Revocare măsură preventivă. Art.242 NCPP. Decizia nr. 940/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 940/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 940/2015
DOSAR NR._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A II -A PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.940/A
Ședința publică de la 23.06.2015
Curtea constituită din:
P. - D. L.
JUDECĂTOR - L. C. N.
GREFIER - S. N.
* * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror N. N..
Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de inculpații L. I. M. și L. F. P. împotriva Încheierii nr.75 din data de 11.05.2015 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția penală, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții inculpați L. I. M. și L. F. P., personal și asistați de apărător ales C. I., cu împuternicire avocațială la dosar. Se prezintă și apărătorii din oficiu ai inculpaților, avocații Finchilescu E. și V. N., cu delegații la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea constată încetate delegațiile apărătorilor din oficiu.
Nefiind cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelurilor declarate de inculpați.
Apărătorul ales al apelanților inculpați L. I. M. și L. F. P. solicită admiterea apelului declarat de aceștia. Arată că la instanța de fond s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.243 alin.2 Cod de procedură penală raportat la art.114 Cod penal. Apreciază că art.242 alin.2 Cod de procedură penală este neconstituțional și încalcă dispozițiile art.23 alin.2 și 13 din Constituția României, având în vedere că nicio pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă este prevăzută de lege, iar art.114 Cod penal, în noua reglementare, prevede numai măsuri educative ce se execută numai după rămânerea definitivă a hotărârii, fiind sancțiuni de drept penal. Arată că art.243 alin.2 Cod de procedură penală este în vigoare, încalcă dispozițiile art.23 din Constituția României,pentru că un minor nu poate fi arestat și apoi să îi fie aplicată o măsură educativă, măsură preventivă care nu se deduce. Apreciază că în acest fel inculpatul minor este discriminat față de inculpatul major, având în vedere că inculpatului minor nu i se deduce din sancțiunea finală măsura preventivă suferită în cursul urmăririi penale și nici nu beneficiază minorii de procedura simplificată. Apreciază că sunt îndeplinite cerințele legale pentru sesizarea Curții Constituționale și solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public arată că s-a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art.243 Cod de procedură penală în raport de art.23 din Constituția României si sunt îndeplinite cerințele legale necesare sesizării Curții Constituționale. Solicită astfel admiterea apelului declarat de inculpați, desființarea în parte a încheierii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția invocată. Apreciază că textul de lege invocat nu este neconstituțional, faptul că măsurile educative sunt sancțiuni de drept nu impietează cu privire la caracterul masurilor preventive, care au cu totul alt regim.
Apelanții inculpați L. I. M. și L. F. P., în ultimul cuvânt, arată că sunt de acord cu cele spuse de apărătorul lor.
CURTEA ,
Asupra apelurilor penale de față:
Prin Încheierea nr.75 din 11.05.2015, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția penală, a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată în cauză de apărătorul inculpaților.
Au fost respinse, ca nefondate, contestațiile declarate de inculpații L. I. M. (fiul lui V. și M., născut la data de 19.08.1998) și L. F. P. (fiul lui V. și M., născut la data de 19.08.1998) împotriva încheierii nr. 127 din data de 07.05.2015, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei A..
A fost obligat fiecare inculpat la plata a câte 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanța de fond a reținut că prin încheierea nr. 76 din data de 19.03.2015, Judecătoria A. a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria A. și a dispus arestarea preventivă a inculpaților L. F. P. și L. I. M. pe o durată de 30 de zile, de la 19.03.2015 la 17.04.2015 inclusiv.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi și libertăți a constatat, în conformitate cu dispozițiile art. 226 al. 1 C. pr. pen., că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpaților.
Astfel, potrivit art. 202 al. 1 C. pr. pen.: „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni”.
Potrivit art. 202 al. 3 C. pr. pen.: “Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
De asemenea, conform art. 223 al. 1 lit. b C. pr. pen.: „Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament”.
Potrivit art. 223 al. 2 C. pr. pen.: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.
Analizând dispozițiile legale invocate, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că au existat indicii temeinice că inculpații au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor.
A mai arătat că infracțiunile săvârșite de inculpați sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provin, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoanele acestora, s-a constatat că privarea lor de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Se arată că, pericolul social rezidă din următoarele aspecte: gravitatea sporită a faptei săvârșite, crearea unei stări de nesiguranță în rândul locuitorilor ca urmare a faptelor și atitudinii acestora și existența posibilității ca inculpații să mai săvârșească și alte fapte prevăzute de legea penală.
