Uz de fals. Art. 291 C.p.. Decizia nr. 1348/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1348/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-06-2012 în dosarul nr. 1348/2012

DOSAR NR._

_

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA I PENALĂ

DECIZIA PENALĂ NR.1348/R

Ședința publică din data de 28 iunie 2012

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: C. V. G.

JUDECĂTOR: D. P.

JUDECĂTOR: V. B.

GREFIER: L. A. P.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..

Pe rol, se află pronunțarea asupra cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de P. DE PE L. JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI și de inculpatul D. G. împotriva Sentinței penale nr.179/F din data de 21 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr._ .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25 iunie 2012 și au fost consemnate în încheierea întocmită la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie penală, iar Curtea, în temeiul art.306 din Codul de procedură penală, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de astăzi, 28 iunie 2012, când, în aceeași compunere, a decis astfel:

CURTEA

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr.179/F din data de 21 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 6 București a hotărât astfel:

A condamnat pe inculpatul D. G. (fiul lui G. și T., născut la data de 21 februarie 1961 în ., CNP_) la pedeapsa de 5 ani și 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art.215 alin.1, 2 și 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal.

În temeiul art.71 alin.1 și 2 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal, pe durata executării pedepsei principale.

A condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 an și 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută art.291 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal.

În temeiul art.71 alin.1 și 2 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal, pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art.34 alin.1 lit.b rap. la art.33 lit.a din Codul penal, a contopit pedepsele aplicate inculpatului și a dispus ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani și 9 luni închisoare.

În temeiul art.71 alin.1 și 2 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal, pe durata executării pedepsei rezultante.

În temeiul art.350 alin.1 din Codul de procedură penală, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

În temeiul art.88 din Codul penal, a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reținerii din data de 07 septembrie 2011 și cea a arestării preventive, de la data de 08 septembrie 2011 până la zi.

În temeiul art.348 din Codul de procedură penală, a desființat, în totalitate, înscrisul falsificat, respectiv Certificatul medico-legal psihiatric nr.A2/4750 din data de 25 februarie 2011, eliberat la data de 15 aprilie 2011 (filele 108-109, d.u.p.).

În temeiul art.346 rap. la art.14 din Codul de procedură penală cu aplic. art.998-999 din Codul civil, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă D. P., prin curator D. M. D. și, în consecință, a anulat Procura autentificată sub nr.711 din data de 19 aprilie 2011 la BNP C. S. & N. A. (fila 63, d.u.p.) și a obligat pe inculpat la plata către aceasta a sumei 184.500 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 7.000 euro, cu titlu de daune morale.

În temeiul art.346 rap. la art.14 alin.5 din Codul de procedură penală cu aplic. art.998-999 din Codul civil, a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă I. C. și, în consecință, a obligat pe inculpat la plata către aceasta a sumei de 500 lei, cu titlu de daune morale.

În temeiul art.191 alin.2 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata sumei de 3.400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin Rechizitoriul nr.8174/P/2011 din data de 01 noiembrie 2011 al Parchetului de pe lângă instanța respectivă, sub acuzația săvârșirii infracțiunilor anterior menționate, în sarcina acestuia reținându-se, în fapt, că, la data de 19 aprilie 2011, folosind un certificat medico-legal falsificat, din care rezulta că partea vătămată D. P. ar avea discernământ, l-a indus în eroare pe notarul public C. S., care a autentificat o procură prin care partea vătămată îl împuternicea pe inculpat să vândă imobilul situat în București, ., ., ., iar, la data de 28 aprilie 2011, declinându-și în mod fals calitatea de mandatar, a vândut imobilul în cauză numitului S. C., însușindu-și pe nedrept prețul vânzării.

Prin încheierea de la termenul din data de 20 decembrie 2011, Judecătoria a apreciat că, în cauză, nu poate fi urmată procedura simplificată de judecată, bazată pe recunoașterea vinovăției, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art.320¹ alin.4 din Codul de procedură penală, întrucât faptele inculpatului nu au fost stabilite.

Coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, Judecătoria a stabilit următoarea situație de fapt:

La data de 19 aprilie 2011, inculpatul s-a prezentat la sediul BNP C. S. & N. A., împreună cu partea vătămată D. P., pe care o cunoscuse anterior într-o piață din zona Drumul Taberei - G. și cu care stabilise o legătură afectivă, pentru ca aceasta să îl împuternicească să vândă apartamentul situat în București, ., . ocazie, părțile au solicitat întocmirea a trei acte notariale, respectiv: o procură pentru vânzarea apartamentului anterior menționat, o procură pentru cumpărarea unui alt apartament și un testament al părții vătămate. Pentru întocmirea acestor acte, inculpatul a prezentat notarului public C. S. cărțile de identitate ale părților, contractul de vânzare-cumpărare nr._, procesul-verbal de predare-primire din nr.4870/06.12.1993 și certificatul medico-legal psihiatric nr.A2/4750/25.02.2011 (filele 58-59, d.u.p.), care poartă datele de identificare ale INML M. Minovici, numărul de înregistrare anterior menționat, ștampile, parafe și semnături olografe, iar, în cuprinsul său, se atestă examinarea numitei D. P. „însoțită de un nepot, D. G., care solicită examinare în vederea stabilirii capacității sale psihice de a încheia acte de dispoziție” și concluzia că aceasta „nu prezintă la momentul examinării tulburări clinic manifeste”. După redactarea înscrisurilor notariale anterior menționate, notarul public s-a deplasat la autoturismul în care se afla partea vătămată, unde, după ce a citit, aceasta și-a exprimat consimțământul la încheierea lor și a semnat procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 (fila 63, d.u.p.), procura autentificată sub nr.712/19.04.2011 (fila 49, d.u.p.) și testamentul autentificat sub nr.713/19.04.2011 (fila 48, d.u.p.). Potrivit declarației martorului C. S., din discuțiile purtate cu partea vătămată, a constat că, la momentul semnării actelor notariale, aceasta avea discernământ (fila 193, d.u.p.). În cuprinsul încheierii nr.711/19.04.2011, de autentificare a procurii privind vânzarea apartamentului, notarul public a consemnat că partea vătămată este în vârstă și greu deplasabilă, „dar în deplinătatea facultăților mintale, conform Certificatului medico-legal psihiatric nr.A2/4750/ 25.02.2011, eliberat la data de 15.04.2011 de Institutul Național de Medicină Legală M. Minovici” (fila 63 verso, d.u.p.), ceea ce dovedește că acel certificat a fost folosit, în mod efectiv, la întocmirea procurii respective.

Cu privire la certificatul medico-legal psihiatric anterior menționat, s-a stabilit că este fals. Astfel, prin adresa nr.A8/6344/20.06.2011, emisă de INML M. Minovici (fila 54, d.u.p.), s-a comunicat că numărul acelui certificat, indicat în cuprinsul încheierii de autentificare a procurii nr.711/19.04.2011, nu figurează în evidența sa computerizată și că numita D. P. nu figurează înregistrată ca fiind examinată în anul 2011. Prin Raportul de constatare tehnico-științifică nr._/05.10.2011 (filele 76-87, d.u.p.), s-a stabilit că impresiunile de parafă și ștampilă au fost realizate prin intermediul unei imprimante cu jet de cerneală (deci, nu prin impresiune directă), iar semnăturile de la rubricile „verificat șef laborator conf. dr. V. G.” și „medic primar legist dr. D. S.” nu au fost executate de Salem Abdo și respectiv de S. G. D.. De asemenea, contrar mențiunilor din certificat, în sensul că, la data de 04 aprilie 2011, comisia de examinare ar fi fost formată din dr. D. S. - medic primar legist, dr. O. B. - medic primar psihiatru; dr. F. P. - medic specialist psihiatru și psiholog E. Ștefanache, prin procesul-verbal din 23.09.2011 (fila 67, d.u.p.), întocmit ca urmare a verificărilor efectuate în cadrul INML, s-a constatat că, la data respectivă, comisia a fost formată din dr. O. B., dr. L. și dr. A. F., precum și că psihologul E. Ștefanache se afla în concediu de creștere a copilului din anul 2010, iar dr. F. C. (P.), medic specialist psihiatru, și-a schimbat parafa în anul 2010, întrucât, la sfârșitul anului 2009, și-a schimbat numele din P. în C..

Din probele administrate, a rezultat că partea vătămată nu avea discernământ la momentul autentificării Procurii nr.711/19.04.2011. Astfel, contrar afirmației notarului public, care a declarat că, din discuțiile purtate cu partea vătămată, constatat că aceasta avea discernământ (fila 193, d.f.), expertiza medico-legală psihiatrică nr.A_ (filele 159-163, d.u.p.) a concluzionat că partea vătămată prezintă, ca diagnostic, demență Alzheimer în stadiu sever, afecțiune de natură a afecta capacitatea psihică de apreciere critică a conținutului și consecințele social juridice ce pot decurge din actele semnate, neavând capacitate psihică de exercițiu (sintagma similară discernământului abolit din cauzele penale). De asemenea, avizul nr.E/1404/2012 întocmit de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML (filele 245-246, d.f.) a confirmat concluziile expertizei medico-legale anterior menționate, arătând că, la data de 19 aprilie 2011, partea vătămată nu avea capacitate psihică de a înțelege conținutul și consecințele social-juridice ce derivă din actul notarial încheiat (discernământ absent). În plus, inculpatul însuși și-a dat seama de lipsa discernământului părții vătămate, deoarece, în caz contrar, nu ar fi avut de ce să prezinte un certificat medico-legal psihiatric, mai ales că acesta nu i-a fost solicitat, ci l-a prezentat din proprie inițiativă. Totodată, inculpatul nu ar fi avut niciun interes să prezinte un certificat medico-legal fals, ci s-ar fi deplasat la INML, pentru obținerea unuia veritabil.

După obținerea Procurii autentificate sub nr.711/19.04.2011, inculpatul a vândut apartamentul situat în București, ., . C.. Potrivit declarațiilor celor două părți contractante, contactul inițial a fost stabilit în urma unui anunț la mica publicitate, publicat în ziarul „Anunțul telefonic” (filele 41, 285 și 289, d.u.p. și fila 122, d.f.). Ulterior, cu ocazia vizionării apartamentului, inculpatul s-a prezentat martorului cumpărător ca fiind un nepot al părții vătămate, calitate pe care a invocat-o și față de martorul P. R. Ș., când i-a predat actele de proprietate, pentru verificare, conform declarațiilor acestuia din urmă (fila 169, d.u.p. și fila 152, d.f.), astfel cum îi solicitase cel dintâi martor. De asemenea, martorul S. C. a învederat că a luat cunoștință de faptul că apartamentul este proprietatea numitei D. P. și urmează a fi vândut prin mandatarul acesteia la momentul când a ridicat actele de proprietate de la martorul P. R. Ș. și le-a citit, după care le-a prezentat la BNP G. I., pentru a verifica dacă poate cumpăra imobilul respectiv. Potrivit declarației notarului public anterior menționat (fila 124, d.f.), la întocmirea antecontractului de vânzare-cumpărare, procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 a fost verificată în registrul național de revocare a procurilor și, ca măsură de siguranță, și la notarul care a autentificat-o, constatându-se că aceasta era valabilă și reală. Totodată, în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a declarat că nu i-am spus martorului S. C., la momentul vânzării, că a obținut procura pe baza unui certificat medico-legal falsificat (fila 95, d.f.).

