Luare de mită. Art. 254 C.p.. Decizia nr. 614/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 614/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2015 în dosarul nr. 614/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALA NR. 614
Ședința publică din data de 28 aprilie 2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
Președinte:A. N.
Judecător:A. B. R.
Grefier:A. P.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București – prin procuror F. D..
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul – inculpat B. C. V. împotriva sentinței penale nr. 243/12.02.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelantul – inculpat, personal, asistat juridic de apărător ales, avocat P. C., cu împuternicire avocațială depusă la dosar și apărător desemnat din oficiu, S. M., cu delegație pentru asistență juridică obligatorie depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se legitimează apelantul – inculpat cu actul de identitate care se depune la dosar, în fotocopie.
Apărătorul din oficiu, desemnat pentru a acorda asistența juridică obligatorie a apelantului – inculpat, solicită instanței să ia act de încetarea delegației sale față de prezența apărătorului ales și să se dispună cu privire la acordarea onorariului parțial, așa cum prevede Protocolul nr._/2008, încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R.
Curtea, în temeiul art. 91 alin.4 NCpp, constată încetată delegația apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantului inculpat având în vedere prezența apărătorului ales al acestuia, urmând ca în baza art. 272 alin. 1, 2 Cod de procedură penală onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu să se avanseze din fondul Ministerului de Justiție.
La întrebarea instanței, apelantul – inculpat arată că nu mai are nimic de adăugat declarațiilor date în cauză, urmând să își exprime poziția procesuală cu ocazia acordării ultimului cuvânt.
La întrebarea instanței, apelantul – inculpat arată că nu mai are nimic de adăugat declarațiilor date în cauză, urmând să își exprime poziția procesuală cu ocazia acordării ultimului cuvânt.
Nefiind alte cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul ales al apelantului – inculpat apreciază că sunt incidente două chestiuni procedurale care impun casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.
Astfel, luând în considerare Legea nr. 78/2000, încadrarea juridică a fost pusă în discuția părților după repunerea pe rol; prin rechizitoriul parchetului inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea faptei prev. de art. 289 alin. 1 N. Cod penal.
Instanța de fond a rămas în pronunțare la această încadrare juridică, iar ulterior rămânerii în pronunțare a repus cauza pe rol pentru discutarea incidenței legii penale mai favorabile și a comparat între art. 289 alin.1 N. Cod penal și art. 289 alin.1 N. Cod penal cu reținerea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000.
Atât parchetul cât și avocatul apărării au pus concluzii pe această încadrare juridică; ulterior acestui termen instanța a rămas în pronunțare și, din oficiu, a schimbat încadrarea juridică din art. 289 alin. 1 N. Cod penal cu reținerea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 cu art. 254 V. Cod penal cu reținerea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000. Conform art. 386 N. Cod de procedură penală, instanța avea obligația de a pune în discuția părților și această încadrare juridică.
Aceasta este prima chestiune procedurală pe care o supune atenției instanței de judecată având în vedere că instanța de apel nu poate să soluționeze acest incident și să rețină cauza spre soluționare întrucât, în acest mod, inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicție.
O altă chestiune vizează împrejurarea că prin reținerea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 se constată practic că parchetul care a efectuat urmărirea penală nu era competent; urmărirea penală a fost efectuată de către P. de pe lângă Tribunalul București, iar art. 13 din OUG nr. 43/2002 este clar când apreciază că faptele prevăzute de Legea nr. 78/2000 sunt urmărite și investigate de către Direcția Națională Anticorupție.
Chiar dacă am aprecia că urmărirea efectuată de către un organ necompetent nu ar fi o nulitate absolută, care s-ar încadra în disp. art. 281 N. Cod de procedură penală ci o nulitate relativă de la art. 282 N. Cod de procedură penală, practic nu a existat un termen ulterior datei la care dosarul a rămas în pronunțare, termen la care să se poată ridica această nulitate; drept consecință, în opinia apărării, singura modalitate prin care se pot remedia aceste două chestiuni procedurale, pe lângă invocările care țin de substanța fondului, nu poate să fie decât trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce privește fondul apelului, în situația în care se va trece peste criticile mai sus expuse, solicită să se constate că nu există nici o probă concludentă din care să rezulte prejudiciul reținut; în denunțurile efectuate în cauză, inițial, se vehiculează suma de 8.000 lei, ulterior denunțul se schimbă și se menționează suma de 7.000 lei. Solicită să se constate că aceste denunțuri nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar care vizează cuantumul prejudiciului.