Conceptul de ordine publică, în sensul legii penale, trebuie înțeles ca o reacție colectivă față de anumite stări de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.
Un astfel de impact, imediat și mediatic, există categoric în rândul opiniei publice locale și impune o reacție promptă a autorităților, care să conducă la arestarea preventivă a inculpaților pentru înlăturarea temerii colective, dovedind că împotriva unor fapte periculoase, instituțiile statului acționează în mod eficient, iar legea este aplicată cu hotărâre.
Se mai arată că, luarea unei alte măsuri preventive față de inculpați L. I. M. și L. F. P. - alta decât cea a arestării apare ca nejustificată. Infracțiunile pentru care acestea sunt cercetați sunt foarte grave, iar interesul public de înfăptuire a justiției și asigurarea bunei desfășurări a urmăririi penale primează față de regula cercetării unei persoane în stare de libertate, instanța apreciind că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 202 al.1 C. pr. pen., interpretat în conformitate cu articolul 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune necesitatea luării măsurii arestării preventive față de inculpați.
De altfel, măsura ar fi lipsită de eficiență dat fiind faptul că infracțiunile săvârșite de inculpați sunt de o periculozitate deosebită.
Măsura arestării preventive corespunde și exigențelor prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât în cauza dedusă judecății există probe din care reiese suspiciunea rezonabilă că inculpații au comis faptele de care sunt acuzați.
Totodată, instanța a apreciat ca in cauza sunt întrunite și prevederile art. 243 al. 2 C. pr. pen., efectele privării de libertate neproducând repercusiuni negative asupra personalității și dezvoltării inculpaților.
Potrivit art. 207 al. 4 și 6 C. pr. pen., instanța de judecată verifică din oficiu, periodic, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive.
Verificând măsura arestării preventive dispusă prin încheierea nr. 76 din data de 19.03.2015 din perspectiva prevederilor art. 207 C. pr. pen. instanța a constatat că măsura a fost luată cu respectarea condițiilor impuse de art. 223 al. 1 și 2 C. pr. pen., fiind, totodată, îndeplinite și condițiile cerute de art. 243 C. pr. pen. pentru inculpații susmenționați.
Din probatoriul administrat, s-a constatat că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpații L. I. M. și L. F. P. continuă să subziste, acestea nefiind înlăturate.
Instanța a reținut și că măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar față de probatoriul administrat până la acel moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpați ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea acesteia.
Totodată, împotriva inculpaților L. I. M. și L. F. P. continuă să-și găsească incidența dispozițiile art. 223 alin. 1 lit. a din C. pr. pen. (acuzele ce planează asupra acestora vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptelor în actul de sesizare a instanței, natura infracțiunilor, circumstanțele personale ale inculpaților).
În acest sens, s-a reținut că infracțiunile săvârșite aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv patrimoniul și siguranța persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și de protecție a statului.
În ce privește respectarea dreptului la libertate a inculpaților, - se arată în continuare - este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real, care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.
Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpaților L. I. M. și L. F. P. și din consecințele acesteia.
În condițiile speței, la acest moment, interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de libertate, astfel că instanța a respins ca nefondate cererile inculpaților L. I. M. și L. F. P., menținând starea de arest.
Instanța a apreciat ca măsura arestării preventive luată față de inculpați este conformă cu exigențele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Practic, persistența motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpați a unor infracțiuni grave poate justifica inițial detenția.
În situația în care motivele de menținere a stării de arest se mențin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și verificarea diligențelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).
Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenție și în situația în care instanțele naționale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune, interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005).
Art. 5 paragraf 3 din Convenție se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum și în faza judecății în primă instanță și are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menținerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenție.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.
După pronunțarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existența condamnării chiar nedefinitivă, pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăției, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că: „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă (dies ad quem).
Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 paragraf 3 s-a apreciat în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franței, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Dispozițiile art. 21 al. 3 din Constituția României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Prin urmare, având în vedere aceste aspecte și întrucât temeiurile arestării preventive nu s-au schimbat, instanța a constatat că nu este justificată cererea de revocare a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai blândă, având în vedere locul și perioada comiterii faptelor și că nici nu există împrejurări noi care să pună sub semnul întrebării nelegalitatea măsurii arestării luate inițial.
