Tăinuirea. Art. 221 C.p.. Decizia nr. 629/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 629/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2013 în dosarul nr. 629/2013
DOSAR NR._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A II -A PENALĂ
Decizia penală nr.629/R
Ședința publică de la 02.04.2013
Curtea constituită din:
P. - L. S.
JUDECĂTOR - D. L.
JUDECĂTOR – I. C.
GREFIER - VICTORIȚA S.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București – a fost reprezentat de procuror N. N.
Pe rol se află soluționarea recursul declarat de inculpatul C. F., împotriva sentinței penale nr.8 din 18.01.2013 pronunțate de Judecătoria Z. în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-inculpat C. F., în stare de arest, asistat de apărător din oficiu, avocat B. E., cu delegație pentru asistență judiciară obligatorie nr._/25.03.2013, aflată la fila 9/dosar, intimatul-inculpat I. A. N., în stare de arest, asistat de apărător din oficiu, avocat C. C., cu delegație pentru asistență judiciară obligatorie nr._/25.03.2013, aflată la fila 8/dosar, lipsind intimatul-parte civilă S. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului inculpatului C. F..
Apărătorul din oficiu al recurentului-inculpat C. F., av. B. E., având cuvântul, solicită să se facă aplicarea art.3853 Cod procedură penală și să se dispună ca atare. Arată că inculpatul solicită redozarea pedepsei, iar în baza art.3859 pct.14 raportat la art.38515 pct.2 lit.d Cod procedură penală solicită admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând, să se dea o eficiență mai mare art.74-76 Cod penal, în sensul de a se reduce pedeapsa acestuia sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, de disponibilitatea acestuia de a acoperi prejudiciul creat, acesta fiind mic, precum și de atitudinea sinceră și de recunoaștere a faptei, acesta regretând fapta.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată într-adevăr există un aspect de nelegalitate în sentință, în sensul că au fost reținute dispozițiile art.37 lit.a Cod penal, fapta fiind comisă în termenul de liberare condiționată din sentința penală nr.493/03.11.2006 a Judecătoriei Z., rămasă definitivă prin decizia 947/2007 a Curții de Apel București. De asemenea, arată că instanța a omis să se pronunțe asupra liberării condiționate și, având în vedere că se aflăm în prezența recursului declarat de inculpat și nu se poate analiza decât în favoarea acestuia, solicită admiterea recursului în sensul precizării exprese a menținerii liberării condiționate în interiorul căreia a comis fapta din prezenta cauză.
Cu privire la redozarea pedepsei, apreciază că aceasta nu se impune, având în vedere că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postcondamnatorie, având multiple condamnări anterioare pentru fapte similare.
Referitor la madatul de executare care a fost deja pus în executare, arată că acesta a fost în mod nelegal pus în executare, motiv pentru care consideră că se impune anularea acestuia și emiterea unui nou mandat de executare.
Apărătorul din oficiu al intimatului-inculpat I. A. N., av. C. C., solicită admiterea recursului formulat de inculpatul C. F., astfel cum a fost susținut.
Recurentul-inculpat C. F., având ultimul cuvânt, arată că prejudiciul creat este mic și că este de acord cu concluziile apărătorului său.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.08 din data de 18.01.2013 a Judecătoriei Z., pronunțată în dosarul nr._ s-au hotărât următoarele:
În baza dispozițiilor art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. g) și i) Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal și art. 3201 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul C. F. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare.
I s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și b) Cod penal în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă S. C. și obligat inculpatul, în solidar cu inculpatul I. A. N., să plătească acestei părți civile suma de 1000 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
În baza dispozițiilor art. 191 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de câte 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:
În seara de 25.03.2011, în timp ce se afla în locuința mătușii sale C. V. (sora marnei sale din .), cunoscând faptul că partea vătămată S. C. deține într-un dulap aflat pe prispa casei, mai multe unelte de lucru, inculpatul C. F. a luat hotărârea infracțională de a sustrage o parte din aceste bunuri în scopul valorificării în interes personal.
Astfel, profitând de faptul că mătușa sa adormise, iar partea vătămată lipsea de la domiciliu, inculpatul a luat cheia dulapului, de pe măsuța televizorului și după ce a descuiat a sustras un polizor unghiular (flex), 2 bormașini electrice și o mașină de tăiat parchet (șoricel), bunuri pe care în acea noapte le-a dus la locuința sa. În ziua de 26.03.2011, având asupra sa bunurile sustrase, inculpatul C. F. a mers la locuința inculpatului I. A. N., care în momentul în care a văzut uneltele le-a recunoscut ca fiind aceleași cu care anterior partea vătămată S. C. îi executase lucrări de reparații la locuință, la rândul său inculpatul C. F. confirmându-i faptul că le-a sustras de la partea vătămată.
