Ultrajul. Art.257 NCP. Decizia nr. 340/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 340/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 340/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A PENALĂ

Dosar nr._

(_ )

Decizia penală nr.340/A

Ședința publică din data de 27 februarie 2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: G. C. A.

JUDECĂTOR: G. T.

GREFIER: VICTORIȚA S.

Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel – a fost reprezentat de procuror P. L..

Pe rol, judecarea apelurilor declarate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și de inculpatul D. A., împotriva sentinței penale nr.307/17.03.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr._ .

Dezbaterile și susținerile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 28 ianuarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea, succesiv, la 11 februarie 2015, 13 februarie 2015 și 27 februarie 2015, hotărând următoarele:

CURTEA,

Asupra apelurilor penale de față:

Prin sentința penală nr.307 din 17.03.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în temeiul art. 386 C. proc. pen. a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpatul D. A., și, în consecință, schimbă încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracțiunile prevăzute de art. 239 alin. 1 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, și de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b și art. 41 alin. 2 C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. 1968, în infracțiunile prevăzute de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, și de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009 și art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. 1968.

În baza art. 396 alin. 1 și 5 C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen. a fost achitat inculpatul D. A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

În baza art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009, art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968 și art. 5 C. pen. 2009 a fost condamnat inculpatul D. A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, în formă continuată.

În temeiul art. 71 raportat la art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., s-a interzis inculpatului, pe perioada executării pedepsei principale aplicate, următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În temeiul art. 72 alin. 1 C. pen. 2009 s-a scăzut din durata pedepsei principale aplicate perioada reținerii din data de 10.06.2012.

S-a luat act că părțile vătămate T. C. și N. Ș. nu s-au constituit ca părți civile.

În temeiul art. 274 alin. 1 C. pr. pen. a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 600 lei.

Judecătoria a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București nr. 8776/P/2013 din 8.02.2013, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 11.02.2013 sub nr._, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului D. A., pentru săvârșirea a două infracțiuni de ultraj, prev. de art. 239 alin. 1 și 5 C. pen. și art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen., ambele cu aplic. art. 37 alin. 1 lit. b și art. 33 lit. a C. pen.

În expunerea stării de fapt, prin actul de sesizare s-au reținut următoarele:

La data de 09.06.2012, agent șef principal T. C. și agent șef principal N. Ș., ambii din cadrul Secției 13 Poliție, au fost sesizați în jurul orelor 21²⁵ prin dispecerat sa se deplaseze la adresa din ., ., unde se reclama scandal de familie. Cu prilejul deplasării la fața locului, lucrătorii de poliție au constatat că numitul D. D., despărțit în fapt de soția sa D. G., își filma copiii, lucru cu care soacra sa D. F. nu era de acord. In cele din urma D. F. l-a apelat telefonic pe fiul său D. A., iar acesta, după ce a ajuns la adresa menționată cu un taxi,a alergat după cumnatul sau D. D. cu intenția de a-l lovi și a-i interzice filmarea motivând că nu dorește ca fiul său să apară pe înregistrări video. Cei doi agenți de poliție au încercat să aplaneze conflictul și nu l-au lăsat pe inculpat să meargă către D. D.. În aceste împrejurări, întrucât inculpatul nu a reușit să ajungă spre cumnatul său, s-a enervat și a adus amenințări cu acte de violență lucrătorilor de poliție după care i-a aplicat o lovitură cu capul în gura agentului șef principal T. C..

S-a luat măsura conducerii persoanei recalcitrante la sediul Secției 13 Poliție, iar în incintă aceasta a fost invitată în mai multe rânduri să stea jos pe o bancă.

Inculpatul a refuzat să se așeze și l-a lovit din nou pe agent șef principal T. C. cu pumnul în față, iar mai apoi i-a aplicat lovituri in stomac, fapt ce a făcut ca în apărarea polițistului agresat să intervină mai mulți lucrători de poliție care l-au imobilizat pe agresor și l-au încătușat, fiind necesară folosirea forței în acest scop.

Situația de fapt reținută în actul de sesizare a instanței s-a întemeiat pe următoarele mijloace de probă: procese-verbale; declarații persoane vătămate, declarații martori, declarațiile inculpatului D. A., planșe foto, constatări medico-legale, alte înscrisuri.