Din declarația de suspect, apelantul menționează că a primit ulterior momentul îndeplinirii atribuțiilor sale de serviciu suma de 1000 lei; din înregistrările audio depuse la dosarul cauzei, din discuția purtată între denunțător și apelant, nu menționată o recunoaștere, ci denunțătorul spune: „ar trebui să mai primești o sumă de bani, la fel cum ai primit”, iar apelantul menționează: „nu știi tu exact ce a fost, nu este treaba ta”. Apreciază că această discuție nu reprezintă o recunoaștere a acestui fapt și nici într-un fel a sumei.
Este adevărat că apelantul a optat pentru acordul de vinovăție conform art. 396 Cod de procedură penală, însă este de notorietate că inculpații de multe ori procedează la această procedură de teama repercusiunilor, respectiv o hotărâre de condamnare cu executare.
Arată că și acest acord de recunoaștere a vinovăției trebuie coroborat cu toate probele din dosar, iar referitor la prejudiciu nu există nici o probă din care să reiasă cu certitudine cuantumul de 7.000 lei ori de 8.000 lei.
Instanța de fond a apreciat că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante având în vedere două criterii: valoarea mare a prejudiciului și calitatea de organ de cercetare penală a inculpatului.
Legea nr.78/2000 deja agravează conținutul faptei de luare de mită atunci când majorează cu 1/3 limitele de pedeapsă; să se susțină că circumstanțele atenuante nu se impun întrucât inculpatul este polițist nu reprezintă decât o agravare a faptei, în condițiile în care agravanta este dată deja de lege.
O ultimă mențiune vizează cheltuielile de judecată care au fost cuantificate și stabilite în cuantum de 8.500 lei; este adevărat că la dosarul cauzei există probe audio, însă apreciază că acestea sunt excesiv stabilite de către organul de urmărire penală.
Reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce privește schimbarea de încadrare juridică fără să fie pusă în discuția părților opinează că nu este vorba despre o schimbare de încadrare juridică ci este vorba despre alegerea legii penale mai favorabile; apreciază că nici nu se impunea să se utilizeze instituția prev. de art. 386 Cod de procedură penală.
Trecând peste această discuție, art.421 Cod de procedură penală arată care sunt situațiile în care se poate dispune desființarea cu trimitere spre rejudecare a unei cauze: lipsă de procedură și nulitate absolută. Potrivit art. 281 Cod de procedură penală, situația invocată de către apărare nu se încadrează în nulitățile absolute, singurele nulități care atrag trimiterea spre rejudecare.
În ceea ce privește organul necompetent să efectueze urmărirea penală arată că aceasta este o chestiune care putea să fie discutată doar în cadrul procedurii de cameră preliminară, iar pe de altă parte, pe fondul acestei situații, ordonanța de urgență care reglementează activitatea D.N.A arată care sunt criteriile după care o faptă sau o persoană atrage competența acestei unități speciale de parchet, iar fapta concretă dedusă judecății și persoana inculpatului nu se încadrează în nici una din situațiile reglementate de OUG. De asemenea, trebuie remarcat că Legea nr. 78/2000 reglementează un anumit tip de infracțiuni, dar care nu atrag toate competența D.N.A.
Referitor la fondul problemei, suma de 7.000 lei a fost stabilită în funcție de declarațiile denunțătorilor și a fost aleasă cea mai mică sumă tocmai în baza principiului in dubio pro reo.
Nu se pot reține circumstanțe atenuante; astfel, arată că este de acord cu prima instanță în condițiile în care calitatea specială a inculpatului agravează această faptă și scopul urmărit de către inculpat, de asemenea, este un element care agravează situația.
Referitor la cheltuielile judiciare, dat fiind mijloacele de probă care au fost administrate în cursul urmăririi penale apreciază că suma stabilită de către organele judiciare nu depășește un prag al bunului simț.
Apărătorul ales al apelantului – inculpat, în replică, referitor la camera preliminară, solicită să se constate că prin rechizitoriu inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea faptei prev. de art. 289 alin. 1 Cod penal - fără incidența Legii nr. 78/2000. Orice critică care viza competența D.N.A. nu putea să fie făcută în camera preliminară de către avocatul apărării din această perspectivă. Singurul moment procedural la care se putea pune în discuția părților acest aspect era în ședință; art. 282 alin. 4 Cod de procedură penală spune că nulitatea relativă se invocă cel mai târziu până la primul termen ulterior acestui moment, iar în cauză nu a mai existat un astfel de moment ulterior.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, să se susțină că s-a reținut suma cea mai mică dintre două denunțuri, fără să se coroboreze cu nicio altă probă, nu este în nici un fel in dubio pro reo; apreciază că nu se poate ca acuzarea să se bazeze doar pe două denunțuri.
Apelantul – inculpat, personal, având cuvântul, arată că este de acord cu concluziile apărătorului său ales.
