârsta de 24 de ani.
Din fișa de cazier judiciar rezultă că a mai fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea altor infracțiuni. La data de 10.05.2005 a fost condamnat la 2 (doi) ani închisoare, pentru tâlhărie, conform sentinței penale nr. 239/D a Tribunalului Bacău. A executat pedeapsa în perioada 14.06._07, fiind împlinit termenul de reabilitare judecătorească.
Pentru aceste motive l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii într-un cuantum suficient pentru atingerea scopului și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de reeducare și de exemplaritate ale pedepsei.
Având în vedere că pedeapsa aplicată este mai mică de 3 ani, că inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni și că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executare, instanța constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiționată a executării acesteia, a stabilit termenul de încercare pe durata prevăzut de art. 82 Cod penal și a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cod penal.
În temeiul art. 71 alin. 1 și 2 Cod penală, instanța a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și b Cod penal, iar în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, a suspendat executarea pedepsei accesorii a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b Cod penal, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, constatând culpa procesuală a inculpatului, s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat.
Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.
Apelul nu a fost motivat în scris, iar apelantul-inculpat, deși legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței de control judiciar.
Analizând hotărârea apelată, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. 2 din noul Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că apelul urmează a fi respins, pentru considerentele care vor fi prezentate.
În cauză, instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, a dat faptelor săvârșite de apelantul-inculpat o corectă încadrare juridică, a dat dovadă de înțelegere, prin aplicarea unei pedepse de doar 1 (un) an și 2 (două) luni închisoare și prin dispunerea suspendării condiționate a pedepsei principale aplicate.
Instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale referitoare la motivarea hotărârii, în sensul că a descris faptei săvârșite, cu arătarea timpului și locului unde a fost comisă, încadrarea juridică dată acesteia; de asemenea a analizat probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale și a arătat temeiurilor de drept care justifică soluția date în cauză.
Instanța de control judiciar își însușește motivarea hotărârii apelate făcută de instanța de fond, desigur cu completările și corectivele care vor fi făcute.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă pe deplin vinovăția apelantului-inculpat pentru infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond.
De altfel, instanța de fond a reținut că inculpatul a declarat, înainte de începerea cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, așa cum a fost reținută în actul de sesizare a instanței, că solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a cerut aplicarea procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii, cerere care, în mod corect, a fost admisă de instanța de fond.
În aceste condiții, instanța de control judiciar nu va mai analiza situația de fapt, care, așa cum se arăta mai sus, a fost corect reținută de instanța de fond.
Inculpatul a solicitat la instanța de fond schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, în infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 336 alin. 1 Cod penal.
În mod corect instanța de fond a respins cererea formulată de inculpat, însă nu a arătat considerentele pentru care s-a dispus în acest sens.
Așa cum rezultă și din actul de sesizare a instanței, inculpatul a săvârșit infracțiunea în noaptea de 24.11.2012, în jurul orei 02.50, iar la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal al României, precum și Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009.
În aceste condiții, față de dispozițiile art.5 alin.1 Cod penal, instanța de fond avea obligația să verifice care dintre legile penale incidente în cauză este mai favorabilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 Cod penal: „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”
Așa cum este cunoscut, principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. 5 că: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin. 12 din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia: „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.”
De la această regulă sunt admise două excepții, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepții se aplică în situațiile de tranziție determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracțiune este săvârșită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situațiile de tranziție a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivității legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziție se va aplica legea existentă în momentul săvârșirii infracțiunii, și teza retroactivității legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situație tranzitorie se va aplica noua lege penală.
Deoarece niciuna dintre cele două soluții nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea exigențelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară și legislația modernă au impus o a treia soluție juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. 2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15 alin. 2, principiul a fost extins și la faptele contravenționale, în sensul că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Potrivit doctrinei de specialitate și practicii judiciare legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară și jurisprudențială este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.
Susținând această soluție, doctrina și jurisprudența au relevat că o combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea și pe un argument de text, respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege și nicidecum de dispozițiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, și actualul Cod penal a preluat în art. 5 aceeași soluție potrivit căreia: „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, astfel că raționamentul își păstrează valabilitatea și raportat la dispozițiile legale în vigoare.