În aceste condiții, la data de 28 aprilie 2011, inculpatul a încheiat cu martorul S. C. antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.788/28.04.2011 la BNP I. G. (filele 24-26, d.u.p.), iar, la data de 10 mai 2011, și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.956/10.05.2011 la același notar (filele 27-29, d.u.p.), ocazii cu care au fost încasate și respectiv plătite sumele de 20.000 euro, cu titlu de avans și 25.000 euro, reprezentând restul de preț, aspect cu privire la care, în lipsa unor dovezi certe contrare, s-a dat prevalență declarațiilor martorului și mențiunilor din înscrisuri, ținându-se seama și de faptul că îndoielile exprimate în rechizitoriu (fila 322, d.u.p.) nu au fost susținute de materialul probatoriul administrat.

Raportat la împrejurările anterior menționate, Judecătoria a reținut că, la momentul cumpărării apartamentului, martorul S. C. nu a cunoscut modul ilicit/fraudulos în care a fost obținută procurape numele inculpatului (prin folosirea unui certificat medico-legal fals privind discernământul mandantei). De asemenea, a reținut că probele administrate nu dovedesc că martorul l-ar fi cunoscut anterior pe inculpat sau că ar fi știut despre activitatea infracțională a acestuia. Astfel, nici din procesele-verbale de ascultare a convorbirilor telefonice (filele 41-44, d.u.p.) nu rezultă existența unei legături între martorul S. C. și inculpat, ci numai o legătură între martorul respectiv și martorul P. (fin-naș de cununie), pe care aceștia nu au contestat-o. În același timp, acele procese verbale conțin formulări vagi/imprecise, care nu pot fi considerate probe, conform art.63 alin.1 din Codul de procedură penală, menționându-se că: „se constată o intensificare a convorbirilor telefonice și cu alte persoane, cu care aceștia discută despre întocmirea de acte fictive pe numele bătrânei” sau că „o altă persoană … și care încearcă să precipite lucrurile …”. Totodată, unul dintre procesele-verbale respective (fila 42, d.u.p.) conține informații inexacte, menționând că partea vătămată „a fost dată dispărută la 10.05.2011, zi care coincide cu vânzarea apartamentului în speță”, în condițiile în care, conform altor înscrisuri (filele 12 și 36, d.u.p.), dispariția acesteia a fost sesizată de L. I. la data de 07 iunie 2011, persoana în cauză fiind dată dispărută, în condiții suspecte, la aceeași dată.

Conform înscrisurilor dosarului (filele 13-15, d.u.p.), la data de 15 iunie 2011, ulterior sesizării dispariției părții vătămate, martorul S. C. s-a deplasat pe ., . intra în stăpânirea apartamentului cumpărat, însă vecinii de . permis accesul și au chemat organele de poliție. Martorul a învederat că, la aceeași dată, a fost audiat de către organele respective, ocazie cu care a aflat că D. P. era declarată dispărută de la domiciliu, iar, ulterior, a luat hotărârea să vândă apartamentul. Astfel, în declarația sa (fila 122, d.u.p.), martorul a precizat: Având în vedere situația apartamentului, precum și faptul că s-a ivit ocazia să-mi extind locuința din . să vând apartamentul din . atunci când am vândut apartamentul nu i-am spus părții civile I. că D. P. este dispărută. Nu am făcut acest lucru întrucât eu doream să vând apartamentul”. La o dată ulterioară, martorul S. C. a intrat în apartament, pe care l-a renovat (filele 97 și 122, d.f.).

După vânzarea apartamentului către martorul S. C., inculpatul a dus-o pe partea vătămată în orașul Budești, județul Călărași, la gospodăria familiei V. M. (filele 232 și 289-290 d.u.p. și fila 121, d.f.). Deși inculpatul a susținut că ar fi cumpărat pentru partea vătămată o casă cu două camere, în care aceasta locuia singură, fiind îngrijită de o vecină, M., ce locuia într-o curte alăturată (filele 285 și 289 verso, d.u.p.), susținerea sa a fost infirmată de martorul V. M., care a relatat că i-a solicitat martorului I. I. să îl ajute cu vânzarea imobilului din orașul Budești, iar, în cursul lunii mai, acesta s-a prezentat cu inculpatul și cu partea vătămată pentru a vedea camerele de vânzare (fila 231, d.u.p. și fila 121, d.f.). Potrivit martorului, inculpatul s-a prezentat ca fiind nepotul părții vătămate și i-a solicitat să îi cedeze folosința unei anexe gospodărești (magazie), contra sumei de 10.000 lei, luându-și angajamentul să o renoveze, pentru ca acea încăpere să poată fi locuită. Declarația martorului se coroborează cu înscrisul denumit „chitanță” (fila 230, d.u.p.), descoperit cu o ocazia percheziției din data de 07 septembrie 2011 (filele 207-211, d.u.p.), conform căruia V. V. a vândut părții vătămate o cameră, baie și bucătărie, contra sumei de 10.000 lei. Potrivit Raportului de constatare tehnico-științifică nr._/07.10.2011 (filele 246-257, d.u.p.), scrisul de pe acea „chitanță” a fost executat de inculpat, semnătura de la rubrica „vânzător” a fost executată de martorul V. M. (iar nu de vânzătorul V. V.), iar semnătura de la rubrica „cumpărător” a fost executată, probabil, de aceeași persoană care a executat semnăturile de la rubrica „mandantă D. P.” din procura autentificată sub nr.711/19.04.2011. Cu privire la înțelegerea stabilită cu inculpatul, martorul V. M. a învederat că aceasta a fost să îi permită părții vătămate doar dreptul de a locui pe perioada vieții în magazie, iar nu să îi transfere dreptul de proprietate asupra acesteia. De asemenea, martorul a declarat ca inculpatul i-a comunicat că urmează să primească pensia lunară a părții vătămate, în sumă de 500 lei, în schimbul îngrijirii și oferirii a trei mese pe zi, iar, la solicitarea acestuia, i-a înmânat o copie a actului de identitate aparținând fiicei sale, V. A., pentru a întocmi o procură care să îi permită să ridice pensia bătrânei.

La data de 07 septembrie 2011, în urma efectuării percheziției domiciliare la adresa din orașul Budești, ., județul Călărași, partea vătămată a fost găsită într-o anexă a locuinței martorului V. M., într-o stare precară de sănătate, prezentând „o plagă contuză față palmară mâna stângă, care se putea produce cu circa o săptămână anterior examinării, prin lovire cu sau de corp dur, pentru care necesită 7-8 zile îngrijiri medicale”, conform procesului verbal de percheziție domiciliară (filele 207-230, d.u.p.), coroborat cu examinarea medicală (fila 258, d.u.p.).

În cursul lunii iunie 2011, după ce a intrat în stăpânirea bunului imobil cumpărat, martorul S. C. a hotărât să îl înstrăineze. Astfel, prin intermediul agenției imobiliare . SRL, cu care a încheiat contractul de prestări servicii de consultanță și intermediere imobiliară (fila 61, d.f.), partea civilă I. C. L. a vizionat apartamentul din municipiul București, ., . convenit cu proprietarul S. C. condițiile vânzării-cumpărării, potrivit declarațiilor coroborate ale acestora (filele 97 și 122, d.f.). Cu această ocazie, partea civilă l-a întrebat pe martor despre modul de dobândire a apartamentului și dacă actele de proprietate sunt în regulă, acesta spunându-i că l-a cumpărat de la o persoană și că, anterior, a locuit acolo o bătrână, pe care primul vânzător a luat-o în îngrijire (fila 97, d.f.). Susținerile părții civile se coroborează cu declarația martorului S. C., care a arătat că nu i-a spus cumpărătoarei despre dispariția părții vătămate, întrucât interesul său era să vândă apartamentul (fila 123, d.f.). Totodată, pentru cumpărarea apartamentului, partea civilă I. C. L. a solicitat asistența agenției imobiliare, încheind cu aceasta contractul de comision din data de 21 iunie 2011 (fila 62, d.f.), în baza căruia agenția a verificat actele de proprietate ale vânzătorului S. C.. De asemenea, potrivit extrasului de carte funciară pentru informare (fila 212, d.f.), martorul S. C. era înscris în cartea funciară ca proprietar al apartamentului respectiv. Nu în ultimul rând, situația juridică a apartamentului a fost prezentată R. B. SA, în vederea încheierii contractului de credit nr.RM_, pentru achiziționarea imobilului cu destinația de locuință (filele 39-55, d.f.), credit care a fost aprobat.

În aceste condiții, la data de 21 iunie 2011, martorul S. C. și partea civilă I. C. L. au încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.1226/21.06.2011 de BNP A. C. M. (filele 65-66, d.f.), fiind plătită și respectiv primită suma de 1.500 euro, cu titlu de avans, conform declarațiilor celor două părți contractante (filele 97 și 122, d.f.). Dreptul promitentei-cumpărătoare a fost înscris în cartea funciară (filele 212-213, d.f.). La data de 15 iulie 2011, aceleași părți au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1440/15.07.2011 de BNP R. de Herbay (filele 67-68, d.f.), restul prețului, de 38.100 euro, fiind plătit martorului S. C. prin contractul de credit nr.RM_/15.07.2011 încheiat de cumpărătoare cu R. B. SA, garantat cu ipotecă (filele 56-58, d.f.). După semnarea contractului, martorul S. C. a predat cheile apartamentului părții civile I. C. L., aceasta luând imobilul în stăpânire, conform declarației sale (fila 97, d.f.).

În drept, Judecătoria a constatat că fapta inculpatului, constând în aceea că, la data de 19 aprilie 2011, prezentând notarului public C. S. un înscris fals, denumit „certificat medico-legal psihiatric” (filele 58-59, d.u.p.), a obținut procura autentificată sub nr.711/19.04.2011, care îi conferea, în mod fals, calitatea de mandatar al părții vătămate D. P., iar, la data de 28 aprilie 2011, și-a declinat această calitate nereală și l-a determinat pe martorul S. C. să cumpere apartamentul situat în București, ., . vătămate, în scopul obținerii pentru sine a prețului vânzării, pricinuind astfel o pagubă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1, 2, 3 din Codul penal.