CURTEA
Asupra apelului penal de față:
Prin sentința penală nr. 243/12.02.2015, Tribunalul București – Secția I Penală în temeiul disp.art.386 C.p.p., a admis cererea formulată din oficiu și dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în actul de sesizare în sarcina inculpatului B. C. - V., din infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. 1 C.pen., cu aplicare art. 5 C.p.p, în infracțiunea prevăzută de art. art. 254 Cod penal din anul 1969, rap. la art. 6, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C.p.
În baza art. 396 alin. 1 și 2 C.p.p. si art. art. 254 Cod penal din anul 1969, rap. la art. 6, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 (înainte de modificarea prin Legea nr. 187/2012) cu aplicarea art. 5 C.p. a condamnat pe inculpatul B. C. – V., la o pedeapsă de 2 ani si 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
În temeiul disp. art. 65 alin. 2 din Vechiul Cod penal., rap. la art.254 alin. 1 Cod penal din anul 1969 a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a, lit. b și lit. c din C.p. din 1969(respectiv dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 404 alin. 5 C.p.p și a disp. art. 71 Cod penal din anul 1969 pe durata executării pedepsei a interzis exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a a, lit. b și lit. c din Codul penal din 1969(respectiv dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii).
În baza art. 86/1 C.p. din 1969, cu aplic .art. 5 C.p. a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani și 8 luni închisoare, sub supraveghere, pe o durată de 4 ani și 8 luni, ce constituie termen de încercare stabilit în condițiile art. 86/2 din Vechiul Cod penal.
Conform art. 86/3 C.p. din 1969 pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, însărcinat cu supravegherea sa pe întreaga durată a termenului de încercare;
b)să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum si întoarcerea;
c)să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
În conformitate cu disp. art. 71 alin. 5 din Vechiul Cod penal, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii a suspendat și executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.
În baza art. 404 alin.2 C.p.p. și art. 86/4 din VCp. a atras atenția inculpatului asupra consecințelor săvârșirii de noi infracțiuni în termenul de încercare și ale nerespectării măsurilor și obligațiilor de supraveghere impuse de instanță, în sensul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza disp. art. 404 alin 4 lit. b C.p.p, art. 399 C.p.p și art. 241 alin,. 1 lit. b C.p.p a constatat încetată de drept măsura controlului judiciar luată împotriva inculpatului prin încheierea de ședință din data de 20.10.2014 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară.
În baza art. 399 alin. 4 C.p.p, hotărâre este executorie în ceea ce privește măsura preventivă.
În baza art. 254 alin. 3 din Codul penal din anul 1969 a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 7000 lei, ce a făcut obiectul luării de mită.
În baza art. 398 C.p.p, și art. 274 alin.1 C.p.p. a obligat inculpatul la plata sumei de 8.500 Ron, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,in contul IBAN - RO62TREZ7045032XXX003561; cod fiscal_ deschis la Trezoreria Sector 4 București, beneficiar Tribunalul București, din care 8000 Ron reprezintă cheltuielile ocazionate de faza de urmărire penală.
Prin încheierea din 23.02.2015, Tribunalul București – Secția I Penală a admis sesizarea din oficiu și a dispus înlăturarea erorii materiale din minuta și dispozitivul sentinței penale nr. 243/12.02.2015 pronunțată în dosarul nr._, referitor la lipsa mențiunii privind aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 1743/P/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, emis la data de 13.10.2014, sub nr. 1743/P/2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului
-B. C. –V. pentru săvârșirea infracțiunii de:
- luare de mită prev. de art. 289 alin. 1 C.p. rap. la art. 5 C.p., faptă descrisă la pct. 1 din rechizitoriu, în referire la dosarul nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.
In fapt, s-a reținut că, în prima jumătate a anului 2012, în calitate de agent șef de poliție în cadrul D.G.P.M.B. – Sectorul 3 Poliție – Serviciul de Investigare a Fraudelor, inculpatul B. C. - V. a pretins și primit de la N. C. suma de 7.000 de lei, în legătură cu atribuțiile sale de serviciu privind efectuarea de demersuri în vederea soluționării dosarului nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București în favoarea S.C. SANIURA SERV S.R.L. al cărei reprezentant era N. C., dosar aflat în lucru la B. C. –V..
În a doua jumătate a anului 2012, inculpatul B. C. -V. a pretins suma de 1.500 de euro (echivalentul sumei de 8.000 de lei) de la N. C. prin intermediul lui C. P. pentru a-și folosi influența față de procurorul care avea în atribuții supraveghea și ulterior soluționarea dosarului nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București în vederea soluționării acestui dosar în favoarea S.C. SANIURA SERV S.R.L. al cărei reprezentant este N. C..