Analizând cu prioritate cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, prin apărătorul ales, instanța a reținut că inculpatul D. A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de ultraj, prevăzute de art. 239 alin. 1 și 5 C. pen. din 1968, pedepsită cu închisoarea de la 9 luni la 3 ani sau cu amendă, respectiv art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. din 1968, pedepsită cu închisoarea de la 9 luni la 4 ani și 6 luni, ambele cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b și art. 33 lit. a C. pen. din 1968.

Potrivit dispozițiilor art. 257 alin. 1 C. pen. din 2009 constituie infracțiunea de ultraj amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Conform art. 257 alin. 4 C. pen. din 2009 faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate. Așadar, având în vedere că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de amenințare este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda, iar pentru infracțiunea de lovire este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda, conform dispozițiilor noului cod penal, infracțiunea de ultraj, în varianta amenințării, comisă împotriva unui polițist, se pedepsește, conform noului cod penal, cu închisoarea de la 4 luni și 15 zile la 1 an și 6 luni sau cu amenda, iar infracțiunea de ultraj, în varianta lovirii care a avut ca urmare producerea de leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, este închisoarea de la 9 luni la 7 ani și 6 luni sau amenda.

În consecință, în ceea ce privește infracțiunea de ultraj, în modalitatea amenințării, reglementarea cuprinsă în noul cod penal este mai favorabilă inculpatului, sub aspectul limitelor pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru fapta consumată, iar în ceea ce privește infracțiunea de ultraj în modalitatea lovirii, reglementarea anterioară este mai favorabilă sub același aspect.

În ceea ce privește regimul sancționator al infracțiunii continuate, potrivit dispozițiilor art. 42 C. pen. din 2009, în cazul acestei forme de infracțiune pedeapsa aplicabilă este cea prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Conform art. 36 alin. 1 C. pen. din 2009 infracțiunea intenționată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani, în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime, în cazul pedepsei amenzii. Prin urmare, reglementarea actuală a infracțiunii continuate este mai favorabilă inculpatului.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis cererea și, în temeiul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracțiunile prevăzute de art. 239 alin. 1 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, și de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b și art. 41 alin. 2 C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. 1968, în infracțiunile prevăzute de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, și de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009 și art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. 1968.

Analizând probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, Judecătoria a reținut că în data de 09.06.2012, agent șef principal T. C. și agent șef principal N. Ș., ambii din cadrul Secției 13 Poliție, au fost sesizați in jurul orelor 21²⁵ prin dispecerat sa se deplaseze la adresa din ., ., unde se reclama un scandal de familie. Cu prilejul deplasării la fața locului, lucrătorii de poliție au constatat că numitul D. D., despărțit în fapt de soția sa D. G., își filma copiii, lucru cu care soacra sa D. F. nu era de acord. În cele din urmă, D. F. l-a apelat telefonic pe fiul său D. A., iar acesta, după ce a ajuns la adresa menționată cu un taxi, a alergat după cumnatul sau D. D. cu intenția de a-i interzice filmarea, motivând că nu dorește ca fiul său să apară pe înregistrări video. Cei doi agenți de politie au încercat să aplaneze conflictul și nu l-au lăsat pe inculpat să meargă către D. D.. În aceste împrejurări, întrucât nu a reușit să ajungă spre cumnatul său, inculpatul s-a enervat și, în timp ce părțile vătămate încercau să îl imobilizeze, inculpatul i-a aplicat o lovitură cu capul în gură agentului șef principal T. C., astfel cum rezultă din declarațiile ambilor agenți de poliție. În ceea ce privește declarația martorului D. D., conform căreia în prezența sa inculpatul nu a amenințat și nu a lovit pe niciunul dintre agenții de poliție, aceasta nu este relevantă, sub aspectul menționat, întrucât martorul a declarat că s-a îndepărtat de locul în care se aflau inculpatul și agenții de poliție considerând că este mai bine să fugă pentru a nu isca un conflict mai mare. De asemenea, martora P. D., mătușa inculpatului, a declarat că nu a văzut ca inculpatul să îl fi lovit pe vreunul dintre agenții de poliție în cursul incidentului din fața blocului M29E din . vor fi înlăturate de instanță, având în vedere, pe de-o parte legătura de rudenie cu inculpatul, care imprimă poziției martorei un caracter subiectiv, iar, pe de altă parte, întrucât declarația nu se coroborează, sub acest aspect, cu alte probe administrate. Astfel, chiar inculpatul recunoaște, în declarația dată în fața instanței că l-a lovit cu capul pe T. C., afirmând însă că incidentul a fost provocat de partea vătămată, care l-a împins; susținerile inculpatului, conform cărora l-a lovit din greșeala pe agentul de poliție, nu pot fi reținute de instanță, având în vedere că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

