Conducere fără permis (art.335 NCP). Decizia nr. 681/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 681/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2015 în dosarul nr. 61288/301/2014
Dosar nr._
(800/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 681
Ședința publică din data de 12 mai 2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
Președinte:A. N.
Judecător:A. B. R.
Grefier: A. P.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București – prin procuror F. D..
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București împotriva sentinței penale nr.29/19.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ .
Dezbaterile care au avut loc în ședința publică din data de 28.04.2015 au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a stabilit termen în vederea pronunțării la data de 12.05.2015, dată la care a pronunțat următoarea decizie penală.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului penal de față, din actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:
Prin sentința penală nr.29/19.01.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în temeiul art. 396 alin. 1 și 5 C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. 1 lit. c C. proc. pen., a fost achitat inculpatul S. F. S. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism de către o persoană având permisul de conducere anulat, prevăzută de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen. din 1968, constând că nu există probe din care să rezulte că inculpatul a săvârșit infracțiunea.
În baza art. 275 alin. 3 C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această sentință, judecătorul fondului - analizând probele administrate în faza de urmărire penală - a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 25.08.2009, în jurul orei 14:00, inculpatul S. F. S. și martora D. G. se deplasau cu autovehiculul marca Mercedes, având număr de înmatriculare_, pe Splaiul Unirii, pe raza sectorului 3 București, din direcția P. Glina, către P. Târgul V.. La un moment dat, autoturismul în care se afla inculpatul a intrat în coliziune cu autoturismul marca Ford, cu număr de înmatriculare_, proprietatea martorei N. E., condus la momentul accidentului de martorul D. N. C.. În urma impactului, autoturismul marca Ford a ieșit de pe carosabil și s-a răsturnat, martorul D. N. C. fiind proiectat în afara vehiculului.
S-a menționat că situația de fapt reținută reiese din coroborarea declarațiilor inculpatului și ale martorilor, acestea fiind concordante în sensul celor reținute de instanță cu privire la dinamica producerii accidentului.
Astfel, atât martorul D. N. C., cât și martorele D. G. și N. E., precum și inculpatul au susținut că autoturismul Ford, care efectua o manevră de revenire pe banda inițială, după o depășire, a fost lovit din spate de autoturismul marca Mercedes (f. 27, 71-73 dosar instanță; 79-86, 103-108 dosar UP).
În ceea ce privește persoana care conducea autoturismul marca Mercedes, cu număr de înmatriculare_, la momentul accidentului, instanța de fond a reținut că declarația inculpatului și cea a martorei D. G. sunt concordante, din coroborarea acestora reieșind că la volanul autoturismului se afla martora D. G..
Declarațiile celorlalți martori au fost apreciate de judecătorul fondului ca nefiind relevante sub acest aspect, întrucât, având în vedere atât dinamica producerii accidentului, autoturismul Ford fiind lovit din spate de autoturismul Mercedes, cât și violența impactului, soldat cu ieșirea de pe carosabil a autoturismului Ford și cu răsturnarea acestuia, aceștia nu au putut să observe, nici anterior accidentului și nici în momentul producerii acestuia, cine se afla la volanul autoturismului Mercedes.
Astfel, fiind audiat în ședința publică din data de 14.01.2015, martorul D. N. C. a declarat că nu a văzut și nu a aflat de la prietena sa cine conducea autoturismul Mercedes, dar prietena sa i-a spus că în acest autoturism se mai afla și o altă persoană în afară de inculpat, respectiv prietena inculpatului.
Martora N. E. a declarat, fiind audiată la aceeași dată, că nu a văzut cine se afla în autoturismul Mercedes, dar a aflat de la inculpat, imediat după accident, că la volanul vehiculului s-a aflat prietena acestuia, martora D. G.; în plus, martora a arătat că D. G. s-a aflat la locul accidentului după producerea acestuia, aspect ce contrazice teza din rechizitoriu, conform căreia inculpatul a chemat-o telefonic pe concubina sa la locul accidentului.
În ceea ce privește probele care au stat la baza dispoziției de trimitere în judecată a inculpatului, respectiv aspectele ce reies din procesele-verbale de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpat în data de 25.08.2009, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. 1 C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Ca atare, instanța de fond a constatat că, în speță, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pe baza unei singure probe, respectiv afirmațiile acestuia în cursul unor convorbiri telefonice purtate cu martora D. și cu o altă persoană, din care ar reieși că inculpatul i-a solicitat martorei D. să declare că a condus autoturismul Mercedes în momentul accidentului din data de 25.08.2009.
A apreciat judecătorul fondului că, în condițiile în care, însă, această probă, constând în niște discuții private ale inculpatului, interceptate pe baza unei autorizații emise de Tribunalul București (f. 60 dosar UP) nu se coroborează cu niciuna dintre celelalte probe administrate în cauză – declarațiile inculpatului, luate în cadrul procesului penal, declarațiile martorilor, procesul-verbal de cercetare la fața locului, încheiat la momentul accidentului de Brigada de Poliție Rutieră (f. 69-78 dosar UP) – nu se poate reține că acuzația adusă inculpatului este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, în condițiile art. 4 alin. 2 C. proc. pen., dubiul substanțial existent cu privire la împrejurarea conducerii de către inculpat a autoturismului a fost interpretat în favoarea acestuia.
Judecătorul fondului a arătat că nu își poate însuși punctul de vedere al Ministerului Public, conform căruia săvârșirea de către inculpat a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată rezultă din procesele-verbale de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpat în data de 25.08.2009, coroborate cu verificările transmise de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor, din care reiese că, la momentul accidentului, inculpatul avea permisul anulat.
Astfel, atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, acțiunea de conducere de către inculpat a unui autovehicul pe un drum public, acțiune ce reprezintă elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, situația premisă în sine, constând în lipsa permisului de conducere, ca urmare a anulării acestuia, nu prezintă relevanță în stabilirea vinovăției inculpatului în raport cu fapta pentru care este cercetat.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență, sub aspectul greșitei achitări a inculpatului S. F. S..
În apel, au fost reaudiați martorii D. G., N. E. și D. N. C., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate, prin prisma criticilor invocate de Ministerul Public, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 417 și art. 418 Cod de procedură penală, Curtea constată și reține următoarele:
În baza propriului examen al actelor și lucrărilor dosarului, instanța de control judiciar apreciază, urmare analizării întregului probatoriu administrat, că, în mod greșit, prima instanță a dispus achitarea inculpatului S. F. S. sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art.86 alin.2 din O.U.G. nr. 195/2002, în speță fiind întrunit conținutul constitutiv al infracțiunii de conducere a unui autoturism pe drumurile publice de către o persoană având permisul de conducere anulat.
Dovedirea activității infracționale, identificarea făptuitorului, stabilirea vinovăției acestuia și tragerea la răspundere penală se realizează, în primul rând, prin conținutul concret al probei judiciare.
Aprecierea probelor ca operațiune finală a activității de probațiune, permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta dedusă judecății.
Legea de procedură penală nu stabilește aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind să fie rezultatul aprecierii concrete de către organele judiciare a probelor administrate în desfășurarea procesului penal (art.103 Cod procedură penală), de evaluarea judiciară a probelor depinzând soluționarea procesului penal.
Astfel, dispozițiile legale nu stabilesc o ierarhie între probele directe și probele indirecte, acestea din urmă fiind elemente de fapt, care legate de alte elemente de fapt, împreună, pot constitui proba comiterii unei fapte penale sau proba vinovăției unui inculpat. În aceste condiții, au aceeași valoare probatorie atât probele directe, cât și probele indirecte.
Instanța de fond era obligată să analizeze toate probele administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, în mod conjugat, și nu independent una de alta. În consecință, instanța de apel apreciază că prima instanță nu a procedat în mod corect la analiza și aprecierea probelor și implicit concluzia la care ajuns este eronată și nu în concordanță cu situația de fapt și vinovăția inculpatului.
Este adevărat, că luate individual, interceptările telefonice nu pot fi considerate dovezi certe de vinovăție, dar acestea trebuie coroborate și cu restul dovezilor de la dosar, care se completează una pe cealaltă și conduc la concluzia săvârșirii faptei de către inculpat.
Inculpatul S. F. S. nu a recunoscut săvârșirea faptei, iar martora D. G., concubina sa, a declarat că, la data de 25.08.2009, în jurul orei 14:00, în timp ce conducea autovehiculul marca Mercedes, având număr de înmatriculare_, pe Splaiul Unirii, pe raza sectorului 3 București, din direcția P. Glina, către P. Târgul V., a intrat în coliziune cu autoturismul marca Ford, cu număr de înmatriculare_, proprietatea martorei N. E., condus la momentul accidentului de martorul D. N. C..
Această situație este pe deplin explicabilă în condițiile în care inculpatul S. F. S. avea permisul de conducere anulat, iar inculparea sa pentru săvârșirea unei noi infracțiuni ar fi atras revocarea beneficiul liberării condiționate cu privire la restul neexecutat de 699 zile închisoare din pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 750/23.06.2006 a Tribunalului București Secția a II-a Penală.
În esență, Curtea reține că în data de 25.08.2009, în jurul orelor 14:00, inculpatul S. F. S., deplasându-se la volanul autoturismului marca Mercedes, cu nr. de înmatriculare_, pe Bld.Unirii din sectorul 3 Bucuresti, din direcția P. Glina către P. Târgul V., a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, marca Ford, cu nr.de înmatriculare_, proprietatea numitei N. E., care era condus de martorul D. N. C.. Inculpatul care avea permisul de conducere anulat, a chemat-o telefonic la locul accidentului pe concubina sa, numita D. G., care a declarat organelor de poliție, in mod neadevărat, că ea se afla la volanul autoturismului implicat in accident, în locul concubinului său.
În analiza probatoriului administrat, Curtea constată că din declarația martorului D. N. C. ce a fost administrată apropiat momentului reținerii faptei infracționale și care a fost ignorată de prima instanță, rezultă că autovehiculul marca Mercedes, având număr de înmatriculare_ implicat în accidentul rutier era condus de o persoană de sex masculin, cu care a intrat în conversație la scurt timp după producerea impactului, la fața locului nefiind prezentă nicio persoană de sex feminin. Din aceeași declarație mai reiese că martora N. E. luase la cunoștință că persoana care condusese autovehiculul marca Mercedes avea ,,probleme cu poliția” și nu voia să fie găsit conducând mașina, dar și faptul că nu știe când a venit „persoana de sex feminin, cunoscută a șoferului", pentru că a fost transportat la spital de o ambulanță SMURD care a oprit la locul accidentului imediat după producerea impactului.
Împrejurarea că martora D. G. nu era prezentă la fața locului în momentul producerii accidentului de circulație este confirmată și de procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, convorbiri explicite purtate între inculpat și concubina acestuia, martora D. G., de unde rezultă că inculpatul a insistat prin apelarea telefonică, de trei ori, la intervale scurte de timp, ca martora să vină pe Cheiul Dâmboviței, cu mașina roșie, întrucât a făcut accident cu mașina și să declare că ea a condus autovehiculul. Scopul pentru care inculpatul insista ca martora să se deplaseseze cât mai repede la locul producerii accidentului reiese în mod expres din aceleași interceptări telefonice „să nu vină poliția".
Dacă martora D. G. se afla la locul producerii accidentului împreună cu inculpatul S. F. S., astfel cum se susține în apărare, pe baza unui raționament logic, se poate concluziona că nu se impunea, ca între două persoane aflate în același loc, să se poarte convorbiri telefonice.
Din convorbirile telefonice purtate cu inculpatul, la ora 15,21, rezultă că martora ajunsese foarte aproape de zona în cauză, iar în condițiile în care organele de poliție au fost sesizate prin dispecerul de serviciu despre producerea accidentului la ora 15,40, la sosirea organelor de poliție, aceasta se afla deja acolo putând da declarație în sensul că ea a fost cea care a condus autovehiculul marca Mercedes, cu număr de înmatriculare_ .
Interceptările convorbirilor telefonice purtate între inculpat și concubina acestuia, martora D. G., se coroborează și cu alte convorbirile telefonice explicite ce au fost interceptate, inculpatul relatând altor două persoane că a avut accident cu mașina, iar cel pe care l-a accidentat se află în spital, precum și că „a băgat-o pe G. la volan" și că „a luat G. fapta" (adică martora D.) și că i-a dat șoferului 5.000 de euro ca să accepte că a condus martora.
Aspectul că inculpatul a dat martorei N. E. suma de 5.000 de euro pentru a declara o altă situație de fapt care îi convenea șoferului celeilalte mașini reiese și din declarația martorului D. N. C. care a menționat că a aflat aceste date chiar de la martoră.
Simpla modificare de către martori a unor declarații nu poate duce, în mod automat, la înlăturarea declarațiilor anterioare cât timp acestea se coroborează și cu alte probe ale dosarului. Nu există nicio deosebire în ceea ce privește forța probantă a mijloacelor de probă, în raport cu împrejurarea dacă ele au fost administrate în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești, și niciun temei legal de a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale martorilor, instanța putând să considere, atunci când ele sunt contradictorii, că numai una dintre ele este expresia adevărului, cu înlăturarea motivată a tuturor celorlalte.
Judecătoria, luând în considerare numai probele administrate în cursul cercetării judecătorești și ignorând pe cele din faza de urmărire penală, a stabilit o stare de fapt neconformă adevărului. Prin aceste declarații date în cursul cercetării judecătorești, s-a încercat să se inducă în eroare și să se creeze dubii instanței de judecată cu privire la situația de fapt, lucru care s-a și reușit, atâta vreme cât aceasta le-a preluat pur și simplu, fără o analiză temeinică și pertinentă a întregului probatoriu administrat.
Credibilitatea martorilor audiați în cursul cercetării judecătorești trebuia să fie pusă la îndoială, în condițiile în care existau probe care să le infirme susținerile și exista un interes personal din partea martorei D. G., concubina inculpatului, de a-l ajuta să evite tragerea la răspundere penală, și un interes material în cazul martorei N. E. constând în suma de 5.000 euro ce i-a fost dată de inculpat.
Mai mult, prima instanță trebuia să observe nepotrivirile esențiale din declarațiile martorei D. G., concubina inculpatului, care inițial a declarat că ea a condus autoturismul Mercedes și că se afla singură în autovehicul contrar celorlalte probe administrate, iar ulterior a declarat că se afla împreună cu inculpatul, și să le înlăture ca nesincere, probă în apărare născută din dorința de a-l proteja pe inculpat.
Fiind audiați în fața Curții, martorii au avut o poziție similară celei din prima instanță, dar surprinzător, la solicitarea de a lămuri situația primirii celor 5.000 de euro de la inculpat, martora N. E. a declarat că nu își amintește acest aspect, deși este vorba de o sumă consistentă de bani, iar martorul D. N. C. a motivat că suma a fost acordată de inculpat pentru repararea autovehiculului martorei N. E., lucru de neînțeles, în condițiile în care vina producerii accidentului aparține martorului D. N. C. care conducea autovehiculul martorei N. E., neconcordanțele din aceste declarații conducând la idee că se impune înlăturarea acestora ca nesincere.
Deși inculpatul a negat constant comiterea faptei, afirmând că nu este vinovat, susținerile acestuia nu au suport probator.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe ansamblul probator administrat.
Prin Legea nr. 286/2009 legiuitorul a adoptat noul Cod Penal al României pentru a răspunde necesităților practice care reclamau ajustări ale legislației penale, mesajul juridic și social al codului penal fiind întemeiat, în esență, pe obiectivul reformării politicii punitive a statului printr-o abordare conceptuală cuprinzând o revizuire a pedepselor și o ordonare logică prin condensarea legislației (o . infracțiuni din legi speciale au fost incluse în cod, unele sub formă modificată).
Potrivit art. 5 alin.1 din acest act normativ, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, iar Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, a prevăzut că noua legislație penală intră în vigoare la data de 01.02.2014.
Cu referire la încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, în lumina aplicării legii mai favorabile în raport de . noului Cod penal, Curtea are în vedere că, prin decizia nr.5 pronunțată în dosarul nr._ /HP/P, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că: “în aplicarea art.5 din Codul penal se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii mai favorabile”.
De asemenea, prin decizia nr.265/06.05.2014 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20.05.2014, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casatie și Justiție – Secția penală în Dosarul nr.5._, constatându-se că dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Din această perspectivă, în determinarea legii penale mai favorabile în cazul concret al inculpatului, Curtea trebuie să efectueze o analiză comparativă globală a tuturor normelor existente în cele două legi succesive, relevante pentru situația acestuia.
În urma acestui proces de evaluare, Curtea constată că legea de la momentul săvârșirii infracțiunii este mai favorabilă. Deși limitele speciale de pedeapsă sunt menținute în noul Cod Penal, Curtea va aplica legea veche având în vedere efectele recidivei, respectiv revocarea liberării condiționate. Legea nouă prevede cumulul aritmetic al sancțiunilor, față de legea anterioară care prevede contopirea sancțiunilor.