Astfel, în baza actelor si lucrărilor dosarului de urmărire penală, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
La 12.05.2014, martorii N. C. și C. P. au formulat denunțuri cu privire la săvârșirea a două infracțiuni de trafic de influență prev. de art. 291 alin. 1 C.p. rap. la art. 5 C.p. și art. 291 C.p. și de luare de mită prev. de art. 289 C.p. rap. la art. 5 C.p. de către agentul de poliție B. C.-V. din cadrul D.G.P.M.B. Sectorul 3 Poliție – Serviciul de Investigare a Fraudelor.
În fapt, N. C. și C. P. au precizat că, în prima jumătate a anului 2012, inculpatul B. C.-V. a pretins și primit suma de 7.000 de lei (echivalentul a 1.500 de euro) de la N. C. pentru a soluționa favorabil dosarul nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București ce se afla la el în lucru și în care N. C. reprezenta firma ce avea calitatea de persoană vătămată. Inițial, N. C. a precizat că i-a dat suma de 8.000 de lei pentru ca, ulterior, să precizeze că i-a dat inculpatului suma de 7.000 de lei ce reprezentau aproximativ echivalentul a 1.500 de euro.
În a doua jumătate a anului 2012, inculpatul B. C.-V. a pretins de la N. C. prin intermediul lui C. P. suma de 1.500 de euro (echivalentul a 8.000 de lei) pentru a-și folosi influența față de procurorul care avea în atribuții soluționarea dosarului nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București în vederea soluționării favorabile a acestui dosar, sumă pe care însă nu a mai primit-o.
Tot din denunțurile și declarațiile date de martorii C. P. și N. C. rezultă că, în luna mai 2014, agentul de poliție B. C.-V. le-a pretins suma de 1.500 de euro pentru a-și folosi influența față de un lucrător de poliție tot din cadrul Poliției Sectorului 3 București - Serviciul de Investigare a Fraudelor căruia i-a fost repartizat spre soluționare dosarul penal nr. 1384/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București (fost nr._/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București) în vederea soluționării favorabile a acestui dosar în care N. C. are calitatea de persoană vătămată.
Prin ordonanța nr. 9840/P/2010 din 16.02.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București s-a dispus declinarea competenței de soluționare a plângerii formulate de N. C. împotriva numitei T. G. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.
Cauza a fost înregistrată la P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București sub nr. 4136/P/2012, iar cercetările au fost efectuate în cauză de Poliția Sectorului 3 București – Serviciul de Investigare a Fraudelor, dosarul fiind repartizat inculpatului B. C.-V., agent de poliție în cadrul acestui serviciu.
La 16.05.2012, inculpatul B. C.-V. l-a audiat pe N. C. în dosarul nr. 4136/P/2012 în prezența apărătorului său ales av. B. S..
Împuternicirea avocațială a fost emisă de B. S. tot la 16.05.2012, astfel cum rezultă din conținutul acesteia.
Din declarațiile martorilor N. C., C. P. și B. S. rezultă că în data de 16.05.2012 a avut loc audierea primului la sediul Poliția Sectorului 3 București – Serviciul de Investigare a Fraudelor și au fost toți prezenți la audiere.
După terminarea audierii, inculpatul B. C.-V. le-a dat de înțeles celor trei martori că, pentru a fi soluționat favorabil dosarul, N. C. trebuie să îi dea bani. Tot cu acea ocazie, inculpatul și martorii N. C. și C. P. au făcut schimb de numere de telefon și au stabilit ca inculpatul să vină în aceeași zi sau într-una din zilele următoare la biroul unde își desfășura activitatea N. C. și care era situat în București, pe . Patria.
Tot după terminarea audierii, inculpatul le-a comunicat martorilor N. C. și C. P. cuantumul sumei pretinse, respectiv 1.500 de euro. În schimbul acestei sume, inculpatul B. C.-V. urma să dispună începerea urmăririi penale față de persoana cercetată în cauză, respectiv T. G..
La scurt timp, în timp ce la biroul lui N. C. se aflau acesta, C. P. și B. S. a sosit inculpatul B. C.-V.. Acesta a intrat cu N. C. într-una din camerele apartamentului în care își desfășura activitatea cel din urmă, iar C. P. și B. S. au rămas în camera vecină, ușa dintre cele două camere rămânând întredeschisă.
Cu acea ocazie, N. C. i-a dat inculpatului B. C.-V. suma de 7.000 de lei reprezentând echivalentul sumei de 1.500 de euro, cel din urmă promițând că va începe urmărirea penală față de T. G., iar ulterior aceasta va fi trimisă în judecată de procuror.