În acest context, instanța a apreciat că nu este întemeiată înlocuirea arestării preventive, nefiind în interesul bunei desfășurări a urmăririi penale o astfel de înlocuire, în condițiile în care nu s-au modificat motivele care justifică arestarea preventivă, evaluate și prin prisma existenței sentimentului de insecuritate socială în rândul opiniei publice prin cercetarea în libertate a inculpaților L. I. M. și L. F. P., implicați în infracțiunile grave descrise in actul de sesizare.
Întrucât temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive justifică în continuare privarea de libertate a inculpaților L. I. M. și L. F. P., instanța a menținut măsura arestării preventive si a respins ca nefondată cererea de revocare formulată de apărătorul inculpaților.
Împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria A. au declarat contestații în termenul legal inculpații L. I. M. și L. F. P..
Au susținut inculpații în declarațiile date că nu se impune menținerea arestului preventiv, solicitând judecarea lor în stare de libertate sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o măsură preventivă neprivativă de libertate.
La data de 11.05.2015, apărătorul inculpaților a depus o cerere la dosarul cauzei prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 din cadrul Capitolului III din Titlul IV al Părții Speciale a C. pr. pen. intitulat „Procedura în cauzele cu infractorii minori” – dar numai a tezei finale a art. 504 care fac trimitere la dispozițiile din secțiunea a 8-a a Capitolului I din Titlul V al părții generale intitulată „Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor”, practic a dispozițiilor art. 243 al. 2 Cod procedură penală, având în vedere dispozițiile art. 114 al.1 și 2 din Capitolul I din Titlul V al părții generale a Codului penal, dispozițiile art. 243 al.2 Cod procedură penală, a arătat că încalcă dispozițiile art.23 al.12 și 13 din Constituția României.
A motivat apărătorul că a invocat excepția având în vedere dispozițiile art. 243 al.2 din C. pr. pen. permit instanțelor judecătorești luarea față de inculpații minori L. I. M. și L. F. P. a măsurii reținerii și arestării preventive atâta în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, precum și faptului că, datorită existenței art. 243 al.2 C. pr. pen., a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive conform încheierii din data de 07.05.2015, pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei A., împotriva căreia a formulat contestație.
De asemenea, s-a mai precizat că după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, față de cei doi inculpați nu se pot dispune decât măsuri educative privative sau neprivative de libertate în conformitate cu dispozițiile art. 114 al.1 sau al. 2 Cod penal, astfel că a apreciat că există incompatibilitate între dispozițiile art. 243 al.2 Cod procedură penală și art.23 al.11 și 13 din Constituția României, combinate cu prevederile art. 114 al.1 și 2 Cod penal.
A motivat că în raport de art. 114 al.1 și 2 Cod penal măsura arestării preventive este neconstituțională, în cauză putând fi dispuse măsuri educative care se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a inculpaților minori L. I. M. și L. F. P..
A mai arătat apărătorul că prezenta cauză se află în faza de urmărire penală și are ca obiect infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 – 229 al.2 Cod penal.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Teleorman a apreciat că este inadmisibilă întrucât apărătorul inculpaților nu invocă practic neconstituționalitatea unor dispoziții procesual penale, ci își exprimă părerea cu privire la o așa-zisă contradicție între faptul că împotriva inculpaților minori se poate lua măsura arestării preventive, dar că aceștia nu pot fi condamnați la pedeapsa închisorii.
În încheierea pronunțată se mai arată că se face confuzie între două instituții juridice totale diferite, respectiv măsurile preventive și regimul sancționator penal aplicabil inculpaților minori.
Examinând contestațiile formulate în raport de motivele formulate de contestatorii inculpați L. I. M. și L. F. P., dar și față de prevederile art. 208 și art. 202 Cod procedură penală instanța de control judiciar a constatat și a reținut următoarele:
Inculpații L. I. M. și L. F. P. au fost trimiși în judecată pentru comiterea următoarelor infracțiuni:
- inculpatul L. I. M. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 228 al. 1 raportat la art. 229 al. 1 lit. b și d și al. 2 lit. b din Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a și art. 113 al. 3 și următoarele Cod penal;
- inculpatul L. F. P. pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 228 al. 1 raportat la art. 229 al. 1 lit. b și d și al. 2 lit. b din Cod penal (3 acte) cu aplicarea art. 35 al. 1 din Cod penal, art. 77 lit. a și art. 113 al. 3 și următoarele din Cod penal.
