Ucidere din culpă. Art.192 NCP. Decizia nr. 304/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 304/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 304/2015
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.304
Ședința publică din data de 24.02.2015
Curtea constituită din:
Președinte: P. V. A.
Judecător: C. E. R.
Grefier: R. C. D.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat prin procuror D. F..
Pe rol, se află judecarea apelurilor declarate de apelantele părți civile S. I., S. I. și S. I. D. și apelantul parte responsabilă civilmente . GROUP SA împotriva sentinței penale nr. 532/19.11.2014 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ .
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă apelantul parte responsabilă civilmente . Group SA prin consilier juridic S. D. cu delegație depusă la dosar și intimatul inculpat S. D. personal și asistat juridic de apărător ales cu împuternicire avocațială depusă la dosar, lipsind apelanții părți civile S. I., S. I. și S. I. D., toți reprezentați juridic de apărător ales, avocat E. D. cu împuternicire avocațială nr.7304/24.02.2015 depusă la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat depunerea la dosar a motivelor de apel din partea părților civile, după care,
Fiind întrebat de Curte, intimatul inculpat S. D. precizează că nu dorește să dea o nouă declarație în prezenta cauză și își menține declarațiile anterioare, la care nu are nimic de adăugat sau de modificat.
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri:
Apărătorul ales al apelanților părți civile, având cuvântul, solicită admiterea apelurilor și schimbarea în parte a sentinței penale atacate în privința laturii civile și pe fond, în temeiul art.19 și urm. Cod procedură penală raportat la art.1357 și urm. cod civil și obligarea inculpatului S. D. și în temeiul art.50 alin.1 și art.55 alin. 1 din Legea nr.136/1995 cu modificările și completările ulterioare, obligarea asiguratorului de răspundere civilă la plata daunelor morale și materiale către părțile civile.
O primă critică adusă soluției pronunțate de instanța de fond constă în aceea că nu s-au acordat daunele materiale potrivit art.1390 Cod civil, întrucât potrivit art.516 Cod civil, obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, fără ca legea să facă distincție după cum ruda în linie dreaptă este major sau minor.
Astfel, S. I. D. era majoră, dar își continua studiile postliceale, urmând o școală de asistenți sanitari.
Din declarația martorului audiat în cauză, rezultă că din activitatea desfășurată, victima a reușit ca în aproximativ 2 ani să edifice o locuință.
Până la vârsta de 65 de ani, vârstă până la care o persoană de sex masculin este considerată activă, adică timp de 20 de ani de la data decesului său, survenit la vârsta de 45 de ani, acesta ar fi putut obține un venit mediu de 156.000 de euro, deci 650 de euro pe lună.
Instanța de fond nu a reținut faptul că nici soția supraviețuitoare nu lucra și astfel și aceasta se afla în stare de nevoie.
În ceea ce privește despăgubirile materiale legate de cheltuiala cu înmormântarea, deși acestea au constat în aproape 20.000 de lei, instanța de fond nu a ținut seama de parastasele care au urmat și urmează să fie efectuate până la împlinirea a 7 ani de la deces și de asemenea, nu a ținut cont nici de achiziționarea locului de veci.
În ceea ce privește daunele morale, este adevărat că nu există criterii legale pentru cuantificarea daunelor suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi, însă acordarea acestora urmărește să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, care să permită acesteia, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci trebuie să aibă caracter compensatoriu pentru o suferință certă, rezultată din producerea riscului asigurat.
Față de aspectele precizate, solicită majorarea daunelor acordate de instanța de fond.
În speță, este vorba despre pierderea definitivă a unei persoane dragi din familie, care nu se mai poate întoarce.
În opinia sa, este inadmisibil cum pentru avarierea unui autoturism se pot plăti despăgubiri în cuantum de 80._ de euro sau pentru moartea unui cal 50.000 de euro, iar pentru un soț și un părinte a doi copii, aflați la vârsta adolescenței, despăgubirea să fie de doar 90.000 de euro.
Solicită a se avea în vedere că acești copii rămași fără tată tresăreau noaptea din somn, strigându-și tatăl.
Apelantul parte responsabilă civilmente . Group SA prin consilier juridic S. D., având cuvântul, solicită respingerea apelurilor declarate de părțile civile, iar cu privire la apelul declarat de partea responsabilă civilmente, solicită admiterea și respingerea în totalitate a daunelor materiale, cu excepția celor dovedite și cenzurarea daunelor morale, cu precizarea că pentru a majora cuantumul daunelor materiale, părțile civile au depus la dosar chiar un contract de împrumut de la Provident, care a fost încheiat chiar înainte de deces.
Mai mult, părțile civile nu au depus la dosar acte doveditoare cu privire la cheltuielile de înmormântare.
Apărătorul ales al apelanților părți civile, având cuvântul cu privire la apelul declarat de partea responsabilă civilmente, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Apărătorul ales al intimatului inculpat, având cuvântul, lasă soluția ce se va pronunța la aprecierea instanței.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține că sub aspectul daunelor materiale instanța de fond în privința cheltuielilor de înmormântare și a parastaselor a avut în vedere chitanțele depuse la dosar precum și o depoziție a unui martor, concluzionând în același timp și faptul că este vorba despre niște cheltuieli de notorietate dar trebuie să existe o limită rezonabilă până la care să se acorde aceste cheltuieli în ipoteza în care înscrisurile depuse însumează o sumă infimă.
În ceea ce privește veniturile pe care le avea victima la momentul respectiv, nu s-a făcut dovada acelei sume la care a făcut referire apărarea și în mod corect instanța de fond a uzat de cuantumul salariului minim pe economie, iar în ceea ce privește daunele morale, apreciază că acestea sunt în conformitate cu practica judiciară care nu este foarte coerentă întotdeauna, însă împrejurările în care a avut loc acest accident și mai ales relația de rudenie între inculpat și părțile civile, justifică tocmai cuantumul acestor sume.
Concluzionând, solicită respingerea apelurilor ca nefondate.
Intimatul inculpat, având ultimul cuvânt, achiesează la concluziile apărătorului său.