Inculpatul B. C.-V. nu a recunoscut faptele reținute în sarcina sa. Acesta a precizat că, după ce i-a fost repartizat spre soluționare dosarul nr. 4136/P/2012, l-a contactat telefonic pe N. C. pentru a stabili o zi în vederea audierii acestuia, însă acesta i-a spus că nu se poate prezenta la poliție întrucât este bolnav și l-a rugat să vină la biroul unde își desfășura activitatea pentru a vorbi. Inculpatul s-a prezentat la biroul lui N. C. situat între zonele Universitate și Romană, a discutat cu acesta despre dosar, dar nu își mai amintește dacă l-a audiat cu acea ocazie. L-a putut contacta pe martor deoarece, din câte ținea minte, numărul de telefon al acestuia era trecut pe plângere.
Inculpatul a mai precizat că, ulterior vizitei lui la biroul lui N. C., acesta a venit la poliție însoțit de apărătorul ales avocat B. S. pentru a se interesa de stadiul dosarului. I-a oferit informațiile solicitate, însă nu își amintește dacă l-a audiat.
După aceasta întâlnire, B. C.-V. a precizat că își amintește să mai fi mers încă o dată la biroul lui N. C. unde se mai aflau și B. S. și o persoană ce s-a recomandat C.. Le-a spus celor trei că din punctul său de vedere se impune începerea urmăririi penale, iar după efectuarea acestui act, dosarul va fi preluat de un alt coleg de la C. Cercetări Penale întrucât el nu mai are atribuții în instrumentarea dosarului după începerea urmăririi penale.
La plecare, în timp ce aștepta liftul, martorul N. C. i-a băgat în buzunarul pantalonilor suma de 1.000 de lei. A încercat să îi restituie banii susținând că i-a explicat martorului că în cauză se impunea începerea urmăririi penale, însă acesta a refuzat să îi fie restituiți banii și a plecat „înainte să apuce să mai vorbească cu el”.
Inculpatul a precizat că la acel moment completase rezoluția de începere a urmăririi penale însă nu îi trecuse data, întrucât data o completa la momentul la care se prezenta pentru confirmarea începerii urmăririi penale la procurorul care supraveghea dosarul.
Și aceste aspecte sunt contrazise de declarațiile martorilor N. C., C. P. și B. S., precum și de înregistrarea audio-video efectuată în cauză din care rezultă că banii s-au dat în împrejurările menționate anterior și nu cum a declarat inculpatul.
Dar și conform declarației inculpatului, primirea banilor a avut loc anterior începerii urmăririi penale, întrucât rezoluția de începere a urmăririi penale trebuia să conțină și data, iar de la acel moment persoana cercetată dobândea calitatea de învinuit (calitate prevăzută în Legea nr. 15/1968 privind Codul penal anterior).
Inculpatul își amintește că l-a audiat pe N. C. dar nu își mai amintește în ce împrejurări a avut loc audierea.
După ultima vizită la biroul martorului, inculpatul a început urmărirea penală și a predat dosarul pentru a fi repartizat Compartimentului Cercetări Penale.
La dosar au fost depuse fotocopii ale actelor importante din dosarul 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București. Din aceste înscrisuri rezultă că B. S. a fost împuternicit de S.C. SANIURA SERV S.R.L. prin N. C. să îi asiste și reprezinte în dosarul nr. 4136/P/2012 la data de 16.05.2012.
De asemenea, prima declarație dată de N. C. în dosarul nr. 4136/P/2012 a fost la 16.05.2012, ocazie cu care a fost asistat de B. S..
Rezoluția de începere a urmăririi penale a fost întocmită de inculpatul B. C.-V. la 01.06.2012 și a fost confirmată de procuror tot la 01.06.2012.
Sub aspectul încadrării juridice, instanța a constatat că fapta inculpatului B. C. - V. constând în aceea că, în prima jumătate a anului 2012, în calitate de agent șef de poliție în cadrul D.G.P.M.B. – Sectorul 3 Poliție – Serviciul de Investigare a Fraudelor, a pretins și primit de la N. C. suma de 7.000 de lei (echivalentul a 1.500 de euro), în legătură cu atribuțiile sale de serviciu privind efectuarea de demersuri în vederea soluționării dosarului nr. 4136/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București în favoarea S.C. SANIURA SERV S.R.L. al cărei reprezentant era N. C., dosar aflat în lucru la B. C. -V., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită.
Instanța a mai reținut că inculpatul a săvârșit fapta în calitate de agent șef de politie în cadrul D.G.P.M.B.- Sector 3 Poliție-Serviciul de Investigare a Fraudelor .