Infracțiunea de înșelăciune a fost comisă în modalitatea inducerii în eroare a unei persoane (cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare) și producerii pagubei în patrimoniul altei persoane (adevăratul proprietar), modalitate care (deși atipică) se încadrează în reglementarea art.215 alin.1 din Codul penal, deoarece textul de incriminare nu instituie condiția identității între persoana indusă în eroare și cea păgubită, această soluție fiind validată, în mod constant, în jurisprudență și doctrină.

Astfel, elementul material al laturii obiective a constat în acțiunea de inducere în eroare a unei persoane (martorul S. C.), realizată prin prezentarea ca adevărată a unei fapte minicinoase, respectiv aceea că inculpatul ar avea calitatea de mandatar al proprietarei D. P. și ar fi fost împuternicit, în mod valabil, să vândă apartamentul din București, ., . acesteia. Acțiunea inculpatului l-a indus în eroare pe martorul S. C., deoarece, la momentul vânzării-cumpărării, nu a cunoscut modul ilegal în care a fost obținută procura pe numele inculpatului, prin folosirea unui certificat medico-legal fals, privind discernământul mandantei, astfel cum rezultă din declarația martorului (fila 122, d.f.), coroborată cu declarația inculpatului, care a precizat: „Arăt că nu i-am spus lui S., la momentul vânzării, că am obținut procura pe baza unui certificat medico-legal falsificat” (fila 95, d.f.). Or, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, martorul nu ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare, aspect ce rezultă din conduita lui ulterioară, întrucât, după ce a aflat despre dispariția părții vătămate, a luat hotărârea să vândă apartamentul. Astfel, martorul a declarat: „În jurul datei de 5-6 iunie, m-am dus la apartament cu intenția de a intra, ocazie cu care m-am întâlnit cu mai mulți vecini care mi-au spus că nu mă lasă să iau apartamentul în posesise, întrucât D. P. este anunțată dispărută ... La Secția 25 Poliție, după ce am dat o declarație, am aflat că Dumirescu P. este dispărută ... Având în vedere situația apartamentului, precum și faptul că s-a ivit ocazia să-mi extind locuința din . să vând apartamentul din . atunci când am vândut apartamentul nu i-am spus părții civile I. că D. P. este dispărută. Nu am făcut acest lucru întrucât eu doream să vând apartamentul” (filele 122-123, d.f.). Sub același aspect, al poziției subiective a martorului S. C., Judecătoria a constatat că, în rechizitoriu, la stabilirea prejudiciului cert, în cuantum de 21.200 euro, s-a reținut că „există îndoială cu privire la buna-credință a cumpărătorului și plata reală a prețului” (fila 332, d.u.p.), fără, însă, a se arăta împrejurările sau mijloacele care au determinat această susținere ori în ce ar consta reaua-credință a cumpărătorului. Judecătoria a apreciat că o astfel de concluzie nici nu este susținută de probatoriul minim administrat în cursul urmăririi penale cu privire la această împrejurare, având în vedere, pe de o parte, că martorul S. C. a fost audiat o singură dată, la data de 12 august 2011 (fila 41, d.u.p.), în mod sumar, într-un moment când nu erau cunoscute multe împrejurări de fapt (înainte de începerea urmăririi penale), iar, pe de altă parte, că nu au fost identificate și audiate persoane care să cunoască relațiile dintre cei doi și împrejurările concrete în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Judecătoria a mai constatat că probatoriul din cursul cercetării judecătorești nu a confirmat nici el acestă concluzie, motiv pentru care mențiunea din rechizitoriu va fi apreciată ca o simplă susținere, fără valoare juridică.

Urmarea imediată a constat în producerea unei pagube în patrimoniul proprietarei apartamentului înstrăinat, partea vătămată D. P.. Cu privire la valoarea prejudiciului, contrar mențiunilor din rechizitoriu, Judecătoria a reținut că aceasta este reprezentată de valoarea de piață a bunului înstrăinat, stabilită la suma de 184.213 lei, conform raportului de expertiză tehnică imobiliară (fila 178, d.f.), indiferent de prețul real din contractul de vânzare-cumpărare, de suma efectiv plătită/însușită de inculpat sau de valoarea orientativă din ghidul comunicat de Camera Notarilor Publici București (fila 322, d.u.p.).

Pe latură subiectivă, inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție, în forma intenției directe, conform art.19 alin.1 lit.a din Codul penal, deoarece și-a dat seama că, prin folosirea procurii obținute în baza unui certificat medico-legal fals și prin asumarea calității de mandatar, induce în eroare pe cumpărător cu privire la existența consimțământului proprietarului imobilului vândut și cauzează astfel o pagubă, urmărind producerea acestui rezultat. Totodată, inculpatul a comis fapta în scopul special prevăzut de lege, și anume obținerea pentru sine a unui folos material injust, constând în prețul apartamentului. Intenția directă a rezultat din folosirea, în interes personal, a sumelor de bani obținute, conform propriei declarații (fila 95, d.f.).

Fapta a fost săvârșită prin folosirea de mijloace frauduloase, fiind incidente prevederile art.215 alin.2 din Codul penal, deoarece, pentru a justifica împrejurarea mincinoasă că este împuternicit de proprietară să vândă apartamentul, inculpatul a folosit procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 de BNP C. S. & N. A. (fila 63, d.u.p.), obținută pe baza înscrisului denumit „certificat medico-legal psihiatric” (filele 58-59, d.u.p.), care este fals. Totodată, Judecătoria a constatat că sunt incidente dispozițiile art.215 alin.3 din Codul penal, întrucât inducerea în eroare s-a realizat cu ocazia încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, iar, în lipsa prezentării ca adevărată a calității false a inculpatului de mandatar al proprietarei, martorul S. C. nu ar fi încheiat acel contract.

De asemenea, Judecătoria a constatat că fapta inculpatului, constând în aceea că, la data de 19 aprilie 2011, a prezentat notarului public C. S., în original, înscrisul denumit „certificat medico-legal psihiatric” purtând nr.A2/4750/25.02.2011 și datele I.N.M.L. (filele 58-59, d.u.p.), în vederea întocmirii unei procuri pe numele său, pentru a vinde apartamentul părții vătămate D. P., cunoscând că înscrisul respectiv nu a fost întocmit de instituția pretinsă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art.291 din Codul penal.

Pe latură obiectivă, elementul material al infracțiunii a fost reprezentat de acțiunile de prezentare și depunere la notarul public a unui înscris oficial, pretins eliberat sub nr.A2/4750/25.02.2011 de I.N.M.L., care constituie o instituție de stat, în accepțiunea art.150 alin.2 teza I din Codul penal. Acțiunea de folosire s-a referit la un înscris fals, întrucât certificatul anterior menționat este contrafăcut, prin reproducerea frauduloasă a conținutului și subscrierii pe care le cuprinde, în mod obișnuit, un asemenea înscris, astfel cum rezultă din Raportul de constatare tehnico-științifică nr._/05.10.2011, potrivit căruia impresiunile de parafă și ștampilă au fost realizate prin intermediul unei imprimante cu jet de cerneală, deci nu prin impresiune directă, iar semnăturile nu aparțin persoanelor cărora le sunt atribuite (fila 86, d.u.p.), din adresa I.N.M.L. nr.A8/6344/20.06.2011, conform căreia nr.A2/4750/25.02.2011 nu figurează în evidențele instituției, iar partea vătămată D. P. nu este înregistrată ca fiind examinată în anul 2011 (fila 54, d.u.p.). Înscrisul fals a avut aptitudinea de a produce consecințe juridice, întrucât a servit ca dovadă a existenței discernământului părții vătămate, la momentul întocmirii actului juridic, în fața notarului public. Împrejurarea că prezentarea certificatului medico-legal psihiatric nu este obligatorie potrivit Legii nr.36/1995 a fost apreciată de Judecătorie lipsită de relevanță, deoarece existența discernământului este unul dintre elementele verificate de notarul public la autentificarea actelor juridice, iar, mai mult față de condițiile textului de incriminare, în concret, certificatul respectiv a fost folosit la întocmirea procurii sub nr.711/19.04.2011, astfel cum rezultă din mențiunile încheierii de autentificare (fila 22, d.u.p.). Urmarea imediată a constat în starea de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea și veridicitatea înscrisurilor oficiale, iar existența raportului de cauzalitate a rezultat din însăși săvârșirea faptei (ex re).

Pe latură subiectivă, inculpatul a săvârșit fapta cu vinovăție, sub forma intenției directe, potrivit art.19 alin.1 lit.a din Codul penal, deoarece a cunoscut că înscrisul nu a fost întocmit de I.N.M.L., a prevăzut că, prin folosirea lui, a prezentat o împrejurare care nu corespundea realității și a urmărit, astfel, întocmirea împuternicirii nr.711/19.04.2011. Faptul că inculpatul a cunoscut caracterul fals al înscrisului a rezultat chiar din declarația dată de acesta în cursul cercetării judecătorești, când a precizat: „în legătură cu certificatul medico-legal, arăt că mi l-a făcut cineva, la cererea mea” (fila 96, d.f.) și „am obținut un certificat medico-legal, pe care mi l-a întocmit și mie cineva, despre care știam că este falsificat” (fila 95, d.f.). Totodată, cunoașterea caracterului fals al înscrisului a rezultat și din împrejurarea că certificatul medico-legal cuprinde mențiunea „D. P. ... însoțită de un nepot, D. G., care solicită examinare în vederea stabilirii capacității sale psihice de a încheia acte de dispoziție” (fila 58, d.u.p.), coroborată cu faptul că, potrivit evidențelor I.N.M.L., partea vătămată nu a fost prezentată, în anul 2011, pentru examinare psihiatrică (fila 54, d.u.p.). Așadar, inculpatul cunoștea că nu s-a prezentat niciodată, în persoană, la sediul I.N.M.L., pentru examinarea părții vătămate.