CURTEA,
Prin sentința penală nr. 532/19.11.2014 a Jud. Cornetu, s-au hotărât următoarele:
« În baza art. 192 alin. 1 și 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod procedură penală condamnă pe inculpatul S. D. (fiul lui G. și R., născut la 25.02.1952 în București, cu domiciliul în ., jud.I., cetățean român, studii medii, pensionar, fără antecedente penale, CNP_) la pedeapsa de 1 (unu) an și 4 (patru) luni închisoare.
În baza art. 91 Cod penal dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, termen stabilit în condițiile art. 92 Cod penal și care curge de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.
În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, obligă inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune I., la datele stabilite de această instituție; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
În baza art. 93 alin. 2 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, impune inculpatului obligația să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.
În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, impune inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare sau Primăriei comunei Domnești, pe o perioadă de 60 zile, în condițiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.
Un exemplar al prezentei sentințe se comunică Serviciului de Probațiune I..
În baza art. 404 alin. 2 Cod procedură penală, atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Cod penal, a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 și urm. C. civ., art.1391 C. civ. și art.1392 C. civ., admite, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I.. Obligă pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale, și a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
În baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 și urm. C. civ., art.1391 C. civ., admite, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I.-D.. Obligă pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
În baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 C. civ., art.1390 alin.1 și 3 și art.1391 C. civ., admite, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I.. Obligă pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei totale de 5.850 lei, reprezentând daune materiale cu titlu de prestații periodice, și a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
În baza art.49 - art.55 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, constată că sumele reprezentând despăgubiri materiale și morale la care a fost obligat inculpatul, vor fi achitate de către . V. INSURANCE GROUP SA (cu sediul în București, ..178, sector 2) în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, în limitele stabilite prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Prezenta hotărâre se va comunica, la data rămânerii definitive, Serviciului Rutier din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție I. care va proceda potrivit disp. art. 97 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, rep.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, obligă pe inculpatul S. D. la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de statul român (urmărire penală și instanță).”
Deliberând asupra cauzei penale de față, instanța de fond a constatat următoarele:
La data de 11.12.2011, orele 12,15 inculpatul S. D. se afla la volanul autoturismului înmatriculat sub numărul_, asigurat pentru răspundere civilă obligatorie la . V. INSURANCE GROUP SA, prin polița ./01/TO/XZ (f.122 d.u.p.), având pasager în dreapta pe S. D., nepotul său, și circula în afara localității pe drumul comunal Tegheș-Domnești.
Referitor la dinamica producerii accidentului, instanța de fond a reținut că autoturismul condus de inculpat pe drumul comunal Tegheș-Domnești, odată ajuns în apropierea intersecției cu . necontrolat de la direcția de mers, ceea ce a determinat o deplasare spre dreapta a mașinii care a părăsit partea carosabilă și a intrat în coliziune cu un pom, situat pe marginea drumului, după care s-a oprit perpendicular pe axul drumului, în afara părții carosabile. Pentru a ajunge în această poziție, autoturismul a rulat forțat, lăsând trei urme de târâre în lungime de 32, 40 m.; 21, 40 m. și, respectiv, 15, 50 m., orientate oblic spre dreapta, pornind de la axul drumului, pe sensul de mers Tegheș-Domnești până la marginea carosabilului, pe același sens. Cu ocazia cercetării la fața locului s-a constatat că în accident a fost implicat numai autoturismul condus de inculpat care a fost avariat 100%.
În ceea ce privește viteza de deplasare a autoturismului înainte de impact, instanța reține că inculpatul a circulat cu o viteza de cca. 79, 94 km/h, aspect atestat de expertul tehnic judiciar numit de organele de cercetare penală, ing. D. M., prin raportul de expertiză tehnică auto judiciară întocmit în cauză.
Din interpretarea ansamblului probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că în mod cert în urma accidentului, ca efect direct și nemediat al impactului cu un plan dur a decedat la data de 11.12.2011, pasagerul care călătorea pe locul din față partea dreaptă, S. D., în vârstă de 45 ani, nepotul inculpatului.
Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanța a avut în vedere concluziile raportului medico-legal de necropsie nr. A3/J/374/2011 emis de S.M.L. I., care a stabilit cauza decesului astfel: „hemoragie internă consecutivă lezării organelor interne printr-un politraumatism cu excoriații, infiltrat sanguin epicranian, hemoragie meningee localizată și fracturi; leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure, posibil în condițiile unui accident rutier și sunt în legătură de cauzalitate directă necondiționată cu decesul; sângele recoltat de la cadavru conține 2,10 g %o alcool; moartea datează din data de 11.12.2011."
Prima instanță a reținut faptul că starea periculoasă a fost creată în mod exclusiv de inculpat și că au fost factori favorizanți, viteza de deplasare neadaptată la condițiile de drum, proiecția cu traiectorie oblică-dreapta, ireversibilă, a autoturismului, precum și reacția ineficientă, tardivă a inculpatului, pe un fond prezumat al stării sale de oboseală, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a informațiilor relevate de declarația inculpatului cu ocazia audierii sale de organele de cercetare penală (f.98 d.u.p. verso-unde a precizat că în ziua respectivă a fost la pescuit cu nepotul său S. D. la râul Argeș), din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar numit de organele de cercetare penală, ing D. M., precum și din ultimul cuvânt acordat de instanță inculpatului, în temeiul art 389 C.p.p., la dezbaterile fondului când a declarat că recunoaște și regretă fapta comisă.
Instanța de fond a înlăturat ca neîntemeiate, în raport de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, (însușit și necontestat de către inculpat), apărările inculpatului, formulate prin apărătorul său ales, care a aratat că nu au fost avute în vedere două scenarii posibile ale producerii evenimentului rutier, respectiv: dejanțarea în mers a anvelopei stânga față ori pierderea cunoștinței șoferului sau a simțului echilibrului pentru o fracțiune de secundă ca urmare a manifestărilor afecțiunii vestibulare depistată ulterior accidentului.