Conform procesului verbal atașat la fila 38 d.u.p., inculpatul B. C. V. figurează în baza de date ca deținând gradul profesional de agent sef de poliție, desfășurându-și activitatea la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Sector 3 Poliție, Investigare a Fraudelor, având funcția de agent principal.
De asemenea, acesta figurează că deținea calitatea de organ de cercetare al Poliției Judiciare conform avizului procurorului nr. 4689/C/2008 și Dispoziției de numire S/251/15.01.2009.
S-a constatat așadar că inculpatul avea calitatea de organ de cercetare penală, cu atribuții în efectuarea activităților de urmărire penală, în sensul legii procesual penal. Astfel, potrivit art. 55 lit.b și c C.p.p. sunt organe de urmărire penală și organele de cercetare penală ale poliției judiciare, precum și organele de cercetare penală speciale.
De asemenea, potrivit alin.4 al aceluiași articol, atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din Ministerul Administrației si Internelor anume desemnați de condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al Procurorului General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție sau avizul procurorului desemnat în acest sens.
În conformitate cu art. 55 alin.6 C.p.p., organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penala sub conducerea si supravegherea procurorului, competența acestor organe, de a efectua urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată prin lege în competența procurorului, fiind reglementată de art.57 din C.p.p.
Rezultă așadar că ne aflăm în prezența unei împrejurări, ce constă în calitatea făptuitorului, de natură a atrage incidența dispozițiilor cu caracter agravant din legislația conexă, respectiv Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Astfel, potrivit art.7 alin.1 din Legea 78/2000 (înainte de modificarea sa prin Legea 187/2012), fapta de luare de mită, prev. de art.254 C.p., dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prev. de art. 254 alin.2 C.p. privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.
Art.7 din Legea 78/2000 este în prezent modificat prin Legea 187/2012 și din conținutul său rezultă că faptele de luare de mită (…) săvârșite de o persoană care este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de sancționare a contravențiilor se sancționează cu pedeapsa prev. de art. 289 C.p., ale cărei limite se majorează cu o treime.
Raportat la datele concrete ce îl vizează pe inculpat se constată că sunt realizate cerințele potrivit ambelor reglementări pentru a fi aplicate aceste dispoziții cu caracter agravat.
De altfel, în condițiile in care, de la momentul săvârșirii faptei până la cel al judecării cauzei a intervenit o nouă lege penală (Legea 286/2009 privind Codul penal, intrată în vigoare la 01.02.2014 si Legea 187/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind codul penal, prin care au fost modificate disp.art.7 din Legea 78/2000), instanța urmează a analiza care este legea penală mai favorabilă, în conformitate cu art.5 C.p., în analiza efectuată asupra incidenței unuia dintre cele două coduri penale, respectiv C.p. din 1969 (în vigoare la data săvârșirii faptei) și cel actual (in vigoare la momentul judecării cauzei), urmând a avea în vedere decizia nr.265/2014 a Curții Constituționale referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 5 din C.p., intrată în vigoare ca urmare a publicării în Monitorul Oficial al României în data de 20.05.2014.
Astfel, potrivit acestei decizii, obligatorie la data publicării potrivit disp. art.147 alin.4 din Legea fundamentală, disp. art.5 din C.p. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile.
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile, instanța a ținut cont de ansamblul elementelor și criteriilor care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici.
Astfel, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin decizia nr. 1470/8.11.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.853 din 02.12.2011 în determinarea „caracterului mai favorabil” trebuie avute în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsa. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea, spre exemplu), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.
Sub un prim aspect, instanța a reținut că fapta satisface exigentele de incriminare, inclusiv sub aspectul aplicării dispozițiilor agravate atrase de calitatea făptuitorului, atât ale legii vechi, cât și ale celei actuale.
Pe de altă parte, comparând limitele de pedeapsă prevăzute de cele două legi, se constată că potrivit codului penal anterior (în condițiile reținerii art.7 alin.1 din Legea 78/2000) fapta de luare de mită săvârșită de o persoană cu atribuții de constatare si urmărire a infracțiunilor se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi (pedeapsă prevăzută de alin.2 al art.254 C.p. la care face trimitere art.7 din Legea 78/2000), iar potrivit actualei reglementări fapta se pedepsește cu închisoarea de la 4 la 13 ani și 4 luni și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta (potrivit art.7 alin.1 lit.c din Legea 78/2000), astfel cum a fost modificat prin Legea 187/2012, limitele de pedeapsă prevăzute de art.289 C.p. – 3 la 10 ani închisoare - se majorează cu o treime). Rezultă, așadar, că legea veche prevede o limită minimă mai mică, dar o limită maximă mai mare, în timp ce în cazul actualei reglementări limita maximă este mai mică, iar limita minimă mai mare.
