Infracţiuni de corupţie. Legea nr. 78/2000. Decizia nr. 1494/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1494/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-11-2014 în dosarul nr. 1494/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A II A PENALĂ
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA PENALĂ NR. 1494
Ședința publică din data de 28 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
P.- C. S.
JUDECATOR- C. C. D.
GREFIER- O. I. B.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Diecția Națională Anticorupție - reprezentat de procuror C. A..
Pe rol soluționarea cauzei penale având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul S. G. împotriva deciziei penale nr. 888 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, în dosarul nr._/3/2012**.
Fără citare părți, potrivit disp. art. 431 alin. 1 C.pr.pen.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că a fost atașat dosarul de fond nr._ al Curții de Apel București.
Apelantul-inculpat, prin apărător, depune la dosar, în scris, motivele de apel.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților cu privire la admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulată.
Apelantul-inculpat S. G., prin apărător, apreciază contestația în anulare formulată ca fiind admisibilă, având în vedere că, prin soluția pronunțată de către instanța de fond în care nu a citat statul român prin reprezentantul său legal, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, s-a dat o soluție nelegală, pe de o parte prin modul de reparare a prejudiciului, individualizarea pedepsei aplicate tuturor inculpaților, întrucât instanța, deși prin motivele de apel formulate s-a arătat că statul român nu a fost niciodată reprezentat de Ministerul Agriculturii și nici acest minister nu exercită prerogativele dreptului de proprietate publică asupra bunurilor care au aparținut ICA și care figurează inclusiv în hotărârea din 2003 a inventarului domeniului public și 45/2003, hotărârea de guvern 15/2004, după așa zisa privatizare, procedura ce a avut loc în 2002-2003, ele figurând în continuare în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, la ceea ce s-a raportat instanța, dacă veniturile din urma privatizării sunt sau nu încasate de Ministerul Agriculturii pentru bugetul de stat.
Mai arată că, instanța de fond cât și cea de apel, a apreciat că bugetul de stat a fost prejudiciat prin bugetul Ministerului Agriculturii, or prin legile organice indicate în contestația în anulare, care stabilesc în mod cert faptul că veniturile din privatizare în integralitate se virează și aparțin Ministerului Finanțelor Publice în contul trezoreriei statului.
Menționează că, la termenul din data de 4.08.2014, în fața instanței de apel, apărarea a ridicat problema transmiterii legale a calității de reprezentant a statului român, întrucât, dacă prin Legea 268/2001 ADS, toate veniturile care rămâneau ADS-ului erau virate ulterior Ministerului Agriculturii, acest lucru s-a petrecut numai până la data de 31.12.2002, iar așa zisa privatizare a avut loc în anul 2003. Începând de la 1 ianurie 2003 toate dispozițiile legale indicate în motivele de apel, dar și în contestația în anulare prevăd că acestea aparțin Ministerului Finanțelor Publice.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind inadmisibilă contestația formulată, în cauză nefiind îndeplinite toate condițiile cumulativ prev. de art. 431 C.pr.pen., în speță condiția neîndeplinită fiind cea referitoare la motivele pe care se sprijină contestația în anulare, din perspectiva acestora petentul doar formal a invocat art. 426 C.pr.pen., respectiv lipsa de procedură cu una dintre părți.
Solicită să se aibă în vedere faptul că statul român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de parte în prezenta cauză, astfel că, pentru a analiza incidența cazului de contestație în anulare trebuie să existe ipoteza în care cadrul procesual este stabilit, fiind cunoscute de la început părțile, iar ipoteza de contestație anulare vizează situația în care acea parte nu a fost citată sau citată fiind, s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta, or în cauza de fața partea în latura civilă este statul român prin Ministerul Agriculturii, relevante fiind din acest punct de vedere filele 7, 144, 147 a deciziei penale, precum și toate încheierile din judecata în apel, respectiv filele 2 ale încheierilor din 1 iulie 2014 și 7 iulie 2014, filele 3 ale încheierilor din data de 4 august și 5 august 2014, din acestea rezultând că partea civilă este Ministerul Agriculturii.
Raportat la prevederile art. 32 Noul C.pr.pen. și art. 23 Vechiul C.pr.pen., această entitate, Ministerul Finanțelor Publice, neavând calitatea de parte, nici contestația în anulare nu poate fi apreciată ca fiind admisibilă.
În replică, apelantul-inculpat, prin apărător, arată că nu a solicitat să se constate că este vorba de o altă parte, precizând că partea este statul român, ci cine reprezintă legal statul român, iar faptul că Ministerul Agriculturii pentru statul român s-a constituit parte civilă, apreciază că este un act de conservare a dreptului în numele statului român, însă cine trebuia să exercite până la final drepturile în numele statului în mod legal, așa cum prevede legea indicată în contestație, este Ministerul Finanțelor.
Mai arată că, într-adevăr a fost citat statul român, însă hotărârea de fond este pronunțată direct cu Ministerul Agriculturii, nu cu statul român prin Ministerul Agriculturii, astfel că în prezent se află în executare silită în care nu se știe cine este creditorul, ANAF executând inclusiv bunuri comune ale soților.
Dezbaterile declarându-se închise, instanța reține cauza în pronunțare asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare formulate.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației penale de față, reține următoarele:
La data de 03.10.2014, numitul S. G. formulat pe rolul acestei Curți „contestație în anulare” împotriva deciziei penale nr. 888/08.08.2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II a penală, în dosarul nr._/3/2012** în care a arătat că judecarea în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că nu a fost soluționată în mod corect repararea prejudiciului, că statul român nu a fost reprezentat niciodată de Ministerul Agriculturii.