În urma incidentului inculpatul a fost introdus de părțile vătămate în mașina de poliție, pentru a fi condus la sediul Secției 13 Poliție. Potrivit susținerilor părților vătămate, pe durata deplasării spre sediul secției de poliție, inculpatul li s-a adresat agenților de poliție avertizându-i că vor vedea ei și că face parte din clanul interlop Carani; în declarațiile date în faza de urmărire penală, părțile vătămate au declarat că, pe parcursul deplasării, inculpatul i-a amenințat cu acte de violență, fără a preciza în concret în ce au constat aceste amenințări, și le-a spus că face parte din clanul Duduienilor. Instanța a reținut, astfel, că între declarațiile date de părțile vătămate în cele două faze procesuale există diferențe, sub aspectul referirii la clanul interlop, elementul comun fiind faptul că părțile vătămate nu au fost în măsură să precizeze în concret în ce au constat amenințările cu acte de violență care le-au fost adresate de inculpat.

În incinta secției de poliție inculpatul a fost invitat in mod repetat să stea jos pe o bancă, însă acesta a refuzat să se așeze, invocând probleme medicale, astfel că între inculpat și părțile vătămate s-a iscat o ceartă. În cursul incidentului inculpatul s-a îndreptat spre partea vătămată T. C. și l-a lovit din nou pe acesta cu pumnul in zona feței, astfel cum a rezultat din declarațiile părților vătămate, coroborate cu cele ale martorului B. F., fapt ce a făcut ca in apărarea polițistului agresat să intervină mai mulți lucrători de poliție care l-au imobilizat pe agresor și l-au încătușat, fiind necesară folosirea forței în acest scop. De asemenea, susținerile părților vătămate au fost confirmate de martora P. F., prezentă în seara zile de 09.06.2012 în sediul secției 13 poliție, împreună cu fiul său care urma să dea o declarație. Declarația acestei martore, neaudiată de instanță în mod nemijlocit a fost avută în vedere la soluționarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 327 alin. 3 C. proc. pen. din 1968. Astfel, martora a arătat că inculpatul l-a agresat pe agentul de poliție, lovindu-l de mai multe ori cu pumnul, o dată în față și de mai multe ori în zona stomacului; în urma strigătelor martorei, de la etajul clădirii au coborât mai mulți agenți de poliție care l-au imobilizat pe inculpat.

În ceea ce privește declarațiile martorilor C. V. și Pișcaru A., conform cărora agenții de poliție au declanșat incidentul din incinta secției 13 poliție, împingându-l și lovindu-l pe inculpat, acestea nu vor fi avute în vedere de instanță pentru stabilirea situației de fapt, având în vedere, pe de-o parte, faptul că prezența acestor martori în incinta secției de poliție, la data și ora evenimentelor, nu este confirmată de alte persoane în afara inculpatului, care a propus administrarea acestei probe, iar, pe de altă parte, împrejurarea că martorii nu au indicat, în concret, motivul prezenței lor la momentul respectiv în sediul secției de poliție nr. 13, precizând doar că se aflau acolo pentru rezolvarea unor probleme personale. Instanța a apreciat, totodată, declarația martorei P. D., mătușa inculpatului, ca având caracter subiectiv, dată fiind, în primul rând, legătura de rudenie, dar și din cauza caracterului vădit exagerat al unora dintre aspectele relatate în fața instanței, neconfirmate de declarațiile celorlalte părți sau martori audiați; prin urmare aceste probe vor fi înlăturate din materialul probator.

Conform concluziilor formulate de Institutul Național de Medicină Legală M. Minovici în certificatul medico-legal nr. A2/3634/10.06.2012 partea vătămată T. C. a prezentat, la momentul examinării, leziuni traumatice care au putut fi produse în data de 09.06.2012 prin lovire cu și de corp/plan dur și care necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale. În consecință, având în vedere situația de fapt reținută pe baza declarațiilor părților vătămate și ale martorilor B. F. și P. F., instanța a constatat că leziunile traumatice suferite de agentul de poliție T. C. în data de 09.06.2012 au fost consecința loviturilor aplicate de inculpat cu pumnul în zona feței. De asemenea, în cursul incidentului din incinta secției de poliție a suferit leziuni traumatice și inculpatul (astfel cum reiese din certificatul medico-legal nr. A2/3658/11.06.2012, eliberat de Institutul Național de Medicină Legală M. Minovici), ca urmare a procesului de imobilizare, consecutiv comportamentului său agresiv față de partea vătămată T. C..