În urma analizării gravității infracțiunii săvârșite și a periculozității infractorului, evaluate potrivit criteriilor generale de individualizare, instanța a apreciat că în cauză nu se justifică aplicarea unei pedepse egale cu limita minimă și cu atât mai puțin a unei pedepse coborâte sub această limită (astfel cum rezultă aceasta în urma aplicării art.396 alin.10 C.p.p.), în condițiile în care nu se justifică reținerea vreunei împrejurări de natură a fi calificată ca fiind circumstanță atenuantă (nici din cele prevăzute de Codul penal din 1969 prin disp.art. 74 C.p., nici din cele enumerate prin disp. art. 75 din actualul cod penal). Instanța nu ignoră datele favorabile inculpatului, ce atestă pe de o parte activitatea meritorie anterioară a inculpatului, precum si aceea că și în prezent acesta a înțeles să adopte o conduită pozitivă, atât pe parcursul prezentului proces penal în cadrul căruia, în fața instanței, a recunoscut în integralitate fapta comisă, asumându-și responsabilitatea pentru comiterea acesteia, cât și prin găsirea unui loc de muncă, ce îi asigură o sursă licită de venit. Aceste împrejurări nu pot fi însă caracterizate, în opinia instanței, ca circumstanțe atenuante, față de gravitatea faptei săvârșite, de suma primită drept mită, de conduita infracțională a inculpatului ,elemente ce dovedesc o periculozitate sporită, în contrast vădit cu viața anterioară a acestuia de unde necesitatea unei reacții represive mai severe, impusă si de necesitatea prezervării încrederii in entitatea care trebuie să sancționeze ea însăși încălcări ale legii, nu să permită și chiar să fie autorul unor astfel de „derapaje” de la legalitate.
Săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne prezintă o gravitate sporită și este de natură să genereze o stare de insecuritate socială care impune o reacție represivă adecvată, în vederea creării unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială, dar și pentru a transmite un mesaj de descurajare a altor persoane ce dețin funcții publice, tocmai în virtutea funcției de exemplaritate a pedepsei.
De aceea, instanța a luat în considerare toate aceste elemente favorabile inculpatului, ce țin de nivelul său de educație și instruire, de măsura în care este capabil să conștientizeze gravitatea faptei și să-și asume responsabilitatea acesteia, de potențialul său de a se reintegra în societate și de a adopta pe viitor o conduită conformă normelor legale si morale, elemente valorificate atât în alegerea unei pedepse, situată între limitele prevăzute de lege (reduse în condițiile art.396 alin.10 C.p.p.), dar orientată spre minimul special prevăzut de lege, cât și în alegerea modalității de individualizare a executării acestei pedepse, fără privarea efectivă de libertate, apreciind că aplicarea pedepsei constituie un avertisment suficient pentru inculpat, care prezintă potențialul de a se reeduca prin eforturi personale, cu sprijinul acordat prin supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Aceste considerente privitoare la individualizarea pedepsei s-au impus a precede stabilirea legii penale aplicabile, în condițiile în care stabilirea caracterului mai favorabil al uneia dintre cele două legi succesive depinde tocmai de aceste date concrete ce țin de individualizarea pedepsei si a modalității de executare.
Raportat la acestea, instanța a constatat că deși pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului nu se situează sub limita minimă premisă de actuala lege penală, totuși legea veche este mai favorabilă în condițiile în care gravitatea faptei și a făptuitorului nu impun orientarea pedepsei spre limita superioară (mai mare în cazul legii vechi), ci dimpotrivă spre cea minimă (mai mică în cazul legii vechi, de 2 ani (cu reținerea și a disp.art.396 alin.10 C.p.p.) față de 2 ani și 8 luni în cazul actualei reglementări, de asemenea, cu reținerea disp art. 396 alin.10 C.p.p.) și mai ales față de împrejurarea că instanța s-a orientat, sub aspectul modalității de individualizare a executării pedepsei, la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Or, analizând comparativ, pe de o parte condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute de cele 2 legi penale, dar mai ales conținutul obligațiilor și al măsurilor de supraveghere ce trebuie respectate de către persoanele condamnate pe durata termenului de încercare sau supraveghere și efectele pe care le produce suspendarea sub supraveghere (cum este acela al suspendării, în condițiile art.71 alin.5 din C.p. din 1969 a executării pedepselor accesorii și al reabilitării de drept, conform art.86/6 C.p. din 1969 la împlinirea termenului de încercare), în mod evident prevederile din materia suspendării sub supraveghere a executării pedepsei din C.p. din 1969 sunt mai favorabile decât cele cuprinse în actuala lege penală.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul B. C. V., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, întrucât, pe de o parte, nu a fost respectat de prima instanță art. 386 N. Cod de procedură penală, prin care se instituia obligația de a pune în discuția părților noua încadrare juridică pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, iar pe de altă parte, prin reținerea art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 se constată că P. de pe lângă Tribunalul București care a efectuat urmărirea penală nu era competent, faptele prevăzute de Legea nr. 78/2000 fiind urmărite și investigate de către Direcția Națională Anticorupție.
