Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 22/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 22/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 04-03-2015
ROMÂNIA
C. DE A. B.
Secția penală
DECIZIA PENALĂ nr. 22/C DOSAR NR._
Ședința publică din data de 04 martie 2015
Instanța constituită din:
Complet de judecată CC7:
Președinte: C. G. – judecător
Grefier: D. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror C. D. - din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra contestației la executare formulată de inculpatul M. M. împotriva sentinței penale nr. 12/S din data de 22 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 369 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 18 februarie când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, a amân at pronunțarea pentru data de astăzi, 04 martie 2015.
C.,
Constată că prin sentința penală nr. 12/22.01.2015 a Tribunalului B., s-a respins contestația formulată de condamnatul M. M., deținut în Penitenciarul din Pordenone, Italia privind executarea pedepsei de 6 ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 320/18.11.2011 a Tribunalului B., definitivă prin decizia penală nr. 1223/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin cererea formulată la data de 30.07.2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub numărul_ persoana condamnată M. M. a solicitat reducerea pedepsei de 6 ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 320/2011 a Tribunalului B. în executarea căreia se află ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod Penal, invocând aplicarea legii penale mai favorabile.
Analizând actele dosarului, instanța de fond reține că petentul contestator M. M. este deținut în Penitenciarul din Pordenone, Italia în executarea pedepsei aplicate prin sent. pen. nr. 320/18.11.2011 a Tribunalului B., definitivă prin dec penală nr. 1223/2013 a ICCJ.
Prin sentința penală nr.320/S din 18.11.2011 pronunțată de Tribunalul B. în baza art. 215 al 1, 3, 4, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 al 2 Cod penal, art. 74 aliniat 1 litera a, aliniat 2 Cod penal, art. 76 lit. a Cod penal s-a dispus condamnarea inculpatului M. M. la pedeapsa de 6 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de articolul 64 litera a teza a II- a, litera b, c Cod penal (respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa orice funcție în cadrul unei societăți comerciale) pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune. Cu aplicarea articolului 71, 64 litera a teza II, litera b Cod penal.
Prin decizia penală nr. 74/. 2012 a Curții de A. B. - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, a fost admis apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul B. împotriva sentinței penale nr. 320/18.11.2011 a Tribunalului B., care a fost desființată numai sub aspectul neaplicării dispoziției prevăzute de articolul 7 din Legea nr. 26/1990. Rejudecând în aceste limite, în baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 s-a dispus comunicarea la Oficiul registrului comerțului a unei copii a sentinței de condamnare după rămânerea definitivă a acesteia. De asemenea, a fost respins apelul declarat de inculpatul M. M. împotriva aceleiași sentințe.
Prin decizia penală nr. 1223 din 09.04.2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de P. de pe lângă C. de A. B. și de inculpatul M. M. împotriva deciziei penale nr. 74/. 2012 a Curții de A. B. - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.
Tribunalul B. a emis la data de 17 mai 2013 mandat european de arestare în ceea ce-1 privește pe cetățeanul italian M. M.. Persoana condamnată a fost arestată în Azzano Decimo, Italia în data de 01.04.2014, în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare emis de autoritățile române, deținută în Penitenciarul Pordenone.
Prin sentința Curții de A. din Trieste din data de 13 mai 2014 s-a refuzat predarea, în condițiile în care există condiția de opoziție la care face referire art. 18 litera r) al Legii nr. 69/2005, a recunoscut sentința penală din România,s-a stabilit pedeapsa care urmează să fie ispășită - 5 ani, 10 luni,17 zile (după scăderea perioadei petrecute în arest preventiv în scopul predării din data de 1 aprilie 2014 până în data pronunțării sentinței). Împotriva acestei sentințe a înaintat recurs în casație petentul M. iar C. de Casație, prin intermediul sentinței pronunțate în data de 17 iunie 2014, a anulat sentința atacată cu recurs în mod limitat la stabilirea pedepsei care trebuie să fie ispășită în Italia, returnând cauza pentru rejudecare asupra acestui aspect către o altă Secție a Curții de A. din Trieste. S-a arătat în considerentele hotărârii că una dintre infacțiunile pentru care a fost pronunțată sentința de condamnare străină, cea de punere în circulație de cecuri fără acoperire, nu mai este prevăzută ca atare de legislația italiană, în condițiile în care trebuia, în orice caz, să-și găsească aplicarea principiul dublei punibilități, prevăzut de art. 7 al Legii nr. 69/2005.