Astfel, cu referire la posibilitatea „dejanțării în mers a anvelopei stânga față”, instanța de fond a reținut că o astfel de împrejurare nu este dovedită de ansamblul probator administrat în cauză. În acest sens, s-a constatat că în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară auto întocmit de expert tehnic judiciar numit de organele de cercetare penală, ing D. M., nu se face trimitere în niciun moment la o astfel de ipoteză, care să reprezinte o cauză a producerii evenimentului rutier. Deși este evident faptul că s-a produs un astfel de fenomen, aspect atestat de planșele foto, prima instanță a reținut că o astfel de stare a lucrurilor nu s-a petrecut în mers, ci ulterior, la momentul impactului cu copacul situat pe marginea drumului. În acest sens, prima instanță a reținut că la momentul cercetării la fața locului s-a constatat că autoturismul, urmare a evenimentul rutier, a fost avariat 100%.
În ceea ce privește ipoteza referitoare la pierderea cunoștinței sau a simțului echilibrului pentru o fracțiune de secundă ca urmare a manifestărilor afecțiunii vestibulare, instanța de fond a reținut, potrivit înscrisurilor medicale existente la dosarul cauzei (f.138, 139 și 140 d.i.), că inculpatul a fost diagnosticat cu o astfel de afecțiune în anul 2014, de niciunde nerezultând că la data producerii evenimentului rutier inculpatul suferea de sindrom vertiginos.
În raport de mijloacele de probă analizate mai sus, instanța de fond a apreciat că inculpatul S. D. poartă culpa exclusivă a producerii accidentului de circulație soldat cu decesul nepotului său S. D..
S-a precizat că vinovatia inculpatului rezultă și din declaratia sa din faza de judecată, prin care a recunoscut acuzatiilor care i se aduc prin actul de sesizare.
Cu referire la încadrarea în drept a faptei astfel cum a fost reținută, instanța de fond a constatat următoarele:
Prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr.372 din 20.05.2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală în Dosarul nr. 5._ și a constatat că dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Așadar, în aplicarea Deciziei nr.265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, instanța va proceda la identificarea legii penale mai favorabilă, în mod global, inculpatului, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului.
În acest sens, prima instanță a reținut că, potrivit art. 5 alin. 1 din Codul penal în vigoare, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, modalitatea de executare a pedepsei etc.
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, așadar, atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă și la modalitatea de executare a acesteia.
Cu referire la succesiunea de legi penale, prima instanță a constatat că inculpatul a comis fapta la 11.12.2011, când era în vigoare C.p. din 1969, fapta fiind încadrată ca fiind infracțiune, prev. de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969, iar după . noului Cod penal, aceiași faptă, prin raportare la conținutul constitutiv al infracțiunii, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prev.de art. 192 alin.1 și 2 din Codul penal.
În această împrejurare, instanța de fond a reținut că în cauză operează o succesiune de legi penale, fiind astfel incidente prev. art. 5 alin.1 din Codul penal, privind aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, urmând astfel a se aplica legea mai favorabilă.
Analizând comparativ cele două legi penale ce intră în această succesiune, prima instanță a constatat că potrivit noii reglementări, limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de ucidere din culpă, în modalitatea reținută în sarcina inculpatului, au rămas neschimbate, conform art. 192 alin. 1 și 2 din Codul penal.
Cu toate acestea, având în vedere faptul că deși legea nouă păstrează aceleași limite de pedeapsă în privința infracțiunii de ucidere din culpă în modalitatea reținută în sarcina inculpatului, nu mai prevede obligativitatea aplicării pedepsei accesorii, prima instanță apreciind ca dispozițiile noului Cod penal sunt mai favorabile inculpatului.
Prin urmare, s-a arătat că în drept, fapta inculpatul S. D. constând în aceea că la data de 11.12.2011, a condus auto cu nr.de înmatriculare_ pe drumul comunal Tegheș Domnești, în exteriorul comunei Domnești, iar când a ajuns în dreptul intersecției cu . controlul direcției de mers, a părăsit carosabilul și s-a izbit de un pom, în urma impactului rezultând decesul numitului S. D., nepotul inculpatului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art. 192 alin. 1 și 2 din Codul penal.
Astfel, din punctul de vedere al laturii obiective, elementul material al infracțiunii se caracterizează prin acțiunea inculpatului de conducere a unui autovehicul fără a respecta norma de drept obiectiv cu caracter general prevăzută de art.35 din OUG 195/2002, rep., potrivit căreia participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private.
Urmarea imediată a acțiunii inculpatului o reprezintă decesul victimei S. D., urmare imediată care se află în legătură de cauzalitate directă cu elementul material al infracțiunii, din cuprinsul raportului de necropsie nr. A3/J/374/2011, emis de S.M.L. I., rezultând că moartea victimei a fost violentă, iar leziunile traumatice posibil produse în condițiile unui accident rutier sunt în legătură de cauzalitate directă necondiționată cu decesul.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialul probator administrat în cauză, întrucât în situația în care inculpatul ar fi respectat în totalitate regulile de circulație rutieră, producerea accidentului și, implicit, consecințele sale, ar fi fost evitate.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul nu a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos, deși putea și trebuia să-l prevadă, atitudine psihică specifică culpei simple, reglementată de art. 16 alin. 4 lit. b din Codul penal.
Întrucât fapta dedusa judecății există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, atrăgând răspunderea penală conform art. 15 alin. 2 din Codul penal, instanța de fond a pronunțat condamnarea acestuia.
La individualizarea sancțiunii și proporționalizarea acesteia, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 74 din Codul penal.
În conformitate cu dispozițiile art. 74 din Codul penal, instanța de fond a avut în vedere gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, care vor fi evaluate după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, precum și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială a inculpatului.
Prima instanță a apreciat că pericolul social al faptei este unul ridicat, determinat de rezultatul acesteia, respectiv decesul victimei.
În ceea ce privește persoana inculpatului S. D., s-a observat că acesta a avut o atitudine sinceră, recunoscând învinuirea care i se aduce și regretând săvârșirea faptei.
Totodată, instanța de fond a ținut cont că inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima abatere de la dispozițiile legii penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar atașată la dosarul cauzei, dar și de faptul că este o persoană instruită, perfect integrată în societate, aspecte ce reies din înscrisurile în circumstanțiere depuse la dosar.