În drept, faptele inculpatului, astfel cum au fost reținute de instanță, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în modalitatea lovirii, prevăzută de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009.

Astfel, elementul material al laturii obiective a infracțiunii a constat în lovirea agentului de poliție T. C., aflat în exercițiul funcțiunii, fapta având drept consecință producerea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lovire, ce intră în conținutul infracțiunii complexe de ultraj. Legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului și urmarea produsă rezultă cu certitudine din materialul probator administrat în cauză, declarațiile părților vătămate fiind confirmate de cele ale martorilor B. F. și P. F..

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii instanța reține că inculpatul a acționat cu intenție directă, atât la momentul aplicării primei lovituri agentului de poliție, cât și în cursul incidentului din incinta secției de poliție, când l-a lovit pe agentul de poliție cu pumnul în zona feței. Astfel, s-a reținut, pe baza probelor administrate, astfel cum au fost expuse și coroborate, că inculpatul a prevăzut rezultatul faptelor sale, respectiv provocarea unor leziuni traumatice agentului de poliție și a urmărit producerea acestui rezultat, aplicând lovituri cu capul și cu pumnul în zona feței.

Având în vedere că în cursul aceleiași zile, la un interval de timp scurt, inculpatul a aplicat cele două lovituri părții vătămate T. C., instanța a reținut comiterea faptelor ce intră în conținutul infracțiuni de în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, astfel că sunt întrunite condițiile infracțiunii continuate, prevăzută de art. 35 alin. 1 C. pen. din 2009, mai favorabile inculpatului decât cele similare din codul penal anterior, astfel cum s-a arătat.

Din fișa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că a fost condamnat, prin sentința penală nr. 491/01.09.2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin decizia penală nr. 556/01.10.2008 a Tribunalului București, la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare. În raport de această condamnare fapta ce face obiectul prezentei cauze constituie cel de-al doilea termen al recidivei mari postexecutorii, prevăzute de art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. din 1968.

În ceea ce privește infracțiunea de ultraj, în modalitatea amenințării, prevăzută de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, comisă împotriva agentului de poliție N. Ș., instanța a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, în condițiile în care nu se poate reține săvârșirea acțiunii de amenințare cu comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva subiectului pasiv. Astfel cum s-a reținut în expunerea situației de fapt, inculpatul le-a pus în vedere părților vătămate, cu ocazia deplasării către sediul secției de poliție, că face parte dintr-un clan interlop. Referirea la această apartenență la o grupare interlopă nu a produs, în sine, o impresie puternică asupra părților vătămate, care, de altfel, nu au putut preciza în concret în ce au constat amenințările cu acte de violență, folosind doar o formulare vagă, atât în cuprinsul declarațiilor din faza de urmărire penală, cât și în fața instanței. Prin urmare, instanța de fond a reținut că fapta inculpatului nu a fost aptă să producă părților vătămate o stare de temere de natura celei la care face referire textul art. 206 C. pen. din 2009. În ceea ce privește declarația martorului B. F., conform căreia inculpatul l-ar fi amenințat pe agentul de poliție N. Ș. în incinta secției de poliție, aceasta nu poate fi avută în vedere la stabilirea situației de fapt, fiind infirmată chiar de declarațiile părților vătămate care nu au făcut referire decât la amenințările proferate de inculpat pe parcursul deplasării spre sediul secției de poliție. În consecință, instanța constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, lipsind elementul material al infracțiunii absorbite.

Pentru aceste motive, în baza art. 396 alin. 1 și 5 C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C. proc. pen., Judecătoria a dispus achitarea inculpatului D. A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. 1 și 4 C. pen. 2009, raportat la art. 206 alin. 1 C. pen. 2009, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Constatând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în modalitatea lovirii, prevăzută de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009, art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, în temeiul art. 396 alin. 2 C. proc. pen., instanța a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea acestei fapte, la individualizarea pedepsei ce se va aplica urmând a fi avute în vedere dispozițiile art. 52, 72, 39 C. pen. din 1968 și ale art. 36 alin. 1 C. pen. din 2009. De asemenea, instanța a ținut cont și de dispozițiile art. 5 C. pen. din 2009, privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei.