În același sens, și o parte a doctrinei recente a considerat că principiul „mitior lex” este greșit aplicat atunci când sunt combinate dispozițiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obținerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin selectarea și îmbinarea dispozițiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Așadar, prin acest procedeu combinatoriu judecătorul își depășește atribuțiile sale și pătrunde nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există nici un argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârșit, se arată că o asemenea concepție nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziții din legea de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu își poate transmite, prin nici un act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorității judecătorești, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât în contradicție cu prevederile constituționale.
Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale care izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o . criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că: „Determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.”
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că: „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
Prin urmare, conform jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive. Așa cum însăși Constituția dispune în art. 15 alin. (2), se observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul penal, are în vedere „legea” penală sau contravențională mai favorabilă și nicidecum dispozițiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei sub aspectul analizat este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor din legile penale incidente în cauză.
Codurile se supun acelorași reguli generale care guvernează rațiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relații sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010: „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal și a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009, prin care au fost modificate numeroase alte acte normative prin care erau încriminate diferite infracțiuni au fost impuse din punct de vedere teleologic de rațiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului comun de libertate, securitate și justiție, cât și de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actuala legislație penală consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal; deși au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau și în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispozițiilor din noul Cod penal, se poate constata existența caracterului mai favorabil a unor instituții din vechea reglementare, instituții pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situație se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracțiuni ori prescripția specială. Astfel, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiția referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracțiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situația prescripției, actualul Cod penal consacră în art.155 alin.4 împlinirea termenului de prescripție, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depășit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripția se socotea împlinită dacă se depășeau termenele generale cu încă jumătate.
Din examinarea actualului Cod penal, întrucât prin acesta au fost diminuate pedepsele, se constată că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care, indiferent de forma de vinovăție, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni. Alta este situația inculpaților care persistă într-un comportament antisocial prin săvârșirea mai multor infracțiuni, situație în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancționator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentați să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia: „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”
Desigur că intenția legiuitorului nu trebuie și nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speță relativ recentă, deși nu a menționat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunțată în Cauza Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor și până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 și Codul penal din 2003) „prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat „posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor”, astfel că „nu se poate afirma că aceștia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenție, de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanța europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenție, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înțeleasă ca indicând pur și simplu faptul că, în ceea ce privește stabilirea pedepselor, reclamanților ar fi trebuit să li se aplice dispozițiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] și nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde”.
În soluționarea acelei cauze nu a fost pusă în discuție o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispozițiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menționată, potrivit căreia: „În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârșite înainte de ., atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanțele ar continua să aplice legea penală mai severă, deși legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului și gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile. [...] Curtea a adoptat o poziție clară privind definiția lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ținând seama de situația acestuia, de natura infracțiunii și de circumstanțele în care a săvârșit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenție presupune o comparație in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (vechea lege) și cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche și cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile și în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.”
În continuarea argumentației, se arată că: „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenție, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparației globale). Judecătorul nu poate efectua o comparație regulă cu regulă (metoda comparației diferențiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradițional în sprijinul acestei metode a comparației globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului și să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție impune stabilirea lex mitior în mod concret și global”.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.4 privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art.61 alin.1 privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”, iar potrivit art. 61 alin. 1 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”
Raportat la aceste prevederi constituționale, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că: „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecății, interpretarea duală a dispozițiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție, cu consecința înfrângerii separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.
Curtea observă că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în nici unul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de „lege penală mai favorabilă” un înțeles constituțional.
Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind „orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.).
Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că: „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.
Nu poate fi ignorate și alte consecințe de sorginte constituțională, cum ar fi exigențele ce țin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecții/inculpații care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecați sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcție de legea mai favorabilă, o situație juridică identică ori cu cei condamnați anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârși infracțiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin.1 potrivit cărora: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 265 din data de 06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 372 din data de 20.05.2014, statuând că: „…dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.”