În privința limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, prima instanță a reținut că potrivit art. 192 alin. 2 din Codul penal infracțiunea dedusă judecății se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Totodată, prima instantă a constatat că la termenul din data de 24.09.2014 inculpatul a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 și art. 375 C. proc. pen., în sensul ca judecarea cauzei să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, arătând că recunoaște săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare a instanței, fără a solicita administrarea de probe, astfel încât instanța de fond a dat deplină eficiență dispozițiilor art. 396 alin. 10 C.pr.pen., potrivit cărora inculpatul beneficiază în cazul pedepsei închisorii de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, astfel încât limitele de pedeapsă la care s-a raportat instanta de fond în dozarea sancțiunii pe care i-a aplicat au fost închisoarea de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.
Astfel, punând în balanță ansamblul acestor considerente, prin prisma dispozițiilor legale invocate anterior, instanța de fond a apreciat că în cauză se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an și 4 luni, având ca modalitate de executare suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 91 din Codul penal, aceasta fiind aptă să atingă scopul preventiv și punitiv al sancțiunii, neimpunându-se executarea pedepsei în regim de detenție pentru îndreptarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât acesta va executa efectiv pedeapsa în cazul în care în termenul de încercare va săvârși o altă infracțiune.
Față de aceste considerente, în baza art. 192 alin. 1 și 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, l-a condamnat pe inculpatul S. D. la pedeapsa de 1 (unu) an și 4 (patru) luni închisoare.
În privința pedepselor accesorii si complementare, instanța de fond a reținut că potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Instanța de fond a avut în vedere că Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal a fost identificată mai favorabilă față de infracțiunea dedusă judecății, iar potrivit art. 65 alin. 1 Cod Penal, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prev. la art. 66 alin. 1 lit a), b) și d)-o) a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară. Totodată, conform art. 67 alin. 1 Cod Penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța de fond a constatat că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
În consecință, aplicarea unei pedepse accesorii poate fi dispusă numai dacă, în raport de criteriile prev. de art. 67 alin. 1 Cod Penal, instanța dispune aplicarea unei pedepse complementare.
De asemenea, în cauza S. și P. c. României și Hirst c. Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a cărei jurisprudență este obligatorie, aplicându-se cu preeminență față de dreptul intern, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție - a stabilit că exercițiul unui drept nu poate fi interzis decât în măsura în care există o nedemnitate.
Or, prima instanță a apreciat că, în raport de natura infracțiunii săvârșite de către inculpat, de împrejurările cauzei, precum și de persoana acestuia, aplicarea unei pedepse complementare sau accesorii nu este necesară.
Astfel cum s-a arătat anterior, în baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, termen stabilit în condițiile art. 92 Cod penal și care curge de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.
În baza art. 93 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, l-a obligat pe inculpat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune I., la datele stabilite de această instituție; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
În baza art. 93 alin. 2 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligația să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.
În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare sau Primăriei comunei Domnești, pe o perioadă de 60 zile, în condițiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.
În baza art. 404 alin. 2 Cod procedură penală, i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 Cod penal, a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Deliberând asupra laturii civile a cauzei, instanța de fond a reținut că persoana vătămată S. I., soția defunctului S. D., s-a constituit ca parte civilă cu sumele de 83.892 euro și, respectiv, 20.000 lei, reprezentând daune materiale; precum și cu suma de 800.000 euro reprezentând daune morale. De asemenea, persoana vătămată S. I. D., fiica defunctului S. D., s-a constituit ca parte civilă cu suma de 37.475 euro, reprezentând daune materiale; precum și cu suma de 550.000 euro reprezentând daune morale. Totodată, persoana vătămată S. I., fiul defunctului S. D., s-a constituit ca parte civilă cu suma de 37.475 euro, reprezentând daune materiale; precum și cu suma de 550.000 euro reprezentând daune morale. Cererile au fost întemeiate pe dispozițiile art.20 C.pr.pen. raportat la dispozițiile art.1381, art.1385, art.1386, art.1387, art.1388, art.1390, art.1391 și art.1392 C.civ.
În susținerea pretențiilor civile, părțile civile au depus la dosarul cauzei înscrisuri, fiind, de asemenea, încuviințată proba cu un martor.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 și urm. C.civ. (aplicabile în cauză față de data săvârșirii faptei-11.12.2011), pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite.
Referitor la pretențiile civile formulate de părțile civile, având în vedere situația de fapt reținută, prima instanță a constatat că sunt întrunite în speță condițiile răspunderii civile delictuale întrucât există o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de către inculpat și s-a produs un prejudiciu părților civile existând legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Astfel, s-a arătat este neîndoielnic că fapta culpabilă a inculpatului a fost de natură să cauzeze părților civile prejudicii de ordin moral și material.
Prejudiciul material constă în aceea că, după decesul numitului S. D., partea civilă S. I. (soția acestuia) a fost nevoită să suporte cheltuielile ocazionate de înmormântare și respectarea obiceiurilor creștine de pomenire.
Cheltuielile efectuate de partea civilă sunt dovedite, în parte, prin înscrisurile depuse la dosar: chitanțe în cuantum total de 284 lei (filele 89-90 d.i.).
Față de suma solicitată cu acest titlu și sub aspectul iterat (20.000 lei), pe de o parte, s-a reținut că aceasta nu a fost probată integral nici prin declarația martorului T. S. Ș. (acesta, în depoziția sa, doar a estimat cheltuielile la 20.000 lei, în raport de o situație similară), nici prin înscrisuri, iar pe de alta, că nu pot fi acordate cu titlu de despăgubiri civile orice cheltuieli de înmormântare efectuate de rudele persoanei decedate, ci numai în măsura în care acestea se situează într-o limită rezonabilă (având în vedere cheltuielile ce se efectuează în mod obișnuit și circumstanțele specifice ale cauzei). S-a precizat că dincolo de această limită, cheltuielile de înmormântare nu mai au caracter necesar sau chiar nu mai sunt în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită.
Față de concluziile părții responsabile civilmente de a fi admisă acțiunea civilă numai pentru cheltuielile dovedite prin factură și chitanță, instanța de fond a apreciat că ar fi inechitabil a se pretinde părții civile ca în perioada ce a urmat morții soțului său să se îngrijească, în principal, de preconstituirea de probe pentru procesul penal. Mai mult, s-a arătat că dovedirea acestei împrejurări nu este limitată de Codul de procedură penală numai la proba cu înscrisuri. Așadar, cheltuielile materiale efectuate cu înmormântarea și pomenirile ulterioare pot fi dovedite și prin declarații de martori.