În raport cu antecedentele penale ale inculpatului, conform fișei de cazier judiciar (filele 297-298, d.u.p.), Judecătoria a constatat că fiecare dintre cele două infracțiuni reținute în sarcina acestuia a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art.37 alin.1 lit.b din Codul penal. Astfel, prin Sentința penală nr.1939/2008 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă la data de 02 decembrie 2008, s-a dispus liberarea condiționată a condamnatului D. G. din executarea pedepsei rezultante de 7 ani închisoare, stabilită prin Sentința penală nr.2130/2007 a Judecătoriei B., ca urmare a contopirii a patru pedepse, respectiv 4 ani închisoare, pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod nelegal, prevăzută de art.189 alin.2 cu aplic. art.37 lit.b și art.13 din Codul penal, 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de participație improprie la înșelăciune, prevăzută de art.31 alin.2 rap. la art.215 alin.1, 2, 3 cu aplic. art.37 lit.b și art.13 din Codul penal (ambele aplicate prin Sentința penală nr.414/1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă la data de 03 iunie 1998), 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod nelegal, prevăzută de art.189 alin.2 cu aplic. art.41 alin.2 și art.37 lit.b din Codul penal și 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.1 cu aplic. art.41 alin.2, art.13 și art.37 lit.b din Codul penal (ambele aplicate prin Sentința penală nr.610/2005 a Judecătoriei Sectorului 3 București, rămasă definitivă la data de 21 decembrie 2005). În baza Sentinței penale nr.1939/2008 a Judecătoriei Slobozia, inculpatul a fost liberat condiționat la data de 02 decembrie 2008, cu un rest rămas neexecutat de 409 zile închisoare. Potrivit art.61 alin.1 din Codul penal, pedeapsa a fost considerată executată la data de 14 ianuarie 2010. În consecință, Judecătoria a constatat că fiecare dintre infracțiunile din prezenta cauză, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, comise la datele de 19 aprilie 2011 și 28 aprilie 2011, după considerarea ca executată a unei pedepse mai mari de 6 luni închisoare, aplicată pentru infracțiuni intenționate, fără a fi incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art.38 din Codul penal, este săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, conform art.37 alin.1 lit.b din Codul penal.

De asemenea, Judecătoria a constatat că cele două infracțiuni au fost săvârșite în concurs real, potrivit art.33 lit.a din Codul penal, ca formă a plurității de infracțiuni, fiind săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni diferite, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

La individualizarea pedepsei principale, pentru fiecare infracțiune, Judecătoria a avut în vedere scopul prevăzut de art.52 din Codul penal și criteriile generale enumerate în art.72 alin.1 din Codul penal, respectiv dispozițiile generale ale Codului penal, în concret ale art.37 și art.39, referitoare la recidiva postexecutorie și tratamentul sancționator al acesteia, limitele specială de pedeapsă fixate în normele de incriminare, în condițiile în care, prin încheierea din data de 20 decembrie 2011, Judecătoria a apreciat că procedura recunoașterii de vinovăție nu poate fi aplicată, întrucât faptele inculpatului nu au fost stabilite, urmând ca incidența dispozițiilor art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală să fie analizată pe fondul cauzei. Or, în urma probatoriului administrat în cursul cercetării judecătorești, Judecătoria a apreciat că dispozițiile respective nu îi sunt aplicabile inculpatului, deoarece suma pe care acesta a declarat că a încasat-o în urma vânzării, respectiv 2.000-3.000 euro (fila 95, d.f.) nu corespunde nici prețului din contractul de vânzare-cumpărare nr.887/28.04.2011 (filele 27-29, d.u.p.), nici prețului real declarat de martorul S. C., respectiv 45.000 euro (fila 122, verso, d.f.). Altfel spus, Judecătoria a apreciat că inculpatul nu a recunoscut în totalitate faptele, sub aspectul sumei încasate și prejudiciului produs.

Raportat la criteriile prevăzute de art.18¹ alin.2 din Codul penal, Judecătoria a reținut că faptele au fost săvârșite cu o pregătire anterioară, că inculpatul a profitat de vârsta și starea psihică precară a părții vătămate (stabilind o legătură afectivă cu aceasta, prin promisiunea că îi va acorda sprijin material și îngrijire), că acesta a folosit un mijloc fraudulos cu o mare aparență de veridicitate (certificatul medico-legal psihiatric, cu toate însemnele, ștampilele și parafele I.N.M.L), că inculpatul a urmărit, de la început, să își însușească valoarea apartamentului, că faptele au avut ca urmare lipsirea părții vătămate de locuința sa, dar și afectarea securității circuitului civil, precum și că întinderea pagubei este ridicată (valoarea de piață a imobilului fiind de 184.213 lei).

Cu privire la persoana inculpatului, Judecătoria a reținut maturitatea psihică și intelectuală a acestuia (dedusă din vârsta de 50 de ani și din pregătirea școlară de 8 clase), care i-a permis să înțeleagă, de la început, caracterul antisocial și imoral al faptelor sale, atitudinea parțial nesinceră(întrucât, în cursul urmăririi penale, a negat comiterea faptelor), reticența în a indica cum a obținut înscrisul fals, precizând că „mi l-a întocmit și mie cineva” (fila 95, d.f.), precum și împrejurarea că a mai fost condamnat definitiv anterior pentru infracțiuni de înșelăciune, dar și pentru infracțiuni grave contra persoanei (tâlhărie și lipsire de libertate în mod nelegal). Pe de altă parte, Judecătoria a reținut și situația familială a inculpatului (concubinaj, 8 copii în întreținere) și starea de sănătate a acestuia.

Față de conținutul concret al infracțiunilor săvârșite și persoana inculpatului, Judecătoria nu a reținut circumstanțe atenuante, întrucât acesta nu a avut o conduită anterioară bună, având în vedere antecedentele penale anterior evidențiate, nu a acoperit nici măcar parțial prejudiciul cauzat, prezentarea în fața autorității nu poate fi reținută, de vreme ce acesta a fost cercetat și judecat în stare de arest preventiv și a manifestat o atitudine procesuală doar parțial sinceră.

În consecință, Judecătoria a apreciat că, pentru sancționarea inculpatului și prevenirea săvârșirii de către acesta de noi infracțiuni, dar și pentru formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, este necesară aplicarea unor pedepse orientate spre mediul limitelor speciale.

Referitor la pedeapsa accesorie, Judecătoria, ținând seama de Decizia nr.LXXIV/2007, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii și având în vedere natura și gravitatea faptelor comise, a apreciat că există o nedemnitate a inculpatului în exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal, pe care, în consecință, i le-a interzis, cu acest titlu.

Reținând că infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost săvârșite sub forma concursului real, Judecătoria, în temeiul art.34 alin.1 lit.b din Codul penal, a contopit pedepsele principale aplicate pentru acestea și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, fără aplicare de spor, pe motiv că, față de legătura concretă dintre infracțiuni și împrejurările cauzei, pedeapsa respectivă este suficientă pentru realizarea scopului său.

Pe lângă pedeapsa principală rezultantă, Judecătoria, în temeiul art.71 alin.1 și 2 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor anterior menționate.

În temeiul art.350 alin.1 din Codul de procedură penală, Judecătoria a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, existând în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, rezultat din natura faptelor, dar, mai ales, din modul și mijloacele de săvârșire a acestora, care dovedesc o mare îndrăzneală a inculpatului în săvârșirea unor fapte antisociale.

De asemenea, în temeiul art.88 din Codul penal, Judecătoria a dedus din pedeapsa principală rezultantă durata reținerii din data de 07 septembrie 2011 (fila 294, d.u.p.) și perioada arestării preventive, începând cu data de 08 septembrie 2011 (fila 314, d.u.p.) și până la zi.

Tot pe latură penală, Judecătoria a constatat că înscrisul denumit „certificat medico-legal psihiatric”, prezentat notarului public C. S. la data de 19 aprilie 2011, este fals, deoarece, pe de o parte, numărul indicat nu figurează în evidențele I.N.M.L. și partea vătămată nu este înregistrată ca examinată în anul 2011 la această instituție, iar, pe de altă parte, impresiunile de parafă și ștampilă au fost realizate prin intermediul unei imprimante cu jet de cerneală și semnăturile nu aparțin persoanelor cărora le sunt atribuite. În consecință, în temeiul art.348 din Codul de procedură penală, Judecătoria a dispus desființarea, în totalitate, a acelui înscris (filele 58-59, d.u.p.).

Pe latură civilă, Judecătoria a constatat că au formulat pretenții partea vătămată D. P., care a solicitat, în esență, anularea procurii autentificate sub nr.711/19.04.2011 și a celor două contracte de vânzare-cumpărare subsecvente, restituirea în natură a imobilului și obligarea inculpatului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale (fila 75, d.f.) și partea civilă I. C. L., care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 500 lei, cu titlu de daune morale (fila 100, d.f.).

Cu privire la acțiunea civilă formulată de partea vătămată D. P., Judecătoria a constatat că, în raport cu situația de fapt reținută, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.998-999 din Codul civil (în reglementarea în vigoare la datele comiterii faptelor), existând fapta ilicită a inculpatului, constând într-o acțiune de inducere în eroare, prejudiciul, constând în valoarea apartamentului înstrăinat fraudulos, raportul de cauzalitate, întrucât acel prejudiciu nu s-ar fi produs în lipsa acțiunii ilicite și vinovăția inculpatului, care a prevăzut rezultatul păgubitor al faptei sale și a urmărit obținerea în mod ilicit a unei sume de bani.

În ceea ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului, Judecătoria a constatat că art.14 alin.3 din Codul de procedură penală prevede că aceasta se face în natură sau, în măsura în care nu mai este posibilă, prin echivalent. Totodată, conform aceluiași text legal, repararea în natură a prejudiciului se poate realiza în modalități distincte, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Având în vedere aceste modalități și distincția între noțiunile juridice de „înscrisuri” și „acte juridice”, Judecătoria a constatat că procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 și contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.956/10.05.2011 și nr.1440/15.07.2011, în baza cărora bunul imobil a ieșit din patrimoniul părții vătămate, nu sunt simple înscrisuri, astfel încât să fie desființate în mod automat ca urmare a săvârșirii infracțiunii (potrivit art.348 din Codul de procedură penală), ci reprezintă acte juridice,deoarece cuprind manifestări de voință, exprimate cu intenția de a produce efecte juridice.

În speță, Judecătoria a constatat că înscris falsificat este doar „certificatul medico-legal psihiatric”, pretins emis sub nr.A2/4750/25.02.2011 de I.N.M.L., prin care se atestă existența discernământului părții vătămate, nu însă și procura și cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate trebuie examinată din punct de vedere al dreptului civil. În consecință, Judecătoria a apreciat că soluționarea laturii civile a cauzei, sub aspectul modului de reparare a prejudiciului, trebuie să se realizeze potrivit dispozițiilor legii civile, adică prin aplicarea instituției nulității actului juridic civil și a efectelor acesteia, după analizarea cazurilor de nulitate cu privire la fiecare act juridic.