Astfel, s-a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, ce rezidă în modul și împrejurările în care a fost comisă – una dintre acțiunile ce intră în conținutul constitutiv al acesteia fiind săvârșită în sediul secției de poliție, în prezența mai multor persoane, iar cealaltă acțiune de lovire fiind comisă tot într-un loc public, în prezența mai multor persoane, printre care se aflau și minori -, natura și limitele de pedeapsă prevăzute de lege - închisoarea de la 9 luni la 4 ani și 6 luni, comportamentul constant antisocial al inculpatului, acesta fiind condamnat anterior de mai multe ori, și natura valorilor sociale lezate prin comiterea infracțiunii. Totodată, au fost avute în vedere dispozițiile art. 36 alin. 1 C. pen. din 2009, conform cărora, în cazul infracțiunii continuate, maximul special al pedepsei se poate majora cu până la 3 ani. De asemenea, s-a ținut cont de comportarea inculpatului în cursul procesului, acesta având o poziție nesinceră, caracterizată prin negarea comiterii vreunei acțiuni violente împotriva părții vătămate T. C., dar și de caracterizarea persoanei inculpatului, relevante fiind înscrisurile depuse de acesta. Având în vedere starea de recidivă postexecutorie, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. 4 C. pen.

În raport de criteriile de individualizare analizate, instanța de fond a aplicat inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de prevăzute de art. 239 alin. 1, 2 și 5 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen. 2009, art. 37 alin. 1 lit. b C. pen. 1968, pedeapsa de 2 ani închisoare, apreciind că, prin cuantumul său, aceasta este de natură să asigure atingerea scopului preventiv și educativ prevăzut de art. 52 C. pen. din 1968.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța, la aplicarea acesteia, a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum a fost conturată în cauzele Hirst contra Regatul Unit și S. și P. contra România, precum și Decizia nr. XXIV/2007 a ÎCCJ, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a-c nu se face de drept, ci instanța trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. 3 și la principiul constituțional al proporționalității. Totodată, art. 20 din Constituție prevede că dispozițiile legislative interne trebuie interpretate în lumina tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului, la care România este parte.

Prin urmare, ținând cont de natura și gravitatea infracțiunii, de împrejurările cauzei și de persoana infractorului, instanța a aplicat pe lângă pedeapsa principală și pedeapsa accesorie și va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) C. pen. constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcțiile publice elective și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C.pen.

În temeiul art. 72 alin. 1 C. pen. 2009 din durata pedepsei principale aplicate a scăzut perioada reținerii din data de 10.06.2012.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și inculpatul D. A..

P. a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpatului D. A. pentru infracțiunea prev. de art.257 alin.1 și 4 C. pen. 2009 raportat la art.206 alin.1 C. pen. 2009, împotriva agentului de poliție N. Ș., din probele administrate în cauză rezultând vinovăția inculpatului și sub aspectul săvârșirii acestei infracțiuni.

Inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art.16 lit.d C. pr. pen., și pentru cea de-a doua infracțiune de ultraj, pe motiv că din probele administrate în cauză nu a rezultat că ar fi avut intenția de a agresa agenții de poliție.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel invocate cât și din oficiu, conform art.417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect, pe baza evaluării probelor administrate în cauză, situația de fapt, Curtea însușindu-și în întregime motivarea sentinței atacate, sub acest aspect, pe care nu o va relua, urmând a răspunde punctual motivelor de apel formulate.

În ceea ce privește criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014), dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel fiind, stabilind pedeapsa principală potrivit legii noi (pentru infracțiunea împotriva persoanei vătămate N. Ș.) și potrivit legii vechi (pentru infracțiunea împotriva persoanei vătămate T. C.) și reținând dispozițiile referitoare la recidivă potrivit legii vechi, iar la forma continuată a infracțiunii - potrivit legii noi, prima instanță a aplicat legea penală mai favorabilă pe instituții.

Curtea va da eficiență dispozițiilor art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, îndreptând soluția primei instanțe sub acest aspect.