Ținând seama numai de cheltuielile efectuate până în prezent (doar acestea au caracter cert), de sumele probate, de cheltuielile ce se fac în mod obișnuit cu ocazia înmormântării și a pomenirilor, de faptul că o parte a acestora au caracter de notorietate, precum și de circumstanțele concrete în care s-a produs fapta, prima instanță a stabilit despăgubiri materiale în cuantum de 10.000 lei, considerând că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciul material cauzat prin săvârșirea infracțiunii.
Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de părțile civile S. I. (83.892 euro), S. I. D. (37.475 euro) și S. I. (37.475 euro), pe temeiul dispozițiilor art.1390 C.civ., instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit art.1390 alin.1 C.civ., persoanele îndreptățite la repararea prejudiciului cauzat prin decesul unei persoane sunt persoanele care, potrivit legii, se aflau în întreținerea victimei. Potrivit art.499 C.civ., tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. De asemenea, potrivit art.516 C.civ., există obligație de întreținere între soți. Obligația de întreținere între șoț și soție își are fundamentul în prevederile art.325 C.civ. potrivit căruia „Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.”.
În raport de prevederile art.1390 C.civ., instanța de fond a constatat că trebuie avute în vedere, ca și criterii pentru calculul despăgubirilor, nevoile celui păgubit, pe de o parte, și veniturile pe care victima le avea la momentul decesului, stabilite potrivit art.1387-1389, pe de altă parte.
În ceea ce privește „starea de nevoie”, prima instanță a reținut că, cu excepția minorilor prezumați a fi „în nevoie”, toate celelalte persoane trebuie să dovedească o asemenea împrejurare.
Observând acestea, prima instanța, în raport de probatoriul administrat, a constatat că părțile civile S. I. (soția defunctului S. D.) și S. I. D. (fiica majoră, la data decesului, a defunctului S. D.) nu au făcut dovada unei astfel de împrejurări. S-a arătat că mențiunea martorului T. S. Ș. cum că S. D. era stâlpul casei în sensul financiar, nu poate fi tradusă într-o astfel de stare, cu atât mai mult cu cât, tot martorul, în continuare, adaugă că acesta obținea majoritatea veniturilor pentru familia S..
Deci, s-a concluzionat că ceea ce rămâne de analizat, este cuantumul ce se va acorda numitului S. I., minor la data decesului tatălui său S. D..
În acest sens, instanța de fond a constatat că S. I. a împlinit vârsta de 18 ani la data de 26.07.2013. Prin urmare, starea de nevoie prezumată s-a întins pe o perioadă de 19 luni și jumătate, în raport de data decesului 11.12.1011.
În continuare, la stabilirea cuantumului prestației periodice lunare, instanța de fond a avut în vedere veniturile pe care victima le avea la momentul decesului, stabilite potrivit art.1387-1389, pe de o parte, iar pe de altă parte, nevoile concrete ale părții civile, în raport cu vârsta și activitățile intrinseci acesteia, precum și contribuția nemijlocită a victimei la asigurarea climatului familial efectiv și educația copilului său.
În cauză, din depoziția martorului T. S. Ș., a rezultat că numitul S. D. nu avea un loc de muncă stabil și lucra în construcții la diferite persoane care apelau la serviciile sale, având o echipă de muncitori ce prelua diverse lucrări, fără a putea preciza dacă avea o calificare profesională. De asemenea, acesta a precizat că nu cunoaște ce venituri obținea defunctul S. D..
De aceea, instanța de fond a stabilit cuantumul prestației lunare prin raportare la salariul minim net pe economie (art.1388 alin.3 C.civ.), apreciind față de circumstanțele concrete ale cauzei (vârsta numitului S. I. la data decesului tatălui său, nevoile acestuia până la împlinirea majoratului, situația materială a celuilalt părinte), că o despăgubire lunară de 300 lei acoperă prejudiciul constând în lipsa de întreținere, pe care ar fi primit-o de la victimă.
Prin urmare, în raport și de întinderea perioadei în care minorul S. I. s-a aflat „în nevoie”, respectiv 19 luni și jumătate, prima instanță a acordat acestei părții civile suma totală de 5.850 lei, reprezentând daune materiale cu titlu de prestații periodice.
Referitor la prejudiciul moral, instanța de fond a reținut că acesta constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut nepatrimonial ce definesc personalitatea umană.
Prejudiciul moral, fiind strâns legat de persoana umană, lezează direct și nemijlocit sentimentele de dragoste și afecțiune, cum este și cazul de față.
În ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de daune morale, instanța de fond a reținut că la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să aibă în vedere anumite criterii cum sunt:
-criteriul echității, care presupune existența unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii;
-criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv;
-criterii referitoare la importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.
Toate aceste criterii trebuie să conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă și reală despăgubire a părților civile, cu efect de satisfacție și să nu reprezinte o sancțiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite părților civile.
Instanța de fond a reținut că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Instanța de fond a reținut că prin săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă deduse judecății, părților civile le-a fost cauzat de către inculpat un prejudiciu moral important, constând în pierderea unei persoane foarte dragi, a soțului, respectiv a tatălui, în împrejurări dureroase pentru membrii familiei.
Astfel, consecințele negative suferite de către părțile civile în plan psihic și afectiv, cauzate de pierderea unei rude apropiate sunt de netăgăduit, fiind totodată notorie suferința provocată de o astfel de pierdere.
În raport de toate criteriile arătate mai sus, analizând cuantumul daunelor morale solicitate de părțile civile, prima instanța le-a considerat ca fiind nejustificat de mari, ajungându-se prin sumele solicitate practic la o „comercializare a sentimentelor de afecțiune", motiv pentru care a admis în parte pretențiile părților civile privind despăgubirile pentru daunele morale încercate.
Astfel, în privința întinderii prejudiciului moral, instanța de fond a apreciat în raport cu împrejurările comiterii faptei și urmările acesteia, ținând cont și de aspecte precum vârsta victimei la momentul decesului, legăturile de rudenie ale părților civile cu victima, relațiile afective existente între acestea.