Astfel, prin cererea de constituire de parte civilă, s-a învederat că procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 este anulabilă, întrucât a fost întocmită în mod fraudulos, ca urmare a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art.290 din Codul penal și respectiv că primul contract de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.956/10.05.2011, a fost întocmit în lipsa consimțământului adevăratului proprietar, deoarece procura a fost obținută în mod fraudulos.

Judecătoria a reținut că, întrucât partea vătămată a fost în mod real prezentă în fața notarului public, a fost identificată cu actul de identitate, a citit și a semnat procura (care reprezintă un act juridic, iar nu doar un înscris), anularea acesteia nu poate interveni ca urmare a folosirii înscrisului fals (certificatul medico-legal psihiatric), ci numai dacă împrejurările în care a fost emisă constituie un caz de nulitate. D. dacă procura ar fi fost întocmită în lipsa părții vătămate, prin prezentarea unei alte persoane sub identitatea ei ori prin imitarea semnăturii sale, atunci aceasta ar fi putut fi desființată ca înscris fals.

Totodată, Judecătoria a reținut că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.956/10.05.2011 a fost încheiat de reprezentantul proprietarei vânzătoare, iar procura provenea în mod real de la aceasta și nu era revocată, este neîntemeiată susținerea că a lipsit consimțământul vânzătoarei. Dimpotrivă, consimțământul vânzătoarei a fost dat prin autentificarea procurii nr.711/19.04.2011, urmând a se verifica însă dacă acesta a fost valabil exprimat. Față de situația de fapt reținută, Judecătoria a constatat că actele juridice în discuție sunt lovite de nulitate relativă, pentru lipsa discernământului, deoarece, astfel cum rezultă din expertiza medico-legală psihiatrică nr.A_ (filele 159-163, d.u.p.) și din avizul nr.E/1404/2012 întocmit de Comisia de Avizare și Control de pe lângă I.N.M.L. (filele 245-246, d.f.), partea vătămată nu avea, la data de 19 aprilie 2011, capacitatea psihică de a înțelege conținutul și consecințele social-juridice care derivă din actul notarial încheiat (discernământ absent). Inculpatul a cunoscut lipsa discernământului părții vătămate, deoarece, în caz contrar, nu ar fi avut de ce să prezinte un certificat medico-legal psihiatric (mai ales că acesta nu i-a fost solicitat, ci l-a prezentat din proprie inițiativă) și nu ar fi avut niciun interes să prezinte un astfel de certificat fals, ci ar fi obținut de la I.N.M.L. un certificat veritabil.

În consecință, Judecătoria a făcut aplicarea sancțiunii nulității, subliniind că efectele sale sunt guvernate de aceleași principii și excepții, indiferent de felul nulității (relativă sau absolută). Exprimat sintetic, Judecătoria a constatat că efectul nulității constă în desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic lovit de această sancțiune și în restabilirea legalității, iar aplicarea lui, în speță, ar însemna desființarea (cu efect retroactiv) a procurii autentificate sub nr.711/19.04.2011, prin care inculpatul a dobândit dreptul de reprezentare a părții vătămate. De asemenea, având în vedere că, în baza actului de desființat, au fost încheiate acte juridice în legătură cu aceleași drepturi, aplicarea sancțiunii nulității ar trebui să presupună și desființarea actelor juridice subsecvente, din cauza legăturii dintre ele (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Însă, Judecătoria a constatat, în aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, că doctrina și jurisprudența au dezvoltat excepții, care să înlăture consecințele grave pe care acest principiu le poate avea asupra securității dinamice a circuitului civil și asupra bunei-credințe. În acest context, Judecătoria a constatat că una dintre excepțiile respective se întemeiază pe principiul erorii comune și invincibile (error communis facit ius), care justifică păstrarea dreptului de către un terț, atunci când l-a dobândit de la o persoană cu privire la care întreaga colectivitate avea credința că este titularul dreptului, însă, în realitate, nu avea această calitate. De asemenea, a constatat că principiul erorii comune și invincibile a fost aplicat, mai ales, în legătură cu dobândirea unui bun imobil de către un terț de la un non-proprietar, dacă s-a aflat într-o eroare comună (obștească) cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, depunând diligențe pentru a analiza valabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului și pentru a încheia o tranzacție legală, însă aplicarea lui nu este limitată doar la această situație, fiind lărgită în mod constant de practica judiciară. Totodată, Judecătoria a evidențiat că, ținând seama de caracterul său excepțional, jurisprudența a dezvoltat condiții restrictive pentru incidența acestui principiu, și anume dobânditorul să fie de bună-credință, eroarea cu privire la calitatea transmițătorului să fie comună (împărtășită de toată lumea) și invincibilă (de neînlocuit).

Raportat la aceste considerente, Judecătoria a apreciat că principiul erorii comune și invincibile este incident în speță, atât în privința martorului S. C., cât și în privința părții civile I. C. L..

Astfel, având în vedere că inculpatul nu l-a informat pe martorul S. C. despre modul în care a obținut procura autentică și nu s-a stabilit că cei doi se cunoșteau anterior, Judecătoria a reținut că acel martor a efectuat diligențe obișnuite cu ocazia cumpărării apartamentului, fiind în posesia tuturor actelor originale ale proprietății (inclusiv procura), pe care le-a prezentat, înainte de perfectarea contractului, la notarul public, pentru a fi examinate, valabilitatea și caracterul real al procurii respective fiind verificate de notarul public G. I. și cu ocazia încheierii antecontractului. Judecătoria a apreciat că nicio persoană în situația martorului nu putea prevedea că o persoană în posesia unei procuri autentice, prin care era împuternicit să vândă, ar fi obținut-o de la o persoană fără discernământ, prin folosirea unui certificat medico-legal fals. Sub același aspect, Judecătoria a menționat că, în privința situației juridice a martorului S. C., dispozițiile art.1557-1558 din Codul civil (în reglementarea în vigoare la momentul faptelor) reglementează în mod expres soluția menținerii actelor încheiate de către terții de bună-credință, dacă există o cauză care desființează mandatul. Astfel, art.1558 prevede că „în cazurile arătate în articolul precedent, sunt valide contractările mandatarului cu al treilea, care este de bună-credință”, iar art.1557 prevede că este valid ceea ce face mandatarul, în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaște moartea lui sau existența uneia din cauzele ce desființează mandatul. Prin urmare, Judecătoria a conchis că, atunci când există o cauză care desființează mandatul, sunt valide contractările mandatarului cu terții de bună-credință, care au contractat cu credința scuzabilă și legitimă (deci fără culpă, dar nu neapărat eroare comună) că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. Or, în speță, procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 prezenta toate cerințele de formă și conținut pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.788/28.04.2011.

În privința părții civile I. C. L., Judecătoria a apreciat că a fost de bună-credință, având convingerea neîndoielnică că imobilul cumpărat este proprietatea vânzătorilor S. C. și S. E., vizionând apartamentul, care nu era ocupat de alte persoane, verificând, în original, actele proprietății, cumpărând la prețul pieții și apelând la serviciile unei agenții imobiliare, pentru intermedierea vânzării. Convingerea părții civile a fost întărită de faptul că actele de proprietate ale vânzătorilor au fost verificate de R. B. SA, care a aprobat acordarea unui credit pentru achiziționarea apartamentului. De asemenea, contractul a fost încheiat în baza actelor originale ale proprietății, prețul a fost plătit prin virament bancar, iar vânzarea inițială, prin mandatar, nu era de natură să ridice suspiciuni, ținând seama de vârsta primului proprietar. Mai mult, înscrierile în cartea funciară a imobilului nu prezentau niciun impediment pentru cumpărare, vânzătorii figurând ca proprietari tabulari și neexistând interdicție de înstrăinare sau notări de sechestru sau alte măsuri de indisponibilizare. În raport cu toate aceste elemente, Judecătoria a conchis că nicio persoană în situația părții civile nu putea să prevadă că persoanele înscrise în cartea funciară a imobilului nu erau adevărații proprietari. Judecătoria a mai reținut că partea civilă a stăpânit neîntrerupt apartamentul, până în prezent.

Sub același aspect anterior analizat, Judecătoria a reținut că, prin Legea nr.287/2009 privind Codul Civil, principiul erorii comune și invincibile a dobândit o reglementare legală, în art.17, care prevede: „Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî ca actul încheiat în această stare va produce, față de cel afla în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul când desființarea nu i-ar cauza niciun prejudiciu”. Deși textul citat nu este aplicabil în speță, nefiind în vigoare la momentul faptelor (anterioare datei de 01 octombrie 2011), Judecătoria a apreciat că noua soluție legislativă poate fi folosită, cu valoare orientativă, mai ales având în vedere data pronunțării hotărârii sale.

Judecătoria a mai constatat că, tot pentru atenuarea principiului desființării actului subsecvent, în urma anulării actului principal, jurisprudența și doctrina au consacrat, ca excepție, situația subdobânditorului de bună-credință, cu titlu particular și oneros, al unui imobil, în privința căruia titlul de proprietate nu se desființează, chiar dacă titlul transmițătorului este anulat și a reținut că, pentru aplicarea acestei excepții, doctrina a dezvoltat condițiile în care poate să devină incidentă, respectiv terțul să dobândească un bun imobil, actul juridic să fie cu titlul particula și cu titlu oneros, iar terțul să fie de bună-credință.

Față de toate argumentele anterior expuse, Judecătoria a apreciat că excepția subdobânditorului de bună-credință, cu titlu particular și oneros, este incidentă în speță, atât în privința martorului S. C., cât și în privința părții civile I. C. L., întrucât fiecare a dobândit, succesiv, imobilul în cauză, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.956/10.05.2011 și respectiv sub nr.1440/15.07.2011, fiind de bună-credință. În același sens, Judecătoria a constatat că, în jurisprudența penală, s-a reținut că nu poate opera principiul desființării actelor subsecvente, ca urmare a desființării actului inițial, în cazul când proprietarul actual este un subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al imobilului, fiind convins că a contractat cu adevăratul proprietar.

Sub același aspect, Judecătoria a reținut că, în speță, este incidentă și situația vânzării lucrului altuia, neavând relevanță dacă vânzătorul a acționat în nume propriu sau ca mandatar al adevăratului proprietar. Or, în privința vânzării lucrului altuia, dacă părțile sau cel puțin cumpărătorul au fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea este anulabilă, pentru eroare, ca viciu de consimțământ, asupra calității esențiale a vânzătorului, care a fost socotit de către cumpărător proprietar al bunului, iar această nulitate relativă a contractului poate fi invocată numai de cumpărător, întrucât, potrivit art.954 alin.2 din Codul civil, eroarea trebuie să cadă numai ,,asupra persoanei cu care s-a contractat”. Prin urmare, anularea nu poate fi cerută de adevăratul proprietar, care este terț față de contract.