De comun acord, inculpații au hotărât să valorifice bunurile în scopul obținerii unei sume de bani, fapt pentru care le-au oferit spre vânzare martorului S. F. din . de 400 Iei. Întrucât martorul a refuzat să le cumpere, bănuind că ar putea fi furate (datorită faptului cei doi sunt cunoscuți în comună ca persoane ce comit infracțiuni de furt), cei doi au apelat la martorul M. Nicușor, care i-a transportat în orașul Z., cu autoturismul proprietate personală Dacia de culoare roșie cu nr._ . respectiv în cartierul de rudari. Fără a aduce la cunoștință martorului scopul deplasării, inculpații au reușit să vândă bunurile sustrase unei persoane pe care susțin că nu o pot identifica, contra sumei de 200 lei. Din banii obținuți urmare valorificării bunurilor sustrase, inculpatul C. F. a plătit martorului suma de 50 lei, reprezentând contravaloarea transportului, aceeași sumă a dat-o și inculpatului I. A. N., iar diferența de 100 lei a folosit-o în interes personal.
Situația de fapt a fost reținută ca fiind dovedită pe baza materialului probator administrat în cauză, atât in cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești, respectiv: plângerea și declarații parte vătămată, proces-verbal de cercetare la fața locului, declarații martori, înscrisuri ce atestă achiziția bunurilor de către partea vătămată (contract de vânzare-cumpărare), declarații învinuiți și cazierele judiciare ale inculpaților.
În drept, fapta inculpatului C. F. întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor prev. și ped. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. g) și i) Cod penal.
La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile prevăzute de art. 72 Cod penal și a apreciat că prin condamnarea inculpaților la pedeapsa închisorii orientată către minimul special prevăzut de lege, scopul preventiv - educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 Cod penal, va fi atins.
Constatând întrunite în cauză cerințele impuse de art. 3201 Cod procedură penală, și văzând că inculpații au solicitat aplicarea acestui text de lege, instanța a reținut în favoarea inculpaților dispozițiilor art. 3201 Cod procedură penală.
S-a mai reținut în sarcina inculpatului C. F. starea de recidivă post condamnatorie în raport de pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1114/18.06.2008 a Judecătoriei G. (arestat la 29.10.2007 și liberat la 19.01.2010) și va face aplicarea art. 37 lit. a) Cod penal.
În ceea ce privește acțiunea civilă, văzând că pentru faptele reținute în sarcina inculpaților, partea vătămată S. C. s-a constituit parte civilă cu suma de 1000 lei, despăgubiri civile, iar inculpații au fost de acord să despăgubească partea civilă cu suma solicitată, instanța, în baza principiului disponibilității care guvernează soluționarea laturii civile în cadrul procesului penal, în baza dispozițiilor art.14 și următoarele Cod procedură penală, art. 346 din același cod, precum, și în baza dispozițiilor art. 998 și următoarele din vechiul Cod civil– în vigoare la data săvârșirii faptelor reținute în sarcina inculpaților -, a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S. C. și i-a obligat pe inculpați, în solidar, să plătească acestei părți civile suma de 1000 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C. F. criticând-o pentru greșita individualizare a pedepsei. A solicitat reducerea pedeapsei sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere atitudinea manifestată pe parcursul procesului penal, disponibilitatea de a acoperi prejudiciul creat, precum și atitudinea sinceră de recunoaștere și regret a faptei.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu cauza, conform art.3856 alin.3 Cod pr.penală, Curtea reține următoarele:
Instanța de fond a stabilit și reținut o corectă situație de fapt, căreia i-a dat și în drept o justă încadrare juridică, reținând, totodată, în mod legal, vinovăția inculpatului C. F. în săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. g) și i) Cod penal, constând în aceea că în seara de 25.03.2011, în timp ce se afla în locuința mătușii sale C. V. (sora marnei sale din .), cunoscând faptul că partea vătămată S. C. deține într-un dulap aflat pe prispa casei, mai multe unelte de lucru, inculpatul a luat cheia dulapului, de pe măsuța televizorului și după ce a descuiat a sustras un polizor unghiular (flex), 2 bormașini electrice și o mașină de tăiat parchet (șoricel), bunuri pe care în acea noapte le-a dus la locuința sa iar ulterior le-a valorificat.