Ținând cont de elementele menționate anterior, instanța de fond a considerat că suma de 30.000 euro pentru fiecare dintre părțile civile, reprezintă o reparație justă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de acestea.
Față de cele ce preced, în baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 și urm. C. civ., art.1391 C. civ. și art.1392 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I. și a obligat pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale, și a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
În baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 și urm. C. civ., art.1391 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I.-D. și a obligat pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
În baza art.397 alin.1 cu ref. la art.19 și art. 25 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 1357 C. civ., art.1390 alin.1 și 3 și art.1391 C. civ., a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă S. I. și a obligat pe inculpatul S. D. la plata către această parte civilă a sumei totale de 5.850 lei, reprezentând daune materiale cu titlu de prestații periodice, și a sumei de 30.000 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând daune morale.
Instanța de fond a constatat că la data producerii accidentului autovehiculul era asigurat în baza poliței de asigurare RCA (fila 122 d.u.p.), având perioada de valabilitate 24.04._12, emisă de asigurătorul . V. INSURANCE GROUP SA.
Conform art.49 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în Romania „asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”, iar conform art.55 alin.1 din același act normativ „despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat”. În ceea ce privește calitatea de asigurător a societății de asigurare aceasta a fost stabilită prin Decizia 1/2005 a ÎCCJ. Din considerentele acestei decizii se reține că în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală a celui care prin fapta sa a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
Pe cale de consecință, s-a arătat că în baza raportului de asigurare existent în virtutea poliței RCA încheiate, asiguratorul urmează să plătească în locul inculpatului suma la care acesta a fost obligat cu titlu de daune materiale.
Astfel, potrivit Ordinului C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurator RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, a statului in care acesta s-a produs. D. urmare, pentru a interveni obligația de plată a asigurătorului, trebuie ca mai întâi să se stabilească o obligație de plată în sarcina celui asigurat și în beneficiul celui păgubit. Abia după stabilirea unei obligații de plată în sarcina asiguratului se va constata că în temeiul poliței de asigurare și a dispozițiilor legale din materia asigurărilor de răspundere civilă devine incidentă obligația de plată a asigurătorului.
Față de aceste considerente, în baza art.49 - art.55 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, instanța de fond a constatat că suma reprezentând despăgubiri materiale la care a fost obligat inculpatul, va fi achitată de către . V. INSURANCE GROUP SA în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, în limitele stabilite prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
S-a dispus ca prezenta hotărâre să se comunice, la data rămânerii definitive, Serviciului Rutier din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție I. care va proceda potrivit disp. art. 97 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002, rep.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul S. D. la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de statul român (urmărire penală și instanță).
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, apelanta-parte responsabilă civilmente S.C. A. V. Insurance Group S.A., și apelanții-părți civile S. I., S. I. și S. I. D..
Apelanta-parte responsabilă civilmente S.C. A. V. Insurance Group S.A., a criticat sentința apelată numai în ceea ce privește latura civilă a cauzei, arătând că daunele materiale în sumă de 10.000 lei acordate părții civile S. I. nu au fost dovedite, iar daunele morale în sumă de câte 30.000 euro acordate fiecăreia dintre cele trei părți civile se impun a fi diminuate, fiind prea mari.
Apelanții-părți civile S. I., S. I. și S. I. D. au criticat sentința primei instanțe sub aspectul admiterii în parte a acțiunilor civile pe care le-au exercitat în cauză, considerând că sumele cu care s-au constituit părți civile sunt cele reale, astfel încât trebuia ca inculpatul să fie obligat la plata lor în integralitate. În acest sens, au apreciat că în mod eronat instanța de fond nu a acordat cheltuielile cu pomenirele de până la 7 ani inclusiv, precum și cele cu achiziționarea locului de veci, iar în ceea ce privește daunele materiale solicitate de partea civilă S. I. D., fiica victimei, acestea se impuneau a fi acordate întrucât deși aceasta era majoră la data decesului tatălui ei, se afla în continuarea studiilor și astfel beneficia încă de sprijinul financiar al acestuia. De asemenea, s-a criticat modalitatea de stabilire a prestației periodice acordate părții civile S. I., prin raportare la salariul minim net pe economie și nu prin raportare la venitul net lunar câștigat de către defunct. În ceea ce privește daunele morale, apelanții-părți civile au menționat că suma de câte 30.000 euro acordată de instanța de fond fiecăruia dintre ei nu este în măsură să determine atingerea scopului acestor daune, motiv pentru care au solicitat majorarea acestor sume.
Examinand sentința atacata, pe baza actelor si lucrărilor dosarului, a criticilor formulate, precum si conform art. 417 și urm. NCPP, Curtea constata urmatoarele:
Referitor la apelul declarat de apelanta-parte responsabilă civilmente S.C. A. V. Insurance Group S.A., Curtea reține, așa cum a menționat și judecătorul fondului, că în cauză, prejudiciul material constă în aceea că, după decesul numitului S. D., partea civilă S. I. (soția acestuia) a fost nevoită să suporte cheltuielile ocazionate de înmormântare și respectarea obiceiurilor creștine de pomenire, cheltuielile ce au fost dovedite, în parte, prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, respectiv chitanțe în cuantum total de 284 lei (filele 89-90 dosar fond).
În consecință, având în vedere suma solicitată cu acest titlu de 20.000 lei, raportat și la declarația martorului T. S. Ș. care a estimat aceste cheltuieli la 20.000 lei, fără a fi depuse înscrisuri în acest sens, în mod corect instanța de fond a stabilit că nu pot fi acordate cu titlu de despăgubiri civile orice cheltuieli de înmormântare efectuate de rudele persoanei decedate, ci numai în măsura în care acestea se situează într-o limită rezonabilă(având în vedere cheltuielile ce se efectuează în mod obișnuit și circumstanțele specifice ale cauzei).
D. urmare, având în vedere criticile apelantei-părți responsabile civilmente, Curtea apreciază că atâta timp cât în situații de genul celei analizate nu se poate pretinde părților civile, rudele defunctului, să dovedească în detaliu ce anume cheltuieli au efectuat cu înmormântarea și pomenirile ulterioare, știut fiind că în astfel de momente respectivii moștenitori nu anticipează necesitatea ulterioară a unor astfel de probe, singurul criteriu de acordare de către instanțe a unor asemenea cheltuieli îl reprezintă cel vizând notorietatea efectuării lor, în limitele unei necesități și rezonabilități obiective, specifică în general, unor asemenea evenimente.
