Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 501/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 501/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 501/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 501 / CO
Ședința publică din data de 24.09.2015
Curtea constituită din:
Președinte: C. B.
Grefier: R. S.
Ministerul Public este reprezentat de procuror I. D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
Pe rol se află soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația formulată de contestatorul-condamnat G. M. F. împotriva sentinței penale nr. 356/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Penală în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns contestatorul-condamnat, personal, în stare de deținere, și asistat de apărătorul desemnat din oficiu, avocat N. D. M., cu delegație de substituire pentru apărătorul desemnat din oficiu, avocat N. D. F., cu delegația pentru asistență judiciară obligatorie nr._ din data de 16.09.2015, emisă de Baroul București - Serviciul de Asistență Judiciară, aflată la fila 8 din dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul contestatorului-condamnat depune la dosarul cauzei motivele în scris ale contestației și arată că acesta solicită, prin cererea formulată, înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii.
La interpelarea Curții, contestatorul-condamnat, personal și prin apărătorul desemnat din oficiu, precizează că obiectul material al cererii constă în înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, iar ca temei de drept invocă art. 58 din noul Cod penal și art. 584 din noul Cod de procedură penală.
Curtea, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea contestației.
Apărătorul contestatorului-condamnat, având cuvântul, solicită admiterea contestației, desființarea sentinței penale nr. 356/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, și, rejudecând, să fie admisă contestația astfel cum a fost formulată. Depune un memoriu scris de către condamnat, constând în expunerea motivelor de fapt și de drept ale cererii.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită, în baza art. 584 C.pr.pen. rap. la art. 55 din Codul penal din 1969 și art. 5 C.pen., admiterea contestației, urmând a se constata faptul că cererea condamnatului nu a fost corect calificată, prima instanță nepronunțându-se asupra cererii condamnatului.
Totodată, solicită a se constata faptul că instanța de fond a concluzionat cu privire la legea penală mai favorabilă în raport de cuantumul pedepsei, iar nu în raport de înlocuirea acesteia.
Contestatorul-condamnat, având ultimul cuvânt, precizează că achiesează la concluziile formulate de apărătorul său.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației penale de față, reține următoarele:
Sentința penală contestată
Prin sentința penală nr. 356/17.06.2015 pronunțată de Tribunalul G. - Secția Penală în dosarul nr._, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul G. M. F., prin care a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 79 din 31.01.2013 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2754 din 18.09.2013 a Înaltei Curtți de Casație și Justiție, în baza căreia s-a emis M.E.P.I. nr. 101/20.09.2012 de către Tribunalul București - Secția a II-a Penală; în baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., a fost obligat condamnatul la plata sumei de 150 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 de lei, să se avanseze din fondurile alocate de Ministerul Justiției.
În motivarea în fapt și în drept a sentinței penale, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 79 din 31.01.2013 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2754 din 18.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 174 - art. 175 lit. c - art. 176 lit. a din Codul penal din 1969, a fost condamnat inculpatul G. M. F. la pedeapsa detențiunii pe viață; conform art. 65 alin. 2 din Cod penal din 1969 și art. 175 - art. 176 din Codul penal din 1969, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b din Codul penal din 1969 pe o perioadă de 5 ani; în baza art. 67 alin. 2 din Codul penal din 1969, i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa degradării militare; s-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și lit. b din Codul penal din 1969; conform art. 88 din Codul penal din 1969, s-a computat din durata pedepsei pronunțate perioada reținerii și arestării preventive, începând cu data de 20.03.2012 până la zi; în baza art. 350 C.pr.pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului.
Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind noul Codul penal, a fost abrogată Legea nr. 15/1968 privind Codul penal. În consecință, având în vedere art. 15 alin. 2 din Constituție, deși persoana privată de libertate este condamnată definitiv, se impune analizarea situației juridice a condamnatului, pentru a se stabili dacă, prin . Codului penal, a intervenit o lege penală mai favorabilă față de acesta, sub aspectul incidenței prevederilor art. 4 și art. 6 C.pen.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 C.pen., s-a analizat aplicarea legii mai favorabile în ceea ce privește limitele maxime de pedeapsă. Astfel, infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. a din Codul penal din 1969 (prin cruzimi) este reglementată de art. 189 alin. 1 lit. h C.pen., cu denumirea marginală „omorul calificat”, fiind sancționată, în ambele reglementări cu pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoare, în Codul penal din 1969 limitele pedepsei închisorii fiind de la 15 la 25 de ani, iar în actualul Cod penal tot de la 15 la 25 ani. S-a constatat că pedeapsa detențiunii pe viață aplicată condamnatului este prevăzută și de art. 189 alin. 1 lit. h C.pen., astfel că nu a intervenit legea penală mai favorabilă.