În acest sens, va reține legea veche ca fiind legea penală mai favorabilă inculpatului (urmând a înlătura, pentru acest motiv, din sentința apelată, dispoziția de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul), având în vedere limitele reduse de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare din Codul penal anterior pentru ultrajul prin lovire (pentru care, de altfel, va menține soluția de condamnare) și tratamentul sancționator mai blând în cazul concursului de infracțiuni.

În ceea ce privește infracțiunea de ultraj, în modalitatea amenințării, împotriva agentului de poliție N. Ș., în acord cu prima instanță, Curtea apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, în condițiile în care nu se poate reține săvârșirea acțiunii de amenințare cu comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva subiectului pasiv. Referirea inculpatului la apartenența la o grupare interlopă nu este de natură a produce, în sine, o stare de temere, în sensul legii penale, asupra persoanelor vătămate, polițiști, care, de altfel, nu au putut preciza în concret în ce au constat amenințările cu acte de violență, folosind doar o formulare vagă, atât în cuprinsul declarațiilor din faza de urmărire penală, cât și în fața instanței. Lipsind, astfel, o condiție esențială atașată elementului material al infracțiunii, se impune a fi menținută soluția de achitare pronunțată de prima instanță pentru infracțiunea de ultraj, față de persoană vătămată N. Ș..

Astfel fiind, în drept, fapta inculpatului D. A. care, la data de 09.06.2012, în temeiul aceleiași rezoluții infracționale, a lovit-o pe persoana vătămată T. C. - agent șef principal de poliție -, atât cu ocazia deplasării persoanei vătămate la fața locului pentru aplanarea conflictului în care a fost implicat inculpatul, cât și în sediul secției de poliție unde a fost condus inculpatul, cauzându-i leziuni traumatice care necesită 1-2 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, în formă continuată, prevăzută de art. 239 alin. 1, 2 și 5 CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 CP 1968.

După cum a reținut prima instanță, în ceea ce privește declarația martorului D. D., conform căreia în prezența sa inculpatul nu a amenințat și nu a lovit pe niciunul dintre agenții de poliție, aceasta nu este relevantă, sub aspectul menționat, întrucât martorul a declarat că s-a îndepărtat de locul în care se aflau inculpatul și agenții de poliție considerând că este mai bine să fugă pentru a nu isca un conflict mai mare.

De asemenea, susținerile martorei P. D., mătușa inculpatului, a declarat că nu a văzut ca inculpatul să îl fi lovit pe vreunul dintre agenții de poliție în cursul incidentului din fața blocului M29E din . corect au fost înlăturate de instanță, având în vedere, pe de-o parte legătura de rudenie cu inculpatul, care imprimă poziției martorei un caracter subiectiv, iar, pe de altă parte, întrucât declarația nu se coroborează, sub acest aspect, cu alte probe administrate.

Astfel, chiar inculpatul recunoaște, în declarația dată în fața instanței că l-a lovit cu capul pe T. C., afirmând însă că incidentul a fost provocat de partea vătămată, care l-a împins.

Declarațiile martorilor C. V. și Pișcaru A., conform cărora agenții de poliție au declanșat incidentul din incinta secției 13 poliție, împingându-l și lovindu-l pe inculpat, nu pot fi nici acestea avute în vedere pentru stabilirea situației de fapt, întrucât, pe de-o parte, prezența acestor martori în incinta secției de poliție, la data și ora evenimentelor, nu este confirmată de alte persoane în afara inculpatului, care a propus administrarea acestei probe, iar, pe de altă parte, împrejurarea că martorii nu au indicat, în concret, motivul prezenței lor la momentul respectiv în sediul secției de poliție nr. 13, precizând doar că se aflau acolo pentru rezolvarea unor probleme personale.

Susținerile inculpatului, conform cărora l-a lovit din greșeala pe agentul de poliție, nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză (declarațiile persoanelor vătămate, coroborate cu cele ale martorilor B. F., P. F.).

Nu sunt întrunite condițiile stării de recidivă, dat fiind că pentru pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 491/01.09.2008 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin decizia penală nr. 556/01.10.2008 a Tribunalului București a intervenit reabilitarea de drept, ca efect al împlinirii termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, potrivit art. 86 CP 1968, la data de 1.12.2011. Or, potrivit art. 38 alin. (2) CP 1968, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea.

Acestea fiind spuse, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a aplicat inculpatului pentru infracțiunea reținută în sarcina sa pedeapsa închisorii, prin observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art.74 din Codul penal.