Conform art. 242 al. 2 Cod procedură penală: „Măsura preventivă se înlocuiește din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 al.1”.
În acord cu instanța de fond, tribunalul a constatat că temeiurile inițiale ale arestării preventive ale inculpaților se mențin și la acest moment procesual, astfel cum ele au fost prevăzute la art. 223 al. 2 Cod procedură penală, respectiv există suspiciunea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile reținute în sarcină, pedeapsa prevăzută pentru astfel de fapte este închisoarea de 5 ani, iar față de modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise faptele, privarea de liberate este necesară pentru înlăturarea stării de pericol la care a fost supusă ordinea publică și că nu se impune înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă.
Pentru aceste motive, în raport de dispozițiile art. 242 Cod procedură penală și art. 206 Cod procedură penală, s-au respins, ca nefondate, contestațiile formulate de L. I. M. și L. F. P..
Împotriva acestei încheieri au formulat apel inculpații L. I. M. și L. F. P., criticând-o pentru nelegalitate în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.243 alin.2 Cod de procedură penală raportat la art.114 Cod penal.
Fiind învestită doar cu privire la acest aspect – întrucât în privința măsurii preventive soluția este definitivă – Curtea apreciază că sunt fondate apelurile inculpaților, în sensul celor precizate în continuare.
Astfel, art.23 alin.1 din Legea nr.47/1992 stabilește atribuția Curții Constituționale de a „decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (…) privind neconstituționalitatea (…) unei dispoziții dintr-o lege (….) în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.
Aceste condiții sunt îndeplinite în speță și, mai mult, excepția este invocată de către inculpați (care sunt părți în procesul penal) și nu există o decizie de neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate.
Într-o atare situație judecătorul de drepturi și libertăți de la tribunal a apreciat greșit că excepția este inadmisibilă, făcând confuzie între două chestiuni diferite, respectiv: 1) cererea de sesizare a Curții Constituționale; 2) excepția de neconstituționalitate.
Pe fond, Curtea învestită cu soluționarea apelului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât art.504 C. pr. pen. stabilește cadrul general de urmărire, judecare și punere în executare a hotărârilor privitoare la infractori minori, iar art.243 alin.2 din același act normativ prevede expres posibilitatea reținerii și arestării preventive față de un inculpat minor doar în mod cu totul excepțional, fără ca prin aceste dispoziții legale să se încalce normele constituționale cuprinse în art.23 alin.12 și alin.13 din Constituția României.
Chiar dacă față de minorul care răspunde penal se pot lua doar măsuri educative, nu poate fi ignorat faptul că art.114 C. pen. prevede două categorii de astfel de măsuri, respectiv: 1) măsuri educative neprivative de libertate; 2) măsuri educative privative de libertate. În cazul acestora din urmă art.127 C. pen. stabilește expres aplicabilitatea dispozițiilor art.71-73 din același act normativ. Or, art.72 C. pen. prevede tocmai computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din durata sancțiunii penale aplicate, astfel că nu există un regim juridic diferit – din această perspectivă – în raport de vârsta persoanelor respective.
Așa fiind, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a C. pr. pen., va admite apelurile declarate de inculpați, va desființa, în parte, hotărârea penală apelată și va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală și art. 243 alin. 2 Cod procedură penală.
Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii apelate.
În baza art.275 alin.3 C. pr. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Văzând și dispozițiile art.82 din Legea nr.51/1995,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de inculpații L. I. M. și L. F. P..
Desființează, în parte, încheierea nr. 75/11.05.2015 a Tribunalului Teleorman și rejudecând, în fond, admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală și art. 243 alin. 2 Cod procedură penală.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii apelate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariile parțiale cuvenite avocaților desemnați din oficiu, de câte 100 lei, pentru fiecare apărător vor fi suportate din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. L. L. N.-C.
GREFIER,
S. N.
Red. D.L.
Dact. A.L. 2 ex.
| ← Infracţiuni de corupţie. Legea nr. 78/2000. Decizia nr.... | Furt. Art.228 NCP. Decizia nr. 881/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