Totodată, conform art. 66 alin. 1 C.pen., s-a constatat că pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II-a și lit. b din Codul penal din 1969 pe o perioadă de 5 ani nu depășește maximul legal prevăzut de art. 66 alin. 1 C.pen., care este de 5 ani.
Împotriva acestei sentințe penale, în data de 22.06.2015, în termenul legal de 10 zile de la comunicarea minutei sentinței, condamnatul G. M. F. a declarat contestație pe care a motivat-o oral, în ședință, prin apărătorul desemnat din oficiu.
Contestația a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a Penală în data de 02.09.2015 sub nr. unic de dosar_ (nr. în format vechi_ ).
Curtea, examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale contestate, atât prin prisma motivelor invocate de către contestatorul-condamnat, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, apreciază contestația ca fiind întemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. - Secția Penală în data de 17.04.2015 sub nr. de dosar_ (aflată la fila 4 din dosarul nr._ al Tribunalului G.), contestatorul-condamnat a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, contestatorul-condamnat a precizat că a fost judecat în conformitate cu vechiul Cod penal, iar acum solicită aplicarea art. 55 din vechiul Cod penal, referitor la schimbările care intervin la împlinirea vârstei de 60 de nai, vârstă pe care el a împlinit-o în data de 11.08.2014, privind regimul de executare a pedepsei. A mai precizat că nu are niciun fel de sancțiune disciplinară de la începutul mandatului, are 179 de credite și 6 evidențieri, a muncit și este încadrat în muncă la Penitenciarul G., la punctul de lucru curățenie.
La termenul de judecată din data de 17.06.2015, la momentul expunerii dezbaterilor pe fondul cauzei în fața primei instanțe, atât apărătorul desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, cât și reprezentantul Ministerului Public, precum și contestatorul-condamnat au făcut referire la aplicarea legii penale mai favorabile din perspectiva cuantumului pedepsei la care a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav (prevăzut art. 174 - art. 175 alin. 1 lit. c - art. 176 alin. 1 lit. a din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal), respectiv omor calificat (prevăzut art. 188 - art. 189 alin. 1 lit. h din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal).
Prin sentința penală nr. 356/17.06.2015, contestată în prezenta cauză, Tribunalul G. a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de către condamnat, prin care acesta a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 79/31.01.2013, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2754/18.09.2013.
În considerentele sentinței penale contestate, atât în motivarea în fapt, cât și în expunerea temeiurilor de drept, Tribunalul a făcut referire exclusiv la principiul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 C.pen., art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 4 din Legea nr. 187/2012.
Referitor la modalitatea de soluționare a cauzei de către prima instanță, Curtea apreciază ca fiind necesare următoarele precizări.
Deși contestatorul-condamnat a solicitat aplicarea art. 55 alin. 2 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal, referitor la înlocuirea detențiunii pe viață cu închisoarea pe timp de 25 de ani, totuși, Tribunalul a analizat cauza din perspectiva incidenței art. 6 C.pen., constatând că pedeapsa detențiunii pe viață aplicată condamnatului este prevăzută și de art. 189 alin. 1 lit. h C.pen., astfel că nu a intervenit legea penală mai favorabilă.
Având în vedere considerațiile anterior expuse, Curtea constată că Tribunalul a depășit limitele sesizării sale prin cererea formulată de către contestatorul-condamnat, în sensul că s-a pronunțat asupra unor chestiuni care nu au format obiectul - nici material (substanțial), nici juridic - al cererii.
În consecință, Curtea reține că Tribunalul nu a soluționat fondul cauzei în mod real, în limitele învestirii cu cererea formulată de contestatorul-condamnat.
De altfel, pronunțarea de către instanță asupra altor chestiuni de fapt și de drept decât cele cu care a fost învestită echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei.
În aceste condiții, în vederea stabilirii cadrului procesual al cauzei, din dublă perspectivă, a obiectului material și a temeiurilor de drept invocate, Curtea, la termenul de judecată de astăzi, a solicitat lămuriri de la contestatorul-condamnat, sens în care acesta a precizat următoarele.