Sub acest aspect, Curtea reține pericolul social al infracțiunii, reflectat în limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, forma continuată a infracțiunii, precum și conduita inculpatului care nu a recunoscut faptele comise și care, deși a beneficiat de clemența organelor judiciare, care au dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor la care a mai fost condamnat, a înțeles să încalce din nou legea penală.

Prin urmare, Curtea apreciază că nu se justifică sub nicio formă scăderea cuantumului pedepsei închisorii la care s-a oprit prima instanță pentru infracțiunea comisă de inculpat, dat fiind că pedepsele anterioare cu închisoarea aplicate inculpatului pentru infracțiuni de furt calificat și contra siguranței circulației pe drumurile publice (v. fișa de cazier judiciar – f.10 dosar Judecătorie) nu au fost de natură a-și îndeplini scopul de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Inculpatul nu a înțeles să își îndrepte comportamentul, prin conduita sa dovedind dispreț față de valorile sociale ocrotite de lege, trecând de la comiterea de infracțiuni de furt calificat la infracțiuni mai grave, cu violență, contra persoanei și autorității.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

Astfel fiind, în baza art. 71 CP 1968, va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b CP 1968.

Curtea reține, sub acest din urmă aspect, că natura faptei săvârșită, persistența infracțională, ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzută de art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal 1968, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiul acestora va fi interzis pe perioada executării pedepsei.

Nu va interzice inculpatului dreptul de a alege ci doar pe cel de a fi ales, având în vedere exigențele CEDO, reflectate în Hotărârea din 6 octombrie 2005, în cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, și, mai nou, în Hotărârea din 1 iulie 2008, în cauza C. împotriva României, în care Curtea a apreciat, păstrând linia stabilită prin decizia S. și P. împotriva României, că nu se impune interzicerea ope legis a drepturilor electorale, aceasta trebuind să fie dispusă în funcție de natura faptei sau de gravitatea deosebită a acesteia.

Or, fapta care a făcut obiectul prezentei cauze nu are conotație electorală sau vreo gravitate specială, astfel că instanța apreciază că nu se impune interzicerea dreptului de a alege.

Dreptul de a fi ales se impune însă a fi interzis deoarece din penitenciar condamnatul nu și-ar putea îndeplini funcțiile elective și nici nu ar putea reprezenta un model de conduită pentru cetățeni.

Așadar, în baza art. 421 pct.2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelurile formulate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și de inculpatul D. A., va desființa în parte sentința penală nr.307 din 17.03.2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția Penală și, rejudecând:

Va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul D. A..

Va înlătura dispozițiile referitoare la starea de recidivă, prevăzute de art. 37 alin. 1 lit.b) CP 1968.

În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b C.p.p., va achita pe inculpatul D. A. pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 1 și 5 CP 1968, cu aplicarea art. 5 C.p. (persoană vătămată N. Ș.).

În baza art. 239 alin. 1, 2 și 5 CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 CP 1968 și art. 5 C.p., va condamna pe inculpatul D. A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, în formă continuată (persoană vătămată T. C.).

În baza art. 71 CP 1968, va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b CP 1968.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În baza art.275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

În baza art. 421 pct.2 lit. a) C. proc. pen., admite apelurile formulate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și de inculpatul D. A., desființează în parte sentința penală nr.307 din 17.03.2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția Penală și, rejudecând:

Respinge cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul D. A..

Înlătură dispozițiile referitoare la starea de recidivă, prevăzute de art. 37 alin. 1 lit.b) CP 1968.

În baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b C.p.p., achită pe inculpatul D. A. pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. 1 și 5 CP 1968, cu aplicarea art. 5 C.p. (persoană vătămată N. Ș.).

În baza art. 239 alin. 1, 2 și 5 CP 1968, cu aplicarea art. 41 alin. 2 CP 1968 și art. 5 C.p., condamnă pe inculpatul D. A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, în formă continuată (persoană vătămată T. C.).

În baza art. 71 CP 1968, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a și b CP 1968.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În baza art.275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 27.02.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

G. C. A. G. T.

GREFIER,

Victorița S.

Red. G.T. / Dact. A.L. 2 ex.

Jud. Sect. 3 București – jud.: C. C.E.

← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr....		Înlocuire măsură preventivă. Art.242 NCPP. Decizia nr.... →

Ultrajul. Art.257 NCP. Decizia nr. 340/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Ultrajul. Art.257 NCP. Decizia nr. 340/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI