Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 648/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 648/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2013 în dosarul nr. 648/2013
DOSAR NR._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.648/R
Ședința publică din data de 09 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. E. R.
JUDECĂTOR: P. V. A.
JUDECĂTOR: O. M.
GREFIER: R. C. D.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. F..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat recurentul contestator D. F. împotriva sentinței penale nr.926/21.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penală, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul contestator D. F. personal, aflat în stare de arest și asistat de apărător din oficiu substituent, respectiv avocat S. G. cu delegație de substituire pentru avocat din oficiu L. R. G., cu delegație pentru asistență judiciară obligatorie nr._/24.01.2013 atașată la fila nr.7 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul din oficiu al recurentului contestator, având cuvântul, depune la dosar un memoriu.
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul din oficiu al recurentului contestator, având cuvântul, critică soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul neaplicării dispozițiilor art.3201 Cod procedură penală. Apreciază că dispozițiile art.461 din Codul de procedură penală nu se circumscriu situațiilor deduse în prezenta cauză de către inculpat, însă solicită să se aibă în vedere că la momentul la care s-a pronunțat sentința penală, s-a reținut în mod greșit că ar fi cunoscut cu antecedente penale. Relevant este și faptul că inculpatul a fost prezent la toate termenele de judecată și a colaborat cu organele de urmărire penală. Față de aspectele precizate, solicită admiterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu precizarea că nu se poate face aplicarea art.3201 Cod procedură penală raportat la conținutul Deciziei nr.1470/2011 a Curții Constituționale, iar în ceea ce privește înlăturarea dispozițiilor art.37 din Codul penal, nu se poate realiza, întrucât se opune principiului autorității de lucru judecat cât și împrejurării că acest motiv nu poate constitui un caz de contestație la executare.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt, susține că nu este cunoscut cu antecedente penale, sens în care solicită înlăturarea acestora și aplicarea dispozițiilor art.3201 din Codul de procedură penală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului penal de față, din actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:
Prin sentința penală nr.926/21.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a Penală, a fost respinsă - ca inadmisibilă - contestația la executare formulată de către petentul condamnat D. F. [fiul lui N. și M., ns.la 22.10.1967, în prezent deținut în Penitenciarul București Rahova], privitor la sentința penală nr.342/F/25.03.2011 a TB – Secția I penală, rămasă definitivă, prin decizia penală nr.208/25.01.2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție.
A fost obligat petentul condamnat la 70 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin cererea sa, petentul condamnat D. F. a contestat executarea sentinței penale nr.342/F/25.03.2011 a Tribunalului București – Secția I penala, rămasă definitivă prin decizia penala nr.208/25.01.2012 a Înaltei Curte de Casație și Justiție.
În motivarea cererii sale, petentul a arătat că, în mod greșit, la individualizarea pedepsei, s-a reținut că ar fi fost cunoscut cu antecedente penale, împrejurare nereală, precum și aceea că instanța de control judiciar nu a făcut aplicarea disp.art.320/1 C.p.p., în condițiile în care inculpatul a fost prezent personal doar la soluționarea recursului, solicitând aplicarea acestor dispoziții legale și având dreptul să fie judecat conform acestei proceduri.
La dosarul cauzei a fost depusă hotărârea de condamnare, cu mențiunea privitoare la rămânerea definitivă.
Analizând actele și lucrările dosarului prima instanță a reținut că petentul D. F. a fost condamnat prin sentința penală nr.342/F/25.03.2011 a Tribunalului București – Secția I Penala, rămasă definitivă prin decizia penală nr.208/25.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea în concurs a infracțiunii de complicitate la trafic de droguri de mare risc prev. de art.26 C.p. rap.la art.2 al.1 și 2 din Legea 143/2000, complicitate la introducere de droguri de mare risc pe teritoriul României, fără drept, prev. de art.26 C.p. rap.la art.3 al.1 și 2 din Legea 143/2000 și cea prev. de art.8 din Legea 39/2003, privind prevenirea și combaterea criminalității.
Raportat la motivele invocate de către contestator, prima instanță a reținut că, prin contestație la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat. Pe această cale, se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.
Întrucât contestația la executare constituie un mijloc jurisdicțional de rezolvare a incidentelor survenite în cursul executării pedepsei este inadmisibil ca pe această cale să se individualizeze pedeapsa ori să se aprecieze asupra situației de fapt reținută prin hotărârea definitivă de condamnare, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat.
În egală măsură, autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare ar fi afectată și în cazul aplicării disp.art.320/1 C.p.p., pe calea contestației la executare, judecata în cazul recunoașterii vinovăției nefiind susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile. Așa cum s-a statuat și de către Curtea Constituțională, procedura reglementată de art.320/1 C.p.p. este operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în caz contrar, aducându-se atingere stabilității raporturilor juridice, în absenta căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poate fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28.10.1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României, par.61).
Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.
Constituția statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile, fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă.
Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv executate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art.320/1 C.p.p. nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art.14 și art.15 din C.p.p. referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Așa cum rezultă de altfel și din denumirea sa marginală, art.320/1 C.p.p. are în vedere o judecată, aparținând cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive (decizia 1470/2011 a Curții Constituționale).
Prima instanță a constatat, așadar, că deși - în mod formal - au fost invocate disp.art.461 C.p.p., motivele de fapt pe care se întemeiază contestația la executare formulată de către petentul condamnat nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege în care poate fi făcuta contestație contra executării unei hotărâri penale definitive, ceea ce conduce la inadmisibilitatea cererii acestuia.
Împotriva acestei soluții, în termen legal a promovat recurs contestatorul D. F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele invocate la fond.
Curtea, examinând recursul declarat, prin prisma criticilor aduse, cât și din oficiu – în conformitate cu prevederile art.3859 alin.3 Cod procedură penală - constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare – potrivit art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală - pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art.461 alin.1 Cod procedură penală, contestația contra executării hotărârii penale, se poate face în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.461 lit.a-d din Codul de procedură penală și anume:
a)când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b)când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c)când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
d)când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării.
În raport de cele menționate, Curtea apreciază că motivele invocate de contestatorul condamnat nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute de art.461 alin.1 lit.a-d din Codul de procedură penală.
Se apreciază că, în cauza dedusă judecății, petentul-contestator-condamnat și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.461 lit.d din Codul de procedură penală.
Atâta vreme cât hotărârea pe care o contestă este una de condamnare, în ceea ce îl privește pe contestatorul D. F., ce a rămas definitivă la data de 25 ianuarie 2012, dată la care s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.572/26.01.2012, iar pe calea unei contestații la executare nu poate fi modificat cuantumul pedepsei aplicate, în cauză neintervenind nicio lege mai favorabilă.
Curtea apreciază că aspectele invocate de apărare nu pot fi luate în considerare, întrucât la judecarea cauzei pe fond, ele au fost invocate de petent, avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la soluționarea cauzei în recurs și înlăturate motivat, acestea nu reprezintă aspecte care au intervenit în cursul executării pedepsei, astfel că prima instanță, în mod corect, a respins contestația ca inadmisibilă, având în vedere toate cazurile prev. de art. 461 Cod de Procedură penală.
Pentru aceste considerente, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul-contestator-condamnat D. F..
Constatând culpa procesuală a recurentului, Curtea va face aplicarea prevederilor art.192 alin.2 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art.385/15 pct. 1 lit. b C.p.p. respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator D. F., împotriva sentinței penale nr. 926/21.12.2012 a Tribunalului București, Secția a II-a Penală.
În baza art. 192 al. 2 C.p.p., obligă pe recurentul-contestator la 400 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. E. R. P. V. A. O. M.
GREFIER,
R. C. D.
Red.O.M.
dact.L.G.
ex.2
red.B.G.-T.B.-S.II.P.
| ← Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 87/2013.... | Furtul. Art.208 C.p.. Decizia nr. 655/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