Contestatorul a solicitat admiterea contestației, desființarea deciziei contestate și în baza art. 430 C. pr. pen. să se dispună suspendarea executării acestei decizii.
Contestatorul a invocat ca temei juridic dispozițiile art.426 lit. a N C.pr. pen.
În vederea solutionării contestației, Curtea a dispus atașarea dosarului nr._/3/2012** al Curții de Apel - Secția a II-a Penală, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 888/08.08.2014, obiect al contestației de fată.
Examinând contestația în anulare, Curtea apreciază că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anularedin perspectiva dispozițiilor art. 431 C.pr.pen., Curtea constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
O primă observație este aceea că o contestație în anulare reprezintă un remediu procesual destinat, în mod esențial, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul contestației în anulare, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte căi extraordinare de atac.
O a doua observație necesară este aceea că, dat fiind caracterul extraordinar al procedurii, condițiile în care poate fi promovată o astfel de contestație sunt strict și limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura efectiv securitatea raporturilor juridice tranșate prin hotărârea definitivă. Aceasta înseamnă că admiterea în principiu poate fi dispusă numai atunci când contestația în anularea unei hotărâri definitive a fost formulată de una dintre persoanele prevăzute de art. 427 alin. 1 C.pr.pen., în termenul legal, cu invocarea unor motive ce se subsumează, de o manieră evidentă, celor prevăzute de art. 426 și a unor dovezi depuse la dosar.
Simpla trimitere teoretică la un caz de contestație prevăzut de lege, dar fără susținerea sa aparentă cu argumente faptice corelative, nu satisface cerințele textului. Natura juridică a contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform art. 431 alin. 2 C.pr.pen. să aibă caracter concret și efectiv, neputând fi admisă limitarea ei la o analiză superficială, exclusiv teoretică.
Raportând aceste argumente de principiu la particularitățile cauzei de fată, Curtea constată că inexistența unei concordanțe, cel puțin formale, între motivele faptice invocate de condamnatul S. G. și unicul caz de contestație la care acesta a făcut trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea contestației și impune respingerea ei ca atare.
În acest sens, Curtea reține că acesta a invocat cazul de contestație prevăzut de art. 426 lit. a C.pr.pen.: ”când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința despre această imposibilitate”.
Or, în procesul penal, identitatea subiectului pasiv al infracțiunii care exercită acțiunea civilă, reprezentarea acestuia, precum și soluția pronunțată cu privire la această acțiune, este stabilită cu autoritate de lucru judecat în hotărârea de condamnare și nu poate fi repusă în discuție decât în condițiile expres prevăzute de lege și nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 426 lit. a C.pr.pen. redat anterior.
Mai mult decât atât, se reține că art. 426 lit. a) C. pr. pen., privește situația când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate. Acest caz corespunde celor de la art. 386 lit. a) și b) C.pr.pen.1968, în reglementarea anterioară constituind și motiv de recurs/casare, prevăzut la art. 385 ind. 9 alin. 1 pct.21 C.pr.pen. 1968.
Din analiza actelor dosarului rezultă însă că acest caz de contestație în anulare nu este incident în cauză cu atât mai mult cu cât prezenta contestația nu a fost introdusă de către persoana care a avut, în apel, calitatea de parte apelantă sau intimată și față de care procedura de citare pentru termenul când s-a judecat apelul nu a fost îndeplinită conform legii sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.
Curtea consideră că această condiție - ca procedura de citare să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care o invocă pe calea contestației în anulare - este cerută și de noua reglementare, chiar dacă nu se mai vorbește de ”procedura de citare a părții”, ci de ”citarea legală a unei părți”, întrucât intenția legiuitorului a rămas aceeași.
În aceste condiții, prin dispozițiile de la art. 426 lit. a C. proc. pen., scopul legiuitorului a fost cu siguranță acela de a oferi un remediu procesual părții care nu a fost legal citată și cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă.
Reformarea unei hotărâri penale definitive din motive ce țin de nelegala citare a unei părți se justifică numai atunci când este cerută de partea care s-a aflat în imposibilitatea de invoca această neregulă, adică numai de partea nelegal citată, fără a fi inclus și apărătorul ales al acesteia în această categorie.
Prin urmare, odată ce instanța a analizat actele și lucrările dosarului și a apreciat asupra vinovăției inculpatului și soluționarea acțiunii civile, pronunțând o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestația în anulare nu pate fi admisă decât pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului este dat de securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată.
Natura juridică a contestației în anulare, de cale extraordinară de atac, nu justifică nesocotirea acestui principiu. Și în reglementarea actuală, contestația în anulare vizează repararea unor erori de procedură, și nu de judecată, și, prin urmare, nu poate fi repus în discuție fondul cauzei.
Relevante în acest sens sunt și cele statuate de C.E.D.O. în hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza M. împotriva României (§ 23-24), și în hotărârea din 23 septembrie 2008, în Cauza Urbanovici împotriva României (§ 29 și 33): Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu.
Curtea a mai subliniat că statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât să identifice procedurile înrudite și, acolo unde este necesar, să le conexeze sau să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele.
Se constată însă că susținerile petentului nu se încadrează în vreuna din aceste situații astfel că, în temeiul art. 431 alin.1 din Codul procedură penală, va fi respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare, iar în baza art. 275 al. 2 Cod procedură penală, va obliga pe contestator la 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art.431 alin.1 C. pr. pen. respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de condamnatul S. G. împotriva deciziei penale nr. 888 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală, în dosarul nr._/3/2012**.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, azi, 28.11.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
C. S. C. C. D.
GREFIER,
O. I. B.
Red. C.S.16.12.2014
Dact. A.L. 3 ex./16.12.2014
| ← Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 262/2015. Curtea de... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 1473/2014. Curtea... → |
|---|