A pretinde părților civile o atitudine contrară celor menționate echivalează în opinia Curții cu „probatio diabolica”, respectiv cu impunerea în situații extreme a unui comportament specific unor împrejurări de normalitate, ceea ce este împotriva oricărei logici juridice și sfidează bunul simț ce trebuie să caracterizeze orice hotărâre judecătorească, dincolo de regulile de drept imperative căreia i se supune.
În consecință, în mod just, instanța de fond a apreciat că ar fi inechitabil să acorde părții civile numai cheltuielile dovedite prin factură și chitanță, fiind inadmisibil a se pretinde părții civile ca în perioada ce a urmat morții soțului său să se îngrijească, în principal, de preconstituirea de probe pentru procesul penal.
Totodată, Curtea împărtășește părerea judecătorului fondului în sensul că aceste cheltuieli materiale efectuate cu înmormântarea și pomenirile ulterioare pot fi dovedite și prin declarații de martori, contrar afirmațiilor apelantei-părți responsabile civilmente.
În consecință, Curtea apreciază că prima instanță a stabilit corect despăgubirile materiale în cuantum de 10.000 lei, considerând că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciul material ocazionat de înmormântare și pomenirile ulterioare, cauzat prin săvârșirea infracțiunii.
Referitor la criticile vizând cuantumul prea mare al daunelor morale acordate de judecătorul fondului fiecăreia dintre cele trei părți civile, Curtea le va cenzura de asemenea ca nefondate, în contextul în care prejudiciul moral reprezintă consecințele dăunătoare suferite de o persoană și care pot consta printre altele, în pierderea unei persoane apropiate, în cazul de față prejudiciul moral fiind rezultatul durerilor psihice suferite ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui, ceea ce a generat o adevărată perturbare a vieții curente a părților civile.
Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că sumele acordate părților civile cu titlu de daune morale nu sunt excesive și corespund criteriilor de apreciere stabilite jurisprudențial în astfel de spețe, precum și faptul că acordarea unor sume de bani cu acest titlu respectă condiția de a reprezinta în primul rând o satisfacție morală pentru părțile vătămate și nu un prilej de îmbogățire pentru acestea, în contextul în care aceste daune, echivalează cel puțin simbolic, cu suferințele psihice îndurate de către părțile vătămate.
Este evident că în asemenea cazuri orice sumă ar fi acordată cu titlu de daune morale, nu ar putea să repună părțile în situația anterioară săvârșirii infracțiunii sau să înlăture prejudiciile cauzate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că suma de câte 30.000 euro, acordată fiecăreia dintre părțile civile, este în măsură să asigure o satisfacție echitabilă acestora, astfel încât și sub acest aspect se impune respingerea apelului declarat de apelanta-parte responsabilă civilmente, ca nefondat.
În ceea ce privește criticile învederate de apelanții-părți civile S. I., S. I. și S. I. D. cu referire la latura civilă a cauzei, Curtea observă în primul rând că s-a invocat faptul că prima instanță nu a acordat cu titlu de daune materiale contravaloarea cheltuielilor cu pomenirile de până la 7 ani inclusiv, precum și cele cu achiziționarea locului de veci.
Sub aceste aspecte, Curtea observă că instanța de fond a acordat cu titlu de daune materiale suma de 10.000 lei, în condițiile în care numai o mică parte din această sumă, respectiv 284 lei a fost dovedită cu chitanțele depuse la filele 89-90 dosar fond, pentru diferență reținându-se atât declarația martorului T. S. Ș. care a estimat aceste cheltuieli la suma de 20.000 lei, cât și împrejurarea că nu se poate pretinde părților civile dovedirea în amănunt, în totalitate a acestor cheltuieli, opinie însușită de către Curte, așa cum rezultă din considerentele de mai sus expuse la momentul analizării apelului precedent.
În aceste context, este evident, cum de altfel a menționat și judecătorul fondului, că diferența de bani între suma dovedită cu acte și suma acordată cu titlul de daune materiale ocazionate de înmormântare și pomenile ulterioare, o reprezintă o apreciere obiectivă bazată pe notoritatea în situații similare a unor asemenea cheltuieli, a primei instțe, cu care Cutea este întru totul de acord, motiv pentru care orice critici învederate în acest sens se impun a fi cenzurate.
În consecință, având în vedere că nu pot fi acordate cu titlu de despăgubiri civile orice cheltuieli de înmormântare efectuate de rudele persoanei decedate, ci numai în măsura în care acestea se situează într-o limită rezonabilă,raportat la cheltuielile ce se efectuează în mod obișnuit în circumstanțele specifice ale cauzei, întrucât dincolo de această limită, cheltuielile de înmormântare nu mai au caracter necesar sau chiar nu mai sunt în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită, Curtea va respinge ca nefondat aceste prim motiv de apel al părților civile.
În ceea ce privește motivul de apel vizând neacordarea unor daune materiale părții civile S. I. D., fiica majoră a defunctului, apreciate ca justificate de către aceasta în contextul continuării studiilor după împlinirea vârstei de 18 ani, Curtea, ca și judecătorul fondului, observă că această parte civilă, nu poate fi considerată ca fiind, conform disp. art.1390 alin.1 C.civ., o persoană îndreptățită la repararea prejudiciului material cauzat prin decesul unei persoane în întreținerea căreia se afla.
În consecință, în raport de prevederile art.1390 C.civ., este evident că pentru aprecierea și calculul despăgubirilor materiale solicitate de această parte civilă, cu acest titlu, trebuie reținute atât nevoile celui păgubit, cât și veniturile pe care victima le avea la momentul decesului, stabilite potrivit art.1387-1389 C.civ.
În ceea ce privește „starea de nevoie”, prima instanță a reținut corect că, cu excepția minorilor prezumați a fi „în nevoie”, toate celelalte persoane trebuie să dovedească o asemenea împrejurare, pe care partea civilă S. I. D., fiica majoră, la data decesului, a defunctului S. D., nu a fost în măsură să o demonstreze.