În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile Curții sunt definitive și obligatorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 5 din 26.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 470 din data 26.06.2014, a statut că: „În aplicarea art.5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare a infracțiunii în formă continuată”.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a reținut următoarele:
Din examinarea părții expozitive a acestei decizii a Curții Constituționale a României, general obligatorie potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție, și cu efectele prevăzute de art. 477 alin. 4 cu referire la art. 474/1 teza a II-a din Codul de procedură penală, rezultă că aceste chestiuni de drept, cu valoare de principiu, au fost soluționate (așa cum relevă conținutul paragrafelor nr. 17-58, cu precădere a paragrafelor cu nr. 36, 46, 55).
Astfel, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că, în raport cu prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că: „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care Ie-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără însă a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu”. Instanța de contencios constituțional a menționat că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în nici unul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, în opinia Curții Constituționale, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal, care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de „lege penală mai favorabilă” un înțeles constituțional.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea Constituțională a statuat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.
Totodată, Curtea Constituțională a menționat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstituționale.
În final, Curtea Constituțională a arătat că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție și cu cele ale art. 477/1 din Codul de procedură penală.
În consecință, față de cele menționate, în aplicarea art. 5 din Codul penal în vigoare, Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Așadar, Înalta Curte va constata că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare a infracțiunii în formă continuată.
În conformitate cu dispozițiile art. 477 alin. 3 Cod procedură penală: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe…”.
Pedeapsa prevăzută de legea pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cea prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, era închisoarea de la 1 (un) an, la 5 (cinci) ani.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. 1 din Noul Cod penal, este închisoarea de la 1 (un) an, la 5 (cinci) ani, sau amenda.
În ceea ce privește pedeapsa spre care s-a orientat instanța de fond, în raport de toate criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969, inclusiv persoana inculpatului, în mod corect s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins doar prin aplicarea pedepsei închisorii, astfel că, sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile din această perspectiv, este lipsit de relevanță că noua lege prevede și pedeapsa amenzii penale.
Acest aspect era relevant și se putea aprecia că mei favorabilă este legea penală nouă, doar dacă, având în vedere toate criteriile de individualizare, se aprecia că scopul pedepsei, prevăzut de art. 52 Cod penal din 1969, se poate realiza prin aplicarea pedepsei amenzii penale.
Prin . Noului Cod penal, au suferit modificări de anvergură și modalitățile de individualizare a pedepsei, una dintre componentele Părții generale a Codului penal.
Din compararea dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată din Codul penal din 1969, cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei din noul Cod penal, se poate lesne trage concluzia, potrivit căreia, legea veche este mai favorabilă. Într-adevăr, reglementarea din art.81 din Codul penal din 1969 este mai favorabilă, atât prin prisma condițiilor de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, (limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, obligațiile pe durata termenului de încercare sunt mai puține, etc.). Singurul element prin prisma căruia ar fi mai favorabilă reglementarea din noul Cod penal este durata termenului de încercare (supraveghere potrivit legii noi).
De asemenea, analizând dispozițiile referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din art.86/1 și următoarele Codul penal din 1969, cu cele din art. 91 și următoarele din noul Cod penal, rezultă că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969. Noua reglementare instituie o obligație importantă care nu se regăsea în Codul penal din 1969, respectiv, instanței îi este impus, în conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. 3, să-l oblige pe inculpat, pe parcursul termenului de supraveghere, la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 zile, cu consecința prevăzută de art.96 Cod penal, a revocării suspendării sub supraveghere, în condițiile în care inculpatul nu execută obligațiile impuse. Apoi, în conformitate cu dispozițiile art. 86/6 Cod penal din 1969, dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune înăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei în baza art. 86/4, el este reabilitat de drept, acesta consecință este eliminată prin noul Cod penal. În conformitate cu dispozițiile art.98 alin.1 din noul Cod penal: „În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.”
Și în cazul suspendării sub supraveghere, singurul element prin prisma căruia ar fi mai favorabilă reglementarea din noul Cod penal este durata termenului de încercare (supraveghere potrivit legii noi).
Însă, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. 2 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: „Pentru determinarea legii penale mai favorabile conform at.5 din Codul penal, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere”.