Întrucât săvârșirea faptei de către inculpatul S. F. S. a avut loc în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 750/23.06.2006 a Tribunalului București Secția a II-a Penală, față de regimul sancționator mai favorabil al vechii reglementări penale, în cauză se vor reține dispozițiile art. 37 lit. a Cod Penal 1969 și art. 61 Codul penal 1969.
La individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea ține cont de circumstanțele comiterii faptei, care a fost săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie, precum și situația personală a inculpatului S. F. S., care în prezent este încarcerat în Penitenciarul G. pentru executarea unei pedepse aplicate pentru o faptă concurentă, toate acestea fiind luate în calcul și valorificate în orientarea pedepsei către minimul special prevăzut de lege și la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
În aplicarea directă și prioritară a dispozițiilor art. 3 din Protocolul adițional I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum au fost interpretate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și S. și P. împotriva României, văzând și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. LXXIV(74)/05.11.2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din_, Curtea va interzice inculpatului, pe perioada executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat).
Faptele săvârșite de inculpatul S. F. S. nu au o gravitate deosebită, nu sunt de natură electorală, nu au legătură cu viața de familie și nici nu au fost săvârșite folosindu-se o anumită funcție sau profesie, astfel că nu i se vor interzice drepturile prev. de art. 64 lit. a teza I, c, d, și e Cod penal 1969.
Astfel fiind, Curtea în baza art. 421 pct.2 lit.a Cod procedură penală, va admite apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București împotriva sentinței penale nr. 29/19.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ .
Va desființa, în întregime, sentința penală apelată și rejudecând pe fond:
În baza art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal 1969 și art. 5 alin. 1 Cod penal 2009, va condamna pe inculpatul S. F. S. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, în stare de recidivă postcondamnatorie.
În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, rap. la art.71 Cod penal 1969 va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal 1969.
În baza art. 61 Codul penal 1969, va revoca beneficiul liberării condiționate cu privire la restul neexecutat de 699 zile închisoare din pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 750/23.06.2006 a Tribunalului București Secția a II-a Penală pe care-l va contopi cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății, astfel încât inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 699 zile închisoare, în regim de detenție.
În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, rap. la art.71 Cod penal 1969, va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal 1969.
Va lua act că inculpatul S. F. S. este arestat în altă cauză.
Văzând dispozițiile art. 275 alin.3 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 421 pct.2 lit.a Cod procedură penală, admite apelul formulat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București împotriva sentinței penale nr. 29/19.01.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ .
Desființează, în întregime, sentința penală apelată și rejudecând pe fond:
În baza art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal 1969 și art. 5 alin. 1 Cod penal 2009, condamnă pe inculpatul S. F. S. [zis „G.”, fiul lui I. și E., născut la data de 01.10.1973 în București, cu domiciliul în București, .. 10, ., sector 2, cetățenia română, studii 12 clase, fără ocupație, CNP –_, recidivist, în prezent încarcerat în Penitenciarul G.] la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere a fost anulat, în stare de recidivă postcondamnatorie.
În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, rap. la art.71 Cod penal 1969 interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal 1969.
În baza art. 61 Codul penal 1969, revocă beneficiul liberării condiționate cu privire la restul neexecutat de 699 zile închisoare din pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 750/23.06.2006 a Tribunalului București Secția a II-a Penală pe care-l contopește cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru infracțiunea dedusă judecății, astfel încât inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 699 zile închisoare, în regim de detenție.
În baza art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, rap. la art.71 Cod penal 1969, interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal 1969.
Ia act că inculpatul S. F. S. este arestat în altă cauză.
În baza art. 275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. 1, 2 Cod procedură penală onorariul apărătorului desemnat din oficiu în fond, în sumă de 300 lei, și onorariul apărătorului desemnat din oficiu în apel, în sumă de 200 lei, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. N. A. B. R.
GREFIER,
A. P.
red.A.B.R.
dact.L.G.
ex.4/19.06.2015
red. C.E. C.-Jud.Sect.3
| ← Verificare măsuri preventive (art.206 NCPP). Decizia nr.... | Plângere soluţii de neurmărire/netrimitere judecată (art.340... → |
|---|