Împrejurarea că această parte civilă era în cointinuarea studiilor la data decesului tatălui său nu echivalează cu dovedirea stpării de nevoie în care se afla în contextul în care nu au fost administrate probe din care să rezulte că aceasta nu era aptă de muncă sau că era în situația în care veniturile tatălui reprezentau singura sursă de existență a părții civile, cu atât mai mutl, cu cât martorul T. S. Ș. a precizat că deși S. D. era stâlpul casei în sensul financiar, acesta obținea majoritatea veniturilor pentru familia S., deci nu singurele astfel de venituri.
În acest context, este evident că nu pot fi primite susținerile apelanților-părți civile S. I. și S. I. D., cu privire la modul de calcul a sumelor pretinse cu titlu de prestație periodică pentru perioada în care se considerau îndreptățiți la sprijin finaciar din partea defunctului lor tată.
Curtea nu poate fi de acord cu raportarea acestora la o sumă estimativă lunară, despre care pretind că ar fi fost câștigată în mod constant de acesta, având în vedere că așa cum rezultă din probele de la dosar, defunctul nu avea un serviciu stabil, nu era angajat pe perioadă nedeterminată cu carte de muncă, astfel încât raportarea judecătorului fondului la salariul minim net pe economie este pe deplin justificată.
Așadar și aceste critici vor fi cenzurate ca nefondate.
Referitor la ultimul motiv de apel, vizând cuantumul prea mic al daunelor morale acordate fiecăreia dintre cele trei părți civile, Curtea reține că scopul pentru care legiuitorul a permis repararea prejudiciului moral este acela de a atenua și de a compensa, în măsura în care este posibil acest lucru, suferința persoanei prejudiciate și nu acela de a repune victima în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, ceea ce este imposibil în asemenea cauze.
Totodată, la determinarea cuantumului prejudiciului moral se are în vedere scopul răspunderii civile delictuale, pornind de la ideea că aceasta este guvernată de principiul acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, ținând seama de urmările produse, fiind de evitat deturnarea acestui scop prin stabilirea unei pedepse private în sarcina inculpatului ori prin îmbogățirea nejustificată a părții civile.
În acest sens, Curtea apreciază că suma de câte 30.000 euro, daune morale, acordată de prima instanță, fiecăreia dintre părțile civile, este rezonabilă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de aceste părți civile, astfel încât criticile învederate sub acest aspect, sunt apreciate ca neîntemeiate.
În împrejurările speței, prin acordarea acestor sume, nu numai că s-a reușit să se evite o îmbogățire a părților civile pe temeiuri străine de natura pricinii și de argumentele care ar trebui să justifice acordarea unor daune morale, dar s-a și atins în egală măsură scopul instituit de legiuitor, însă în special de practica judecătorească, privind acordarea acestor daune, sumele stabilite de instanța de fond, fiind îndestulătoare sub aspectul satisfacției de natură psihică, care trebuie acordată acestor părți civile, prin hotărârea pronunțată.
Daunele morale solicitate și acordate părților civile, reprezintă un prejudiciu nepatrimonial, ce este definit ca fiind acele consecințe dăunătoare, fără valoare economică, reprezentând suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude apropiate.
Acoperirea acestor prejudicii se asigură prin compensarea lor cu plata unor sume de bani pentru trauma suferită, iar nu prin reparare, acestea neavând o valoare materială și fiind imposibil de acoperit în totalitate printr-o sumă de bani.
Este justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane. Aceste compensații sunt destinate să creeze condiții de viață care să aline într-o oarecare măsură suferințele psihice ale persoanelor afectate de moartea rudei apropiate.
În aceste condiții, Curtea apreciază că părțile civile au dreptul la obținerea despăgubirilor, existența traumelor psihice legate de moartea soțului, respectiv tatălui, fiind subînțeleasă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate, instanța evaluează prejudiciul nepatrimonial în funcție și de datele subiective și obiective care certifică acest fapt, îndeosebi: gravitatea vătămărilor care au dus la moartea persoanei accidentate, durata și caracterul ireversibil al acestora, urmările pe care le au sau le pot avea asupra posibilităților de realizare familială a urmașilor. Astfel, trebuie să se țină cont de importanța valorii lezate prin săvârșirea faptei ilicite (dreptul la viață), gravitatea si intensitatea durerilor fizice si psihice care au precedat moartea victimei, existența unor strânse legături afective între victima și soție, respectiv fiu/fiică.
Ținând cont de criteriile arătate mai sus, Curtea consideră că suma de 30.000 euro pentru fiecare dintre părțile civile, este adecvată acoperirii prejudiciilor morale suferite de aceste părți.
În aceeași modalitate, în ceea ce privește suma de 30.000 euro acordată de prima instanță cu titlu de daune morale, fiecăruia dintre cei doi copii ai victimei, Curtea opinează că această sumă a fost corect stabilită și nu se impune majorarea ei, fiind evident că raporturile dintre victimă și copiii săi, ca și criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit de fiica și fiul victimei, sunt diferite față de cele privind relația dintre soție și victimă.
D. urmare, Curtea, în baza art.421 pct. 1 lit. b CPP va respinge ca nefondate apelurile declarate de apelanta-parte responsabilă civilmente S.C. A. V. Insurance Group S.A. și de apelanții-părți civile S. I., S. I. și S. I. D., împotriva sentinței penale nr. 532/19.11.2014 a Jud. Cornetu.
Văzând și disp. art. 275 al. 2 și 4 NCPP.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.421 pct. 1 lit. b NCPP respinge ca nefondate apelurile declarate de apelanta-parte responsabilă civilmente S.C. A. V. Insurance Group S.A., apelanții-părți civile S. I., S. I. și S. I. D., împotriva sentinței penale nr. 532/19.11.2014 a Jud. Cornetu.
În baza art. 275 al. 2 și 4 NCPP obligă fiecare apelant la câte 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.02.2015.
Președinte, Judecător,
P. V. A. C. E. R.
Grefier,
R. D. C.
Red. CER
2 ex. /25.02.2015
Dosar fond nr._ - Jud. Cornetu
Jud. fond – D. Livișor
| ← Plângere soluţii de neurmărire/netrimitere judecată. Art.340... | Delapidarea. Art.295 NCP. Decizia nr. 272/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