Astfel că, față de aceste dispoziții legale, rezultă că mai favorabilă, este suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în conformitate cu dispozițiile art.81 și următoarele Cod penal din 1969, respectiv, art. 86/1 și următoarele din Codul penal din 1969.
În speța dedusă judecății, din compararea legilor penale succesive, se constată cu claritate că legea penală mai favorabilă este nouă penală veche.
Având în vedere aceste aspecte și faptul că instanța de fond a respins în mod expres cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 336 alin.1 Cod penal, Curtea constată că trimiterea din hotărârea apelată la Codul penal se referă, desigur la Codul penal din 1969, iar nu la noul Cod penal.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, așa cum se arăta mai sus, instanța de fond a dat dovadă de multă înțelegere, prin aplicarea unei pedepse principale de doar 1 (un) na și 2 (două) luni închisoare și dispunerea suspendării condiționată a executării acestei pedepse.
Așa cum este cunoscut, la individualizarea judiciară a pedepselor trebuieavut în vedere scopul pe care îl îndeplinesc pedepsele, precum și criterii generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969, respectiv, dispozițiile din partea generală a Codului penal din 1969, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea dedusă judecății, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Curtea constată că nu se impune reținerea în favoarea apelantului-inculpat a circumstanțelor atenuante.
Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.74 Cod penal din 1969, nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, minim și așa redus cu 1/3, în conformitate cu dispozițiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, deoarece, din redactarea dată acestui text, rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată.
În această apreciere este obligatoriu să se țină seama de pericolul social concret al faptelor, de ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, de urmările produse, sau care s-ar fi putut produce, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la fapte și persoana inculpatului.
Recunoașterea circumstanțelor atenuante judiciare este atributul instanței de judecată și deci lăsată doar la aprecierea acesteia.
Gravitatea și pericolul social al faptelor sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate de instanță în alegerea pedepselor și a cuantumului acestora.
Având în vedere gradul de pericol al infracțiunii săvârșite, precum și persoana inculpatului, Curtea constată că faptele comise de apelantul-inculpat au o asemenea gravitate, încât face inoportună reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, deoarece prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, desigur după reducerea acestor limite ca urmare a aplicării dispozițiilor art.396 alin.10 Cod procedură penală, se ajunge la o pedeapsă vădit disproporționate față de gravitatea faptelor și persoana inculpatului, pedeapsă care nu-și atinge scopul preventiv-educativ.
Referitor la gradul de pericol sociale al faptelor săvârșite, se impune a se arăta că apelantul-inculpat a comis infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, prevăzută de art. 87 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 republicată, modificată și completată, fapta constând în aceea că la data de 24.11.2012, în jurul orei 02.50, a condus pe . Bacău autovehiculul marca „F. Stilo”, cu nr. de înmatriculare_, având în sânge o îmbibație de 1,20 g0/00 alcool în sânge la prima probă, respectiv 1,05 g0/00 alcool în sânge la cea de-a doua probă.
Infracțiunea pentru care este judecat apelantul-inculpat, chiar dacă nu este o faptă săvârșită prin violență, valorile sociale pe care le ocrotește textul de lege se referă la circulația pe drumurile publice.
Alcoolul consumat în cantități mari și într-un interval de timp scurt, determină producerea în organism a unor fenomene patologice ca: confuzie mintală, lipsă de coordonare a mișcărilor, tulburări senzoriale, vizuale și auditive, fenomene care diminuează simțitor puterea de discernământ, capacitatea de concentrare și atenția conducătorilor auto, le alterează reflexele, timpul de reacție, etc., aspecte care pot avea pentru conducătorul auto care conduce autovehiculul pe drumurile publice consecințe imediate, cum ar fi producerea unor accidente de circulație cu grave urmări aspra oamenilor și a bunurilor.
Este cunoscut faptul că, conducătorii auto aflați sub influența băuturilor alcoolice conduc cu viteze mai mari în raport cu condițiile concrete de circulație, trec mai frecvent pe sensul opus, nu reușesc să se înscrie corect cu autovehiculele în curbe, nu mai sunt în măsură să aprecieze corect distanțele, se apropie excesiv de mult de mașinile din față, se angajează în depășiri riscante, prezintă tulburări de vedere care le împiedică să observe la timp anumite obstacole, etc., situații asemănătoare cu cele petrecute în cauza dedusă judecății.
Așa cum rezultă din Buletinul de analiză toxicologică, recurentul-inculpat avea o îmbibație alcoolică de 1,20%o, deci cu mult peste limita legală prevăzută de lege.
Ori, este cunoscut că numărul erorilor în conducerea autovehiculelor pe drumurile publice crește în raport direct proporțional cu cantitatea de alcool ingerat.
Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către un conducător auto aflat sub influența băuturilor alcoolice prezintă pericol evident pentru siguranța participanților la trafic întrucât alcoolul consumat provoacă tulburări psiho - senzoriale caracterizate așa cum se arăta, prin dezorientare, confuzie, alterarea judecății, a memoriei și tulburări neuromusculare, constând în special în tulburări de echilibru și coordonare.
Fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, nu poate fi considerată ca a adus atingeri minime valorilor sociale ocrotite și nici că prin conținutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanță așa cum prevede art. 18 indice 1 alin. 1 Cod penal din 1969.
La individualizarea judiciară a pedepsei trebuie avut în vedere și faptul că numărul infracțiunilor la regimul circulației pe drumurile publice este foarte crescut, precum și faptul că, consecințele săvârșirii unor astfel de infracțiuni sunt, în multe situații, grave, România fiind printre țările cu numărul cel mai mare de victime, iar scopul pedepsei trebuie să fie, așa cum rezultă și din dispozițiile art.52 Cod penal din 1969, și de prevenție.
Referitor la persoana apelantului-inculpat, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar - fl. 36 dosar fond, acesta a cunoscut de mai multe ori rigorile legii penale.
Astfel, prin sentința penală nr. 2722 din data de 05.10.2004, pronunțată de Judecătoria Bacău, a fost condamnat la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea în perioada minorității a infracțiunii de furt calificat, dispunându-se suspendarea condiționată a executării acestei pedepse.
Prin sentința penală nr. 1194 din data de 12.04.2005, pronunțată de Judecătoria Bacău a fost condamnat la pedeapsa 8 (opt) luni închisoare, tot pentru săvârșirea în perioada minorității a infracțiunii de furt calificat, dispunându-se suspendarea condiționată a executării acestei pedepse.
Inculpatul a mai fost condamnat și prin sentința penală nr.3081 din data de 18.11.2005 și 2897 din data de 04.11.2005, toate pronunțate de Judecătoria Bacău, pentru săvârșirea tot în perioada minorității a infracțiunii de furt și furt calificat.
În fine, prin sentinței penale nr. 239/D din data de 10.05.2005, pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost condamnat la pedeapsa principală de 2 (doi) ani închisorii pentru săvârșirea infracțiuni de tâlhărie. În executarea acestei pedepse a fost arestat la data de 14.06.2005 și a fost pus în libertate la data de 13.06.2007, când a beneficiat de liberare condiționată.
Așa cum este cunoscut, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportamentul inculpatului.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privațiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român.
Sub aspectul modalității de executare a pedepsei principale aplicate, în raport de aspectele mai sus arătate, de cuantumul pedepsei principale aplicate, Curtea constată că în mod corect s-a apreciat de instanța de fond că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia și s-a dispus suspendarea condiționată a executării.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, va fi respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. 2 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art.421 pct.1 lit.b Cod procedură penală, respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat S. F.-D. împotriva sentinței penale nr.2520/2014 din data de 03.12.2014, pronunțată de Judecătoria Bacău.
În baza art.275 alin.2 Cod procedură penală, obligă apelantul-inculpat să plătească statului suma de 400 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
N. C. I. D. P.
GREFIER,
N. T. S.
Red. sent. S. L.
Red. dec. D.P. – 03.03.2015
Tehnored. SNT – 2 ex.
05.03.2015
| ← Omorul (art.188 NCP). Decizia nr. 142/2015. Curtea de Apel BACĂU | Furt calificat (art.229 NCP). Decizia nr. 131/2015. Curtea de... → |
|---|