În ceea ce privește fondul apelului, inculpatul B. C. V. a solicitat să se constate că nu există nici o probă concludentă din care să rezulte prejudiciul stabilit de prima instanță, reținerea în favoarea sa a circumstanțelor atenuante și reducerea cheltuielilor de judecată.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, atât prin prisma motivelor invocate de apel, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 417 Cod procedură penală, apelul fiind devolutiv, Curtea constată următoarele:
Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, instanța, judecând apelul ,,desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.”
Aspectele invocate, astfel cum a fost recunoscut chiar de apelantul inculpat B. C. V., nu se încadrează în categoria nulităților absolute prev. de art. 281 Cod procedură penală, singurele care atrag trimiterea spre rejudecare a cauzei, iar o lipsă de procedură, celălalt motiv de apel care ar fi putut determina soluția solicită de inculpat, nu a fost invocată de acesta.
De altfel, în cauză, nu este vorba de o schimbare a încadrării juridice, ci despre alegerea legii penale mai favorabile potrivit art. 5 Cod penal, fapta de luare de mită prev. de art. 254 Cod penal 1969 având corespondent în prevederile art. 289 din actuala reglementare. Nici critica privind necompetența Parchetului de pe lângă Tribunalul București determinată de reținerea în încadrarea juridică a art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi primită, în condițiile în care nu toate faptele prevăzute de Legea nr. 78/2000 sunt urmărite și investigate de către D.N.A., competența acestei unități de parchet fiind clar stabilită de art. 13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, fapta concretă dedusă judecății și persoana inculpatului neîncadrându-se în nici una din situațiile reglementate de OUG.
După ascultarea inculpatului, instanța admite cererea de judecare potrivit procedurii prev. de art. 374 alin. 4 și 375 Cod procedură penală. După acest moment, inculpatul nu mai poate renunța pe parcursul procesului penal asupra opțiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (în cazurile în care legiuitorul a dorit să prevadă o asemenea posibilitate, a prevăzut-o expres). Ca urmare, nefiind prevăzută posibilitatea de revenire asupra declarației de recunoaștere, rezultă caracterul irevocabil al acesteia, astfel că nu se poate critica în prezentul apel cuantumul prejudiciului, apelantul inculpat B. C. V. recunoscând situația de fapt descrisă în actul de sesizare, prim urmare, inclusiv suma de 7.000 lei pretinsă și primită de acesta.
Curtea apreciază că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 Cod penal 1969. Codul penal 1969 enumeră exemplificativ câteva împrejurări care pot fi reținute ca circumstanțe atenuante de către instanță, fiind deci lăsată la aprecierea acesteia constatarea caracterului lor atenuant. Raportat la gravitatea concretă a faptei, se ajunge la concluzia că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante.
În același timp, Curtea are în vedere că reținerea unor asemenea circumstanțe ar coborî pedeapsa ce trebuie aplicată sub minimul special, ceea ce ar pune în pericol realizarea scopului pedepsei.
Referitor la cheltuielile judiciare, suma de 8.500 lei stabilită în sarcina apelantului inculpat B. C. V., din care 500 lei reprezintă cheltuilelile judiciare din cursul judecății în primă instanță, și 8.000 lei reprezintă cheltuielile efectuate pe parcursul urmăririi penale, este corect stabilită, această sumă acoperind cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor precum și celelalte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal.
Constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, niciun caz de reformare a hotărârii atacate, Curtea, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. C. V., iar față de culpa procesuală a acestuia, va face aplicarea art.275 alin.2 Cod procedură penală.
În baza art. 272 alin 1,2 Cod procedură penală, onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul B. C. V. împotriva sentinței penale nr. 243/12.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul penal nr._ .
În baza art. 275 alin 2 Cod procedură penală obligă apelantul inculpat la 200 lei cheltuielile judiciare către stat.
În baza art. 272 alin 1,2 Cod procedură penală, onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. N. A. B. R.
GREFIER
A. P.
Red. R.A.B.
Dact.G.P.
4 ex./09.06.2015
Red. E.G. G. – Tribunalul București – Secția I Penală
| ← Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 612/2015. Curtea... | Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... → |
|---|