Luând în considerare dezincriminarea infracțiunii de emitere de cecuri fără acoperire, s-a apreciat în rejudecare că pedeapsa aplicată de către Tribunalul din B. trebuie să fie preschimbată, prin reducerea acesteia, în lipsa unor indicații specifice conținute în sentința de qua, la cuantumul, considerat echitabil, ținând cont inclusiv de numărul (18) cecurilor fără acoperire emise de către M., de un an și șase luni de închisoare.
În consecință, s-a dispus prin hotărârea Curții de A. din Trieste din data de 16 iulie 2014, definitivă la 19.08.2014 prin decizia Curtii de Casație Italia, că pedeapsa care trebuie ispășită este restabilită în cea de 4 ani și 6 luni de închisoare, pedeapsă considerată compatibilă, prin durată și natură, cu legea italiană, prin aplicarea criteriilor stabilite de art. 10 al Convenției de la Strasbourg din data de 21 martie 1983, cu trimitere la art. 3 al Legii nr. 257/1989 (și chiar cu limitele prevăzute de lege, modificate în conformitate cu noul Cod penal românesc) pedeapsă din care va fi scăzută perioada de arest preventiv ispășită din data de 1 aprilie 2014 la zi. În consecință pedeapsa care urmează să fie ispășită în Italia de persoana condamnată M. M. după deducerea perioadei executate pe MEA este cea de 4 ani, 2 luni și 14 zile.
Potrivit dispozițiilor art. 144 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 (care transpune în legislația națională dispozițiile deciziilor-cadru ale Uniuni Europene din domeniul cooperării judiciare în materie penală, respectiv: Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, decizie care a fost transpusă și în legislația italiană, Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană) ce reglementează legea care guvernează executarea, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. De la acest principiu există o singură excepție, respectiv amnistia sau grațierea poate fi aplicată atât de statul român, cât și de statul de executare, în speță Italia.
Urmează a avea în vedere și dispozițiile art. 12,13 din Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, pentru ratificarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 (instrument aplicabil în relația cu Italia) care prevăd că fiecare parte poate acorda numai grațierea, amnistia sau comutarea pedepsei în conformitate cu constituția sa sau cu celelalte reglementări juridice ale sale și că numai statul de condamnare are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii, per a contrario rezultând că incidentele vizând executarea unei hotărâri judecătorești sunt de competența exclusivă a statului de executare.
De altfel cu ocazia executării MEA emis de Tribunalul B. în baza sentinței penale nr. 320/2011 a Tribunalului B., C. de A. din Trieste reține în considerentele hotărârii cu ocazia refuzării predării, a recunoașterii și adaptării pedepsei aplicate persoanei condamnate prin sentința penală nr. 320/2011 a Tribunalului B., că are în vedere la stabilirea limitei pedepsei și dispozițiile legale ce reglementează infracțiunea de înșelăciune din Noul Cod Penal românesc.
Față de aceste considerente a fost respinsă contestația formulată de condamnatul M. M., deținut în Penitenciarul din Pordenone, Italia privind executarea pedepsei de 6 ani închisoare aplicate prin sentinței penale nr. 320/18.11.2011 a Tribunalului B..
Împotriva acestei sentințe a declarat contestație condamnatul M. M., prin avocat ales. Acesta solicită admiterea contestației formulate împotriva sentinței penale nr. 12/S din data de 22 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul B., prin care a fost respinsă contestația formulată de către condamnatul M. M., deținut în Penitenciarul din Pordenone, Italia, privind executarea pedepsei de 6 ani închisoare, aplicate prin sentința penală nr. 320 din data de 18 noiembrie 2011 a Tribunalului B., definitivă prin Decizia penală nr. 1223/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În esență, condamnatul solicită să i se reducă pedeapsa corespunzător noilor limite prevăzute în art. 244 Cod penal, pentru fapta de înșelăciune. În schimb, Tribunalul B. a apreciat că din moment ce execută pedeapsa în Italia și C. de A. din Trieste a recunoscut pedeapsa aplicată de către Tribunalul B., pedeapsă menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și că i-ar fi făcut o redozare a pedepsei de 4 ani și 6 luni închisoare. Astfel, această instanță de executare, ar atrage după sine și legislația după care s-ar putea judeca această contestație.