Judecătoria a menționat și coroborarea principului bunei-credințe cu cel al asigurării securității dinamice a circuitului civil, evidențiind că buna-credință presupune convingerea neîndoielnică asupra faptului că imobilul aparține vânzătorului, ca adevărat proprietar, ceea ce presupune cunoașterea, prin mijloace obișnuite, aflate la îndemâna oricărei persoane, a situației juridice a imobilului și a lipsei intenției altei persoane de a-l revendica. De asemenea, stabilirea bunei-credințe implică și cercetarea elementului subiectiv, în cadrul căreia trebuie să se stabilească dacă perspicacitatea și prudența celor din jur, precum și a terțului dobânditor puteau, în condiții normale, să înlăture aparența.

Pentru toate aceste motive, Judecătoria a concluzionat că martorul S. C. și partea civilă I. C. L. nu puteau să-și dea seama de lipsa calității de mandatar a inculpatului și respectiv de lipsa calității de proprietar a primului cumpărător și, având în vedere consecințele grave pe care le-ar antrena pentru cea din urmă anularea transmisiunilor, Judecătoria a apreciat că, în speță, se impune a se da efect excepțiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, pentru a se asigura astfel securitatea dinamică a circuitului civil și ocrotirea bunei-credințe, astfel că a menținut contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.956/10.05.2011 și respectiv sub nr.1440/15.07.2011.

Pe cale de consecință, Judecătoria a apreciat că, sub acest aspect, prejudiciul cauzat părții vătămate D. P. nu poate fi reparat prin restabilirea situației anteriore, conform art.14 alin.3 din Codul de procedură penală, motiv pentru care a dispus repararea acelui prejudiciu prin echivalent, respectiv prin plata contravalorii apartamentului (reținând, sub acest aspect, că principiul disponibilității este aplicabil numai cu privire la voința de a formula sau nu pretenții civile și la cuantumul acestora, nu însă și cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului, care se face, în mod obligatoriu, în ordinea prevăzută de art.14 din Codul de procedură penală).

În consecință, având în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară (filele 171-182, d.f.), Judecătoria l-a obligat pe inculpat la plata către parte vătămată, constituită parte civilă, a sumei de 184.500 lei, cu titlu de daune materiale.

Referitor la suma de 10.000 euro, pretinsă de partea vătămată cu titlu de alte daune materiale, Judecătoria, față de dispozițiile art.1169 din Codul civil, a constatat că, prin probatoriul solicitat și administrat, nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la bunurile existente în apartament și valoarea acestora (cel puțin, în mod generic), astfel încât a concluzionat că prejudiciul afirmat, sub acest aspect, nu este cert ca întindere, astfel că suma anterior menționată nu poate fi acordată.

În privința sumei de 20.000 euro, pretinsă cu titlu de daune morale, Judecătoria a apreciat că faptele inculpatului, de a o lipsi pe partea vătămată de locuința sa și de a o muta într-o anexă gospodărească improprie locuirii, i-au produs acesteia o suferință de ordin moral, mai ales având în vedere vârsta ei înaintată (90 ani) și starea sa psihică. Reținând, în prealabil, că despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit în absența unor criterii legale și probe materiale, instanța fiind singura care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată în plan moral, trebuie să aprecieze o sumă globală care să compenseze suferințele cauzate, Judecătoria a apreciat că, față de împrejurările concrete ale cauzei, este echitabilă acordarea, cu acest titlu, a sumei de 7.000 euro, la plata căreia l-a obligat pe inculpat.

Cu privire la acțiunea civilă formulată de partea civilă I. C. L., Judecătoria a apreciat că este întemeiată, întrucât fapta ilicită a inculpatului a condus la producerea unor consecințe negative, de ordin moral, și față de aceasta, care a dobândit, cu bună-credință, imobilul înstrăinat inițial de inculpat, însă a suferit o stare de neliniște și tensiune, provocată de incertitudinea cu privire la dreptul său de proprietate. În consecință, constatând îndeplinite, și în acest caz, condițiile art.998-999 din Codul civil și având în vedere împrejurările concrete ale cauzei și pretențiile formulate, Judecătoria i-a acordat părții civile, cu titlu de daune morale, suma de 500 lei, la plata căreia l-a obligat pe inculpat.

În temeiul art.189 alin.1 rap. la art.191 alin.1 din Codul de procedură penală, Judecătoria l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de judecată, care a parcurs 8 termene și a presupus citații și corespondențe, audierea a 8 martori și efectuarea unei expertize tehnice imobiliare.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs în termenul legal P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București (la data de 28 martie 2012) și inculpatul D. G. (la aceeași dată, prin avocatul său ales și respectiv la data de 30 martie 2012, personal).

Recursurile astfel declarate au fost înaintate de Judecătorie și înregistrate pe rolul acestei Curți la data de 08 mai 2012.

La termenul intermediar din data de 14 mai 2012, Curtea, în temeiul art.300² rap. la art.160^b alin.1 și 3 din Codul de procedură penală, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

Prin motivele scrise de recurs (atașate la filele 11-16, d.r.), susținute întocmai cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 25 iunie 2012 (consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată), P. a criticat sentința penală atacată numai pe latură civilă, apreciind nelegal modul de soluționare a acesteia, în ceea ce privește menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, cel dintâi, între partea vătămată D. P., prin inculpatul mandatar și S. C., iar, cel de-al doilea, între acesta din urmă și partea civilă I. C. L. și solicitând desființarea acelor contracte.

Inculpatul nu și-a motivat în scris recursul declarat, însă, cu ocazia acelorași dezbateri, când a fost asistat juridic de apărătorul său ales, a solicitat, invocând cazul de casare prevăzut de art.385⁹ alin.1 pct.14 din Codul de procedură penală, reducerea pedepselor aplicate pentru cele două infracțiuni deduse judecății, pe de o parte, prin acordarea beneficiului prevăzut de art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală, întrucât a recunoscut săvârșirea acelor infracțiuni, iar, pe de altă parte, ținându-se seama de datele lui personale.

La termenul din data de 25 iunie 2012, Curtea a procedat, în mod nemijlocit, la ascultarea inculpatului, care, conform declarației formulate (atașată la fila 43, d.r.), a recunoscut, în întregime, săvârșirea faptelor de care este acuzat, astfel cum au fost descrise în rechizitoriu, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a precizat că nu le contestă.

Curtea a dispus citarea, în calitate de intimat, a numitului S. C., având în vedere calitatea acestuia de parte în ambele contracte de vânzare-cumpărare a căror desființare s-a solicitat de către P., însă acesta nu s-a prezentat la judecarea recursurilor.

Intimata parte vătămată D. P., reprezentantă juridic de curatorul său, D. M. D., a solicitat admiterea recursului declarat de P., în timp ce intimata parte civilă I. C. L., care a beneficiat de asistența juridică a apărătorului ales, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, iar, în privința recursului formulat de inculpat, ambele părți au lăsat soluția la aprecierea instanței.

În recurs, nu au fost solicitate și administrate probe noi.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, potrivit art.385⁶ alin.3 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei deduse judecății, Curtea constată că ambele recursuri cu care a fost sesizată sunt fondate, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:

Pe latură penală, Curtea constată că prima instanță a stabilit în mod corect, în materialitatea lor, faptele reținute a fi fost săvârșite de către inculpat, pe care acesta le-a și recunoscut și a stabilit, pentru acele fapte, o încadrare juridică legală, care nu a fost contestată, cu mențiunea că acțiunea de inducere în eroare ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune nu a fost comisă de inculpat, astfel cum se reține în considerentele sentinței penale recurate, față de intimatul S. C., căruia, în calitate de mandatar al părții vătămate D. P., i-a vândut apartamentul în cauză, întrucât, după cum se va evidenția ulterior, există suficiente elemente probatorii în sensul că acesta avea cunoștință de modul fraudulos în care inculpatul a dobândit calitatea pretinsă, ci, astfel cum se menționează în rechizitoriu, față de notarul public C. S., pe care, prezentându-i un înscris fals, respectiv Certificatul medico-legal psihiatric aparent emis de I.N.M.L. sub nr.A2/4750/25.02.2011, prin care se concluziona, contrar realității dovedite ulterior prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.A1/9283/29.09.2011, aprobat prin Avizul nr.E2/1404/28.02.2012, că „partea vătămată are păstrată capacitatea psihică de exercițiu (discernământ păstrat) în raport cu Procură specială, Testament, Act de vânzare-cumpărare”, l-a determinat să autentifice, la data de 19 aprilie 2011, procura prin care inculpatul era împuternicit de partea vătămată să vândă apartamentul proprietatea sa, pe care ulterior, respectiv la data de 10 mai 2011 (iar nu la data de 28 aprilie 2011, reținută de prima instanță, când s-a încheiat doar antecontractul de vânzare-cumpărare), acesta a folosit-o, pentru realizarea vânzării acelui apartament către intimatul S. C., păgubind-o astfel pe partea vătămată, lipsită de discernământ.

În schimb, reținând a fi fondată critica inculpatului, pe care și P. și-a însușit-o în recurs, Curtea constată că, în mod nelegal, prima instanță a refuzat acestuia acordarea beneficiului prevăzut de art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală.

Astfel, Curtea constată că, în mod greșit, în pofida declarației explicite a inculpatului, prin care a precizat că recunoaște, în totalitate, faptele descrise în rechizitoriu și este de acord cu judecarea cauzei numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care și le însușește, fără a solicita administrarea altor probe pe situația de fapt (fila 95, d.f.), reiterând aceeași poziție procesuală și în recurs, prima instanță, prin încheierea de la termenul din data de 20 decembrie 2011, a respins cererea acestuia de aplicare a procedurii simplificate prevăzute de art.320¹ din Codul de procedură penală, pe motiv că faptele sale nu ar fi fost stabilite, astfel cum prevedeau, la acel moment, dispozițiile art.320¹ alin.4 din Codul de procedură penală (ulterior modificate prin OUG nr.121/2011), în ceea ce privește suma însușită de inculpat din prețul vânzării apartamentului și respectiv valoarea pagubei pricinuite părții vătămate. De asemenea, tot în mod greșit, prima instanță a reținut, în considerentele sentinței penale pronunțate, că inculpatului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală, pe motiv că suma declarată inițial de acesta ca fiind primită de el ca preț al vânzării (2.000-3.000 euro) nu este cea reală, întrucât nu corespunde nici prețului din contract (50.000 euro), nici prețului declarat de cumpărătorul S. C. (45.000 euro), inculpatul nerecunoscând astfel, în totalitate, faptele pentru care a fost trimis în judecată, sub aspectul sumei încasate și respectiv al prejudiciului produs.