Obiectul material al cererii constă în înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, iar temeiul de drept îl constituie art. 58 din noul Cod penal (corespunzător art. 55 din vechiul Cod penal, invocat, de altfel, și în cererea cu a cărei soluționare a fost învestit Tribunalul) și art. 584 din noul Cod de procedură penală.
În acest context, Curtea apreciază că, pe de o parte, nu poate efectua un control judiciar eficient, real și efectiv, asupra sentinței penale contestate, iar pe de altă parte, nu poate proceda, pentru prima dată în calea de atac a contestației, la soluționarea cererii formulate de contestatorul-condamnat.
Astfel, Curtea apreciază că nu poate proceda, pentru prima dată, la rejudecarea fondului cauzei, statuând asupra legalității și temeiniciei cererii de înlocuire a detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii de 25 de ani - în mod definitiv, în calea de atac a contestației, singura, de altfel, în materia contestației la executare, - întrucât o astfel de soluție ar fi de natură a încălca - tuturor participanților la proces - dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, drept care nu face distincție sub aspectul soluționării de către instanțe a laturii penale și/sau a altor aspecte ale cauzei.
Așadar, potrivit art. 2 paragraful 1 teza I din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară.
Din această perspectivă, se observă faptul că, potrivit art. 597 alin. 7 C.pr.pen., hotărârile pronunțate în primă instanță în materia executării potrivit Titlului V al Codului de procedură penală, titlu din care fac parte și dispozițiile art. 584 C.pr.pen. privind înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață, pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic superioară.
Conform art. 597 alin. 8 teza a IV-a C.pr.pen., decizia instanței prin care se soluționează contestația este definitivă.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că efectul devolutiv al contestației, reglementat în mod expres prin dispozițiile art. 597 alin. 8 teza a V-a rap. la alin. 5 C.pr.pen., nu trebuie interpretat ca impunând instanței de control judiciar o rejudecare completă a fondului în situația neîndeplinirii - indiferent din ce cauză - a acestei condiții de către prima instanță de fond.
Astfel, efectul devolutiv nu poate fi înțeles nici ca o administrare a întregului material probatoriu, în sensul efectuării întregii cercetări judecătorești de către instanța care soluționează contestația, nici ca o suplinire a omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra unor aspecte deosebit de importante ale cauzei.
Totodată, Curtea constată că, în lipsa oricărei motivări sub aspectul anterior învederat, nu poate efectua o analiză concretă, efectivă, în ansamblul său, asupra sentinței penale contestate.
Mai mult decât atât, Curtea apreciază că pronunțarea în calea de atac a contestației asupra legalității și temeniciei motivelor invocate în susținerea cererii de înlocuire a detențiunii pe viață nu este de natură numai a încălca dreptul participanților la dublul grad de jurisdicție, ci, totodată, ar afecta exercitarea în mod efectiv, iar nu doar teoretic și iluzoriu, a dreptului garantat de art. 6 din Convenția europeană, și anume dreptul părților la un proces echitabil - în componenta sa relevantă pentru prezenta cauză, respectiv dreptul la apărare al părților, întrucât acestea nu ar mai avea la dispoziție nicio cale de atac, decizia Curții fiind definitivă.
Totodată, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod public, în mod echitabil și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații îndreptate împotriva sa.
În acest context, Curtea apreciază că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești (prevăzută de art. 597 alin. 8 teza a V-a și alin. 5 C.pr.pen. rap. la art. 403 C.pr.pen.) - evident, prin raportare la obiectul material și juridic al cererii cu a cărei soluționare instanța a fost învestită - este rezultatul exigențelor ce decurg din prevederile sus-indicate ale Convenției. Astfel, acest text consacră, pe de o parte, dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și apărările în fața instanței de judecată, iar pe de altă parte, impune instanței de judecată obligația de a examina în mod efectiv susținerile părților. Cu privire la acest aspect, obligația instanței de motivare a hotărârii pronunțate este singurul mijloc prin care se verifică respectarea drepturilor părților, dar constituie, în același timp, și o exigență care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției.
Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Totodată, motivarea este de esența hotărârilor judecătorești, reprezentând o garanție pentru părți în sensul că apărările, cererile și/sau susținerile lor au fost analizate de către instanță.