Existența faptelor și vinovăția inculpatului în comiterea acestora au fost reținute de către prima instanță pe baza materialului probator administrat în cauză cu care se coroborează împrejurarea de fapt a recunoașterii de către inculpat a săvârșirii faptei, evidențiată prin aplicarea dispozițiilor art.3201 din Codul de procedură penală.
Curtea apreciază că prima instanță a făcut o corectă individualizare a pedepsei aplicate, aceasta fiind aptă să satisfacă exigențele art.52 respectiv art.72 din Codul penal.
Instanța de recurs găsește neîntemeiată critica inculpatului vizând greșita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată și apreciază că prima instanță a dat semnificația cuvenită tuturor criteriilor generale, prev.de art.72 Cod penal, reducerea cuantumului pedepsei nefiind justificată.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art.72 Cod penal, la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile părții generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Referitor la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea pendinte, Curtea constată că prima instanță a ținut seama de disp. art.3201 alin.7 Cod pr.penală, în urma aplicării acestor texte de lege limitele pedepselor fiind reduse cu o treime.
Gradul de pericol social al faptei deduse judecății și periculozitatea inculpatului sunt relevate atât de natura infracțiunii (contra patrimoniului), de urmarea produsă cât mai ales de datele care caracterizează persoana acestuia: în stare de recidivă postcondamnatorie, condamnat anterior pentru 5 infracțiuni de aceeași natură dar și alte infracțiuni comise cu violență, iar după liberare din executarea ultimei pedepse a stăruit în activitatea infracțională, fiind sancționat administrativ în 3 dosare penale cu amendă administrativă pentru infracțiuni similare.
Din analiza circumstanțelor reale ale comiterii faptei dar mai ales a celor personale ale inculpatului și care reliefează o periculozitate sporită a acestuia, Curtea constată că în cauză nu rezultă împrejurări care să poată fi considerate circumstanțe atenuante.
Împrejurarea că ulterior demarării cercetărilor inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, nu poate fi reținută drept circumstanță atenuantă. Aceasta întrucât pentru a se putea acorda relevanța de circumstanță atenuantă prev.de art.74 lit.c Cod penal, recunoașterea comiterii faptei de către inculpat trebuie să fie totală și neechivocă, constantă pe tot parcursul procesului – atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății în fața primei instanțe – să reprezinte o conduită procesuală de colaborare cu organele judiciare în sensul stabilirii situației de fapt. Declarația de recunoaștere avută în vedere la reținerea circumstanței atenuante în discuție reprezintă un mijloc de probă apt (prin coroborare cu alte probe) să stabilească existența faptei, modul de săvârșire și împrejurările în care a fost comisă. Or, în speța dedusă judecății acest lucru nu s-a întâmplat, inculpatul recunoscând comiterea faptei doar pentru a beneficia de reducerea limitelor speciale ale pedepsei.
Stabilind pentru faptele reținute în sarcina sa pedepse în cuantum orientat către minimul special prevăzut de lege (la care s-a ajuns în urma reținerii cauzei de reducere a pedepsei reglementate in art.3201 Cod pr.penală), prima instanță a avut în vedere într-o măsură suficientă atât datele care circumstanțiază favorabil persoana inculpatului cât și pericolul social concret al faptei, pus în evidență de împrejurările și modalitatea în care a acționat.
Avându-se în vedere dispozițiile art.52 Cod penal, se constată că pedeapsa – ca măsură de constrângere – are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește faptele penale săvârșite cât și în ce privește comportarea făptuitorului. Pe de altă parte, pedeapsa și modalitatea de executare trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea în viitor a săvârșirii unor fapte penale similare ceea ce a și făcut prima instanță.
Respectând regulile care guvernează tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, prima instanță a dovedit chiar clemență prin aceea că nu a majorat peste mediu cuantumul pedepsei și nu a aplicat vreun spor de pedeapsă.
În baza propriului examen al actelor și lucrărilor cauzei, constatând că în cauză nu se identifică niciun motiv care să atragă casarea sentinței primei instanțe, Curtea, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b Cod pr.penală, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat pe care conform art. 192 alin.2 Cod pr.penală îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare datorate statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C. F., împotriva sentinței penale nr.8 din 18.01.2013 a Judecătoriei Z., pronunțată în dosarul nr._ .
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariile avocaților din oficiu pentru inculpați de câte 300 lei se avansează din fondul Ministerul Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 2 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. S. D. L. I. C.
GREFIER,
Victorița S.
Red.L.S
Tehn.N.E.A/2ex/05.04.2013
Jud. Z./Jud.N.C.M
| ← Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr.... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 415/2012. Curtea de... → |
|---|