Constatarea de către Curte a caracterului greșit al împrejurărilor reținute de prima instanță, pentru motivarea respingerii cererii inculpatului de aplicare a procedurii simplificate de judecată, bazată pe recunoașterea vinovăției și, implicit, de reducere cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă, se întemeiată, sub primul aspect, pe faptul că întinderea sumei efectiv încasate de inculpat, ca preț al apartamentului vândut, în calitatea falsă de mandatar al părții vătămate, nu este precizată în rechizitoriu (astfel că, prin declarația sa, acesta nu a contestat actul de sesizare), dar și pe faptul că, pe de o parte, suma afirmată de inculpat nu a fost contrazisă, cu certitudine, de probatoriul cauzei, îndoiala ce rezultă din contradicția între prețul din contract și cel afirmat de cumpărător și, mai ales, din lipsa oricărei dovezi concrete privind plata reală a unui preț între cele două părți contractante și cuantumul său profitându-i, în mod evident, acestuia, conform principiului in dubio pro reo, iar, pe de altă parte, valoarea acelei sume nici nu constituie un element esențial pentru caracterizarea faptei sale drept infracțiune, întrucât înșelăciunea, astfel cum este incriminată în art.215 din Codul penal, presupune, sub aspectul conținutului constitutiv, pe latură subiectivă, iar nu pe latură obiectivă, numai scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, un folos material injust, indiferent dacă acel folos a fost obținut sau nu, iar, în primul caz, indiferent de valoarea lui. Sub cel de-al doilea aspect, aceeași constatare se întemeiază pe faptul că paguba pricinuită părții vătămate a constat, în mod evident, în valoarea de circulație a apartamentului proprietatea acesteia, indiferent de prețul la care s-ar fi realizat vânzarea frauduloasă a acelui apartament, iar valoarea respectivă, indicată în rechizitoriu, pe baza informațiilor comunicate de Camera Notarilor Publici București, ca fiind de 21.200 euro, nu a fost contestată de inculpat, în cuprinsul declarației sale neexistând nicio mențiune în acest sens. De asemenea, valoarea de circulație a apartamentului, stabilită prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cursul judecății în primă instanță, la suma de 45.000 euro (echivalentul a 184.500 lei), se încadrează, ca și valoarea menționată în rechizitoriu, într-un cuantum care nu determină constatarea producerii unei consecințe deosebit de grave, în accepțiunea art.146 din Codul penal, această împrejurare, necontestată, fiind astfel nerelevantă chiar pentru încadrarea juridică a faptei.

Față de considerentele expuse, Curtea, reformând sentința primei instanțe pe latură penală, va reține, în favoarea inculpatului, beneficiul art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală, cu privire la ambele infracțiuni reținute în sarcina sa și va proceda la pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare a acestuia, având în vedere, la stabilirea pedepselor, pe lângă criteriile de individualizare just reținute în considerentele sentinței respective, limitele speciale din normele de incriminare incidente, reduse cu o treime. D. urmare, Curtea îl va condamna pe inculpat la pedepsele de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art.215 alin.1, 2, 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal (în raport cu limitele de pedeapsă de la 2 la 10 ani închisoare) și respectiv de 1 an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art.291 teza I cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal (în raport cu limitele de pedeapsă de la 2 luni la 2 ani închisoare). Curtea apreciază că nu se justifică o reducere mai mare a pedepselor, în condițiile în care inculpatul este recidivist, fiind condamnat anterior atât pentru o infracțiune de aceeași natură cu prima infracțiune anterior menționată, săvârșită în forma participației improprii, cât și pentru alte infracțiuni grave (două infracțiuni de tâlhărie, dintre care una urmată de moartea victimei și două infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal) și perseverând pe calea comportamentului infracțional, în pofida acordării repetate, de trei ori, a beneficiului liberării condiționate, împrejurări care lipsesc de relevanță pretinsele date personale favorabile (privind situația familială și starea de sănătate).

Făcând aplicarea dispozițiilor art.34 alin.1 lit.b rap. la art.33 lit.a din Codul penal, în raport cu caracterul concurent al infracțiunilor deduse judecății, Curtea va contopi cele două pedepse anterior menționate și va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani și 6 luni închisoare.

Pe latură civilă, Curtea constată, în fapt, că, invocând împrejurarea că partea vătămată D. P., „în vârstă [la acel moment, avea 89 de ani] și greu deplasabilă”, se afla „în deplinătatea facultăților mintale”, conform certificatului medico-legal psihiatric fals care i-a fost prezentat, notarul public C. S., având sediul profesional pe Bulevardul Aerogării, sectorul 1, a autentificat, la data de 19 aprilie 2011, sub nr.711, procura prin care aceasta îl împuternicea pe inculpat să vândă, cui va crede de cuviință, apartamentul proprietatea sa (fila 63, d.u.p.).

Folosind această procură, inculpatul a procedat la înstrăinarea, prin vânzare, a apartamentului respectiv, încheind cu intimatul S. C., mai întâi, la data de 28 aprilie 2011, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr.887, de notarul public G. I., având sediul profesional pe Șoseaua București-Urziceni din . (filele 24-26, d.u.p.), iar, apoi, la data de 10 mai 2011, contractul de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr.956, de același notar public (filele 27-29, d.u.p.).

În continuare, după numai aproximativ 2 luni, cumpărătorul apartamentului l-a înstrăinat, tot prin vânzare, încheind, împreună cu soția sa, S. E. O., cu partea civilă I. C. L., mai întâi, la data de 21 iunie 2011, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată, sub nr.1226, de notarul public A. C. M., având sediul profesional pe Bulevardul I. M., sectorul 6 (filele 65-66, d.u.p.), iar, apoi, la data de 15 iulie 2011, contractul de vânzare-cumpărare autentificat, sub nr.1440, de notarul public R. de Herbay, având sediul profesional pe Bulevardul C. I, sectorul 2 (filele 67-68, d.f.).

Curtea constată, asemenea primei instanțe, că procura și cele două contracte succesive de vânzare-cumpărare anterior menționate, precum și antecontractul și promisiunea bilaterală care au precedat contractele respective, nu constituie simple înscrisuri, care să poată fi desființate, ci acte juridice, supuse sancțiunilor prevăzute de legea civilă, inclusiv nulitatea, însă, contrar acelei instanțe, constată că actele respective trebuie anulate, pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art.348 din Codul de procedură penală, instanța, chiar în lipsa constituirii de parte civilă, se pronunță asupra restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, iar, conform art.170 din același cod, instanța poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat, în mod vădit, din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă. De asemenea, potrivit art.14 alin.3 din Codul de procedură penală (citat și de prima instanță), repararea pagubei pricinuite prin infracțiune se realizează, în principal, în natură, printre altele, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii și, doar în subsidiar (dacă repararea în natură nu este posibilă), prin plata unei despăgubiri bănești.

În speță, ieșirea apartamentului în cauză din proprietatea părții vătămate este consecința evidentă a infracțiunii de înșelăciune, săvârșită de inculpat prin uz de fals, în împrejurările anterior menționate, în condițiile în care aceasta (diagnosticată cu demență Alzheimer, în formă severă) era lipsită de discernământ la momentul semnării procurii prin care l-a împuternicit să vândă acel apartament, în numele său, neavând capacitatea psihică de a înțelege conținutul și consecințele social-juridice ce derivă din actul notarial încheiat, astfel cum rezultă din Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.A1/9283/29.09.2011 (filele 259-263, d.u.p.), aprobat prin Avizul nr.E2/1404/28.02.2012 (filele 245-246, d.u.p.). De asemenea, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii respective, în sensul care să determine revenirea apartamentului în proprietatea părții vătămate, în condițiile în care nu a consimțit, în mod valabil, la înstrăinarea lui, este posibilă, neexistând niciun impediment de fapt sau de drept la aceasta.

În acest sens, în cazul procurii, Curtea constată însăși cauza ilicită a acesteia, ca motiv de nulitate absolută, deoarece autentificarea ei s-a realizat nu doar pe fondul lipsei de discernământ a părții vătămate, ci ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, prin inducerea în eroare a notarului public, în sensul existenței discernământului mandantei, folosindu-se în acest scop, de către inculpatul mandatar, un înscris fals, atât în conținutul, cât și în forma lui, în condițiile în care, potrivit art.52 alin.2 lit.d teza a II-a din Legea nr.36/1995 republicată, notarul public putea respinge îndeplinirea actului notarial solicitat, tocmai pe motivul lipsei de discernământ a părții semnatare.

De asemenea, în cazul celor două contracte de vânzare-cumpărare ulterioare, Curtea constată, contrar primei instanțe, că, în speță, nu sunt incidente excepțiile invocate de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), întrucât tezele mandatului aparent (în cazul primului cumpărător) și respectiv subdobânditorului de bună credință cu titlu oneros (în cazul celui de-al doilea cumpărător) nu sunt susținute de probatoriul cauzei, ci, dimpotrivă, infirmate de acesta.