Aceste chestiuni nu au legătură una cu cealaltă. Inculpatul a fost condamnat în România și în atare situație, nici C. de A. din Trieste nu ar fi avut ce hotărâre să recunoască. Este dreptul condamnatului să beneficieze de o pedeapsă mai mică odată cu . Noului Cod penal. Pedeapsa aplicată condamnatului este mai mare decât maximul prevăzut de lege pentru încadrarea nouă.
Analizând actele și lucrările dosarului, curtea constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică, urmând a fi respinsă contestația formulată de condamnat.
În mod just a reținut instanța de fond că potrivit dispozițiilor art. 144 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, care reglementează legea care guvernează executarea, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Acest text de lege prevede, în mod clar, că orice incident legat de executarea pedepselor se soluționează potrivit legii statului de executare, iar nu potrivit legii statului emitent.
De la acest principiu există o singură excepție, în cazul amnistiei sau grațierii care pot fi aplicate atât de statul român, cât și de statul de executare, în speță Italia. Această excepție este reglementată explicit în dispozițiile art. 12,13 din Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, pentru ratificarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, care prevăd că fiecare parte poate acorda numai grațierea, amnistia sau comutarea pedepsei în conformitate cu constituția sa sau cu celelalte reglementări juridice ale sale.
Norma menționată din dreptul intern, în art. 144 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, transpune în legislația națională dispozițiile Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene, din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, decizie care a fost transpusă și în legislația italiană, și dispozițiile Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene, din 27 noiembrie 2008, privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală, care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.
Aceste norme, statuate la nivelul Uniunii Europene în scopul facilitării transferului de persoane în vederea executării pedepselor privative de libertate, aplicate prin hotărâri definitive, au caracter obligatoriu pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Așadar, intervenirea în statul emitent a unei legi penale mai favorabile exclude aplicarea acesteia persoanelor condamnate definitiv, pentru care s-a dispus recunoașterea hotărârilor de condamnare și transferarea lor în vederea executării pedepselor aplicate. Contestațiile la executare formulate de acestea nu pot fi analizate în statul emitent, întrucât, odată recunoscută de o instanță italiană, pedeapsa aplicată de instanța română, aceasta a fost adaptată legislației italiene și este asimilată pedepselor aplicate de instanțele italiene.
În baza acestor principii, pedeapsa aplicată de instanțele române a fost adaptată de instanțele italiene, potrivit legislației italiene, fiind redusă la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, din care s-a dedus perioada de arest preventiv. În aceste condiții, pedeapsa recunoscută de instanțele italiene este mai redusă decât pedeapsa prevăzută de noul Cod penal român pentru infracțiunea comisă. De altfel, C. de A. din Trieste reține în considerentele hotărârii, cu ocazia refuzării predării, a recunoașterii și adaptării pedepsei aplicate persoanei condamnate prin sentința penală nr. 320/2011 a Tribunalului B., că a avut în vedere la stabilirea limitei pedepsei și dispozițiile legale ce reglementează infracțiunea de înșelăciune din Noul Cod Penal românesc.
Pentru aceste motive, se impune respingerea contestației formulate de condamnatul M. M., prin avocat ales, împotriva sentinței nr. 12/S/22.01.2015 a Tribunalului B..
Pentru aceste motive,
În numele legii,
Decide:
În temeiul art. 597 alin. 8 Cod procedură penală respinge contestația formulată de contestatorul M. M., prin avocat ales, împotriva sentinței penale nr. 12/S/22.01.2015 a Tribunalului B., dată în dosarul nr._, pe care o menține.
În temeiul art. 275 alin. 2 Cod procedură penală obligă contestatorul la plata sumei de 100 de lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi 04.03.2015.
PREȘEDINTE
C. G.
Grefier
D. S.
Red.CG/20.03.2015
Tehnoredact.DS/20.03.2015/4 ex.
Jud.fond.C. I.
| ← Şantajul. Art.207 NCP. Decizia nr. 180/2015. Curtea de Apel... | Vătămare corporală din culpă. Art.196 NCP. Decizia nr.... → |
|---|