În acest sens, practica instanței supreme a fost constantă în a aprecia că inexistența motivării atrage casarea - actualmente, desființarea hotărârii - cu rejudecarea cauzei de către instanța care a încălcat dispozițiile legale ce reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil (cauza Suominem vs. Finlanda, hotărârea din 1 iulie 2003, cererea nr._/97; cauza Garcia Ruiz vs. Spania, hotărârea din 21 ianuarie 1999, cererea nr._/96; cauza B. vs. România, hotărârea din 15 februarie 2007, cererea nr._/02; cauza Artico vs. Italia; cauza Perez vs. Franța, cererea nr._/99, V. der Hurk vs. Țările de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994; cauzele Albina vs. România, hotărârea din 28 aprilie 2005 și D. vs. România, hotărârea din 1 iunie 2000, cererea nr. 4710/2004, cauza Dimitrellos vs. G., hotărârea din 7 aprilie 2005).
De asemenea, enunțarea argumentelor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat în soluția pe care a pronunțat-o trebuie să permită participanților la proces - deopotrivă, părților și reprezentatul Ministerului Public - să aprecieze, în mod rezonabil și efectiv, asupra temeiniciei căilor de atac promovate în cauză.
În cauza Hadjianastassiou vs. G., hotărârea din 16 decembrie 1992, . nr. 252, Curtea europeană a arătat că judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, căci numai astfel un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de legislația națională.
Curtea europeană a statuat în mod constant, referitor la buna administrare a justiției, că deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează (cauza Ruiz Torija vs. Spania, hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Helle vs. Finlanda, hotărârea din 1 iulie 2003). Concluzionând, Curtea a apreciat că motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică atât diferitelor capete de acuzare, cât și mijloacelor de apărare. Această garanție este esențială, pentru că permite justițiabilului să se asigure că cererile sale au fost examinate și că judecătorul a ținut cont de ele.
În același timp, motivarea hotărârii permite nu numai o acceptare a acesteia din partea justițiabilului, dar constituie și o garanție împotriva arbitrarului. Aceasta obligă judecătorul să precizeze expres care au fost elementele care l-au condus la luarea unei anumite soluții, prin acceptarea sau respingerea motivată a apărărilor părților.
Motivarea trebuie să permită analizarea unui raționament logic care a condus judecătorul la pronunțarea unei anumite soluții, în detrimentul alteia.
Așadar, pentru a răspunde exigențelor unui proces echitabil, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să evidențieze faptul că judecătorul a analizat cu adevărat elementele concrete ale speței deduse judecății, în ansamblul său.
Prin urmare, Curtea constată că sentința penală contestată este nelegală și netemeinică, prin aceea că prima instanță s-a pronunțat auspra chestiuni de fapt și de drept cu a căror soluționare nu a fost învestită prin cererea formulată de către contestatorul-condamnat.
Așadar, Curtea va admite contestația și va dispune trimiterea cauzei la prima instanță care va proceda la rejudecarea fondului cererii cu care a fost învestită, prin raportare la dispozițiile legale incidente în materie, la apărările formulate de către contestatorul-condamnat, precum și la probatoriul ce urmează a fi administrat.
Soluția ce va fi pronunțată de către instanța de control judiciar
În consecință, în raport de ansamblul motivelor de fapt și al temeiurilor de drept expuse pe parcursul prezentelor considerente, Curtea, în baza art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, va admite contestația formulată de contestatorul-condamnat.
Va desființa, în totalitate, sentința penală apelată și, în consecință:
Va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul G..
Va face aplicarea dispozițiilor art. 275 alin. 3 C.pr.pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
În baza art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, admite contestația formulată de contestatorul-condamnat G. M. F. împotriva sentinței penale nr. 356/17.06.2015, pronunțată de Tribunalul G. - Secția Penală în dosarul nr._ .
Desființează, în totalitate, sentința penală apelată și, în consecință:
Trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul G..
În temeiul art. 275 alin. 3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat cu ocazia soluționării prezentei contestații rămân în sarcina statului, din care suma de 130 de lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, se avansează din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.09.2015.
Președinte, Grefier,
C. B. R. S.
Red. Jud. C.B.
Tehnored. Jud. C.B. / Gref. R.S.
2 ex. / 27.09.2015
Tribunalul G. - Secția Penală
Dosar nr._
Judecător Fond: A. I.
| ← Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 1205/2015. Curtea... | Tâlhărie. Art.233 NCP. Decizia nr. 1181/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