Astfel, Curtea constată, cu privire la primul cumpărător (intimatul S. C.), că acesta, în pofida declarației sale, nu a fost străin de modalitatea frauduloasă în care inculpatul a obținut procura de reprezentare a părții vătămate, în vederea vânzării apartamentului acesteia, de vreme ce, cu ocazia percheziției realizate în locuința sa, au fost descoperite, pe lângă titlul de proprietate al părții vătămate și înscrisurile anexe (a căror deținere este explicabilă, în contextul cumpărării imobilului respectiv), și mai multe acte pe numele acesteia, pentru a căror deținere nu există o explicație rațională, în condițiile în care pretinde că nu a stabilit un contact direct cu ea, respectiv o adeverință medicală, în original, un cupon de pensie, tot în original și o copie de pe cartea provizorie de identitate (filele 184-186, d.u.p.). De asemenea, Curtea constată că intimatul S. C. este un apropiat al martorului P. R. Ș. (care îi este naș), iar, la sediul firmei acestuia din urmă (o agenție imobiliară care nu a fost implicată, în mod aparent, în tranzacțiile având ca obiect apartamentul în cauză), . SRL, au fost descoperite, cu prilejul percheziției, procura autentificată sub nr.712/19.04.2011 de notarul public C. S., prin care partea vătămată D. P. îl împuternicea pe inculpat să cumpere un apartament pentru ea (fila 49, d.u.p.), testamentul autentificat sub nr.713/19.04.2011 de același notar public, prin care partea vătămată îl instituia pe inculpat ca legatar universal (fila 48, d.u.p.), precum și antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.887/19.04.2011, deja menționat anterior (filele 173-176, d.u.p.), iar explicația oferită de cei doi, în sensul că, la cererea intimatului S. C., inculpatul i-ar fi adus martorului P. R. Ș. actele respective, pentru a le verifica, având în vedere experiența sa în domeniul imobiliar, este lipsită de credibilitate, cel puțin în cazul primelor două acte, care nu îl privesc, în niciun fel, pe intimat. Curtea constată și faptul că un alt fin al martorului P. R. Ș., respectiv martorul I. I., este cel care s-a ocupat, împreună cu inculpatul, de aducerea părții vătămate la adresa din orașul Budești, unde a fost găsită, într-o stare precară de sănătate, la data de 07 septembrie 2011, de către organele de poliție, astfel cum a declarat martorul V. M., care a găzduit-o acolo, într-o anexă gospodărească (filele 231-239, d.u.p.), iar, cu ocazia percheziției efectuate în locuința martorului I. I., au fost identificate mai multe înscrisuri referitoare la partea vătămată, unele de aceeași natură cu cele găsite în locuința intimatului S. C., dovedind astfel legătura dintre ei, respectiv cartea provizorie de identitate, în original, talonul de pensie pentru luna mai 2011, în original, adresa nr.A2/5811/05.09.2011 emisă de I.N.M.L. către Policlinica Sectorului 6 București, în original, o filă cuprinzând lista actelor necesare pentru efectuarea unei expertize psihiatrice, o adeverință medicală din data de 06 septembrie 2011, în original și chitanța nr._/05.09.2011 emisă de I.N.M.L., în original (filele 99-103, d.u.p.). De altfel, prin rechizitoriu, s-a dispus disjungerea materialului de urmărire penală, în vederea continuării cercetărilor, pentru stabilirea participației intimatului S. C., dar și a martorilor P. R. Ș., I. I. și V. M., la săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului. La toate împrejurările anterior menționate, se adaugă faptul că intimatul S. C. s-a prezentat, pentru a intra în stăpânirea apartamentului achiziționat, abia la începutul lunii iunie 2011, după o lună de la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum a recunoscut el însuși (filele 122-123, d.f.), în același sens declarând și martorul L. I., președintele asociației de locatari (filele 13-14, d.u.p.), precum și faptul că a vândut acel apartament după numai aproximativ 2 luni de la cumpărarea lui, conduita sa fiind specifică pentru cazul infracțiunilor de înșelăciune având ca obiect imobile. În același sens, Curtea reține și faptul că intimatul S. C. a apelat la serviciile a nu mai puțin de 3 notari publici, pentru perfectarea actelor pe care le-a presupus cumpărarea, iar, ulterior, vânzarea apartamentului în cauză, unul dintre notarii respectivi neavând sediul profesional în municipiul București (unde este situat acel apartament), ci pe raza județului I.. Coroborând toate aceste aspecte faptice, având caracter indubitabil, Curtea concluzionează că intimatul S. C. nu a fost nicidecum de bună-credință, astfel cum a reținut prima instanță, la încheierea antecontractului, iar apoi a contractului prin care a cumpărat apartamentul proprietatea părții vătămate, ci a cunoscut, într-o măsură suficientă, pentru a nu contracta, atât situația reală a părții vătămate, cât și modul fraudulos în care s-a obținut, de către inculpat, dreptul de a o reprezenta, în vederea înstrăinării acelui imobil, astfel că salvgardarea celor două acte juridice nu poate fi acceptată pe temeiul art.1557-1558 din Codul civil (în reglementarea în vigoare la data faptelor), ci se impune anularea lor, conform principiului anterior citat.

Cu privire la cel de-al doilea cumpărător al apartamentului (partea civilă I. C. L.), Curtea reține, în prealabil, dispozițiile art.34 pct.1 și art.36 din Legea nr.7/1996 republicată (în reglementarea în vigoare la datele încheierii, cu intimatul S. C., a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și respectiv a contractului de vânzare-cumpărare), care prevăd că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a constatat, între altele, că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil și că o astfel de acțiune în rectificare se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință, printr-un act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, într-un termen de prescripție de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere. Rezultă, prin urmare, că, în cazul bunurilor imobile, dobânditorul dintr-un act subsecvent, cu titlu oneros, se poate prevala de buna-credință în dobândirea unui drept real (cum este și dreptul de proprietate), în contra titularului acestuia, numai după trecerea unui termen de 3 ani de la înregistrarea cererii sale de înscriere a acelui drept în cartea funciară (a se vedea, în același sens, G. B. – D. Civil, Partea Generală, ediția 1998, pag.262-263), condiție care, în speță, nu este, în mod evident, îndeplinită, întrucât partea civilă a cumpărat apartamentul la data de 15 iulie 2011, iar cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra acestuia a fost înregistrată la data de 18 iulie 2011 (filele 59-60, d.f.), termenul anterior menționat nefiind astfel, nici în prezent, împlinit.

Independent de acest impediment legal, care face inutilă analizarea, pe fond, a pretinsei bune-credințe a părții civile, pentru a motiva excepția invocată de la același principiu anterior menționat, Curtea constată că aceasta nici nu a fost, în fapt, de bună-credință, în condițiile în care, pe de o parte, a acceptat promisiunea de vânzare a apartamentului după numai aproximativ o lună de la data când promitentul vânzător îl cumpărase la rândul său și l-a cumpărat, de la acesta, o lună mai târziu, deși este de notorietate că vânzarea atât de rapidă a unui bun imobil este motivată, cel mai adesea, de dobândirea proprietății lui în condiții frauduloase, în plus apelând și ea, fără o explicație rațională, la serviciile a 2 notari publici, cu sedii profesionale în zone diferite ale municipiului București, pentru autentificarea actelor pe care le-a presupus perfectarea acestei tranzacții, iar, pe de altă parte, nu s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la situația juridică reală a apartamentului respectiv, deoarece președintele asociației de locatari a blocului unde este situat a sesizat organele de poliție, la data de 07 iunie 2011 (cu 2 săptămâni înainte de încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare), în legătură cu dispariția suspectă a proprietarei (fila 12, d.u.p.), iar, la prezentarea, după câteva zile, a primului cumpărător, intimatul S. C., pentru a intra în stăpânirea apartamentului, locatarii din același . cu fermitate, contestându-i dreptul și au solicitat intervenția organelor de poliție, conform declarației acestuia (filele 122-123, d.f.), dar și celei a martorului L. I. (filele 13-14, d.u.p.), astfel că nu se poate susține, în mod rezonabil, că nicio altă persoană nu ar fi putut avea reprezentarea realității sau că necunoașterea acestei realități nu putea fi evitată, chiar prin minime diligențe din partea cumpărătorului interesat de achiziționarea unui bun imobil de o valoare însemnată.

Față de considerentele expuse, Curtea, reformând sentința primei instanțe și pe latură civilă, va dispune, în temeiul art.348 rap. la art.170 din Codul de procedură penală, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prin anularea celor cinci acte juridice anterior analizate, respectiv, în ordine cronologică, Procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 de BNPA C. S. și N. A., Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.887/28.04.2011 de BNP G. I., Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.956/10.05.2011 de BNP G. I., Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.1226/21.06.2011 de BNP A. C. M. și Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1440/15.07.2011 de BNPA R. de Herbay și R. D. Baldan (filele 67-68, d.f.). De asemenea, raportat la această soluție, care are ca efect imediat revenirea apartamentului în proprietatea părții vătămate păgubite, Curtea va înlătura din sentința respectivă dispoziția privind obligarea inculpatului la plata către aceasta a sumei reprezentând contravaloarea acelui apartament.

D. urmare, Curtea, în temeiul art.385¹⁵ pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, va admite recursurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București și de inculpatul D. G., va casa, în parte, sentința penală atacată, atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, în limitele deja precizate și, rejudecând cauza în fond, va hotărî în sensul celor anterior menționate.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate, care nu au fost contestate și în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, motive de casare.

În temeiul art.385¹⁷ alin.4 rap. la art.383 alin.2 din Codul de procedură penală în ref. la art.88 alin.1 din Codul penal, se va deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 07 septembrie 2011 și până la zi.

În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea celor două recursuri admise vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul parțial al avocatului din oficiu, care a asigurat asistența juridică obligatorie a recurentului inculpat până la prezentarea apărătorului ales al acestuia, va fi suportat din fondul Ministerului Justiției, conform art.189 alin.1 și 2 din același cod rap. la art.3 alin.1 din Protocolul nr._/2008, încheiat între ministerul respectiv și UNBR.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

În temeiul art.385¹⁵ pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, admite recursurile declarate de P. DE PE L. JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI și de inculpatul D. G. împotriva Sentinței penale nr.179/F din data de 21 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr._ .

Casează, în parte, sentința penală recurată și, în fond, rejudecând:

Descontopește pedeapsa rezultantă de 5 ani și 9 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală recurată, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor.

În temeiul art.215 alin.1, 2, 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal în ref. la art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală, condamnă pe inculpat la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în stare de recidivă postexecutorie.

În temeiul art.291 teza I cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal în ref. la art.320¹ alin.7 din Codul de procedură penală, condamnă pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, în stare de recidivă postexecutorie.

În temeiul art.34 alin.1 lit.b rap. la art.33 lit.a din Codul penal, contopește cele două pedepse aplicate inculpatului și dispune ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 4 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art.348 rap. la art.170 din Codul de procedură penală, dispune restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prin anularea următoarelor acte juridice:

- Procura autentificată sub nr.711/19.04.2011 de BNPA C. S. și N. A. (fila 63, d.u.p.);

- Antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.887/28.04.2011 de BNP G. I. (filele 24-26, d.u.p.);

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.956/10.05.2011 de BNP G. I. (filele 27-29, d.u.p.);

- Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.1226/21.06.2011 de BNP A. C. M. (filele 65-66, d.f.);

- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1440/15.07.2011 de BNPA R. de Herbay și R. D. Baldan (filele 67-68, d.f.).

Înlătură dispoziția privind obligarea inculpatului D. G. la plata sumei de 184.500 lei, cu titlu de daune materiale, către partea civilă D. P..

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate.

În temeiul art.385¹⁷ alin.4 rap. la art.383 alin.2 din Codul de procedură penală în ref. la art.88 alin.1 din Codul penal, deduce din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive, începând cu data de 07 septembrie 2011 și până la zi.

În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. V. G. D. P. V. B.

GREFIER,

L. A. P.

Red. jud.C.V.G.

Ex.2 / 27.07.2012

B.G. - J.S.6.B.

← Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr....		Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 165/2012. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 338/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 1354/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Art. 160 ind.2 C.p.p.. Decizia nr. 346/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 359/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 165/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 361/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 397/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Tăinuirea. Art. 221 C.p.. Decizia nr. 629/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI