Lovirea sau alte violenţe. Art. 180 C.p.. Decizia nr. 624/2015. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 624/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 29-04-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
Dosar nr._
Cod operator date cu caracter personal 8428
DECIZIA PENALĂ nr. 624/A/2015
Ședința publică din data de 29 aprilie 2015
Completul este constituit din:
PREȘEDINTE: D. P.
JUDECĂTOR: I. – C. M.
GREFIER: N. N.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – P. de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin procuror: D. S.
Pe rol fiind pronunțarea apelurilor declarate de către inculpații – apelanți M. V., C. L., L. I. și apelantul ȘOFINET F. I. împotriva sentinței penale nr. 147/15.04.2014, pronunțate de Judecătoriei Sighetu Marmației, în dosarul nr._, în care inculpații – apelanți au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, dat în dosarul de urmărire penală nr. 35/P/2011, după cum urmează:
- inculpatul – apelant M. V. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 239 alin. 2 Cod penal raportat la art. 41 alin. 1 din OUG nr. 59/2000, art. 180 alin.2 Cod penal, art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal;
- inculpatul – apelant C. L. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal;
- inculpatul – apelant L. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal.
La ambele apeluri nominale, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 08 aprilie 2015, încheiere care este parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Asupra apelurilor penale de față,
Prin sentința penală nr. 147 din 15 aprilie 2014 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Sighetu-Marmației, s-a admis în temeiul dispozițiilor art. 386 noul Cod de procedură penală și art. 5 noul Cod penal schimbarea încadrării juridice privind inculpatul M. V. din infracțiunea prev. de art. 239 al. 2 Cod penal din 1969 rap la art.41 al.1 din OUG 59/2000, în infracțiunea prev. de art. 257 alin. 1 raportat la art. 193 alin. 2 noul Cod penal.
S-a respins schimbarea încadrării juridice privind inculpatul M. V. din infracțiunile prev. de art.180 al.2 Cod penal din 1969 și art.180 al.2 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 33 lit.a Cod penal din 1969 în infracțiunile prev. de art. 193 al. 2 și 193 alin. 2 din noul cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal din 1969, iar cu privire la inculpații C. L. I. și L. I. din infracțiunea prev. de art.180 al.2 Cod penal din 1969 în infracțiunea prev. de art.193 al.2 din noul cod penal.
În temeiul art. 396 alin.2 C.proc.pen. a fost condamnat inculpatul:
M. V., CNP_, fiul lui M. și M., născut la 17.12.1964 în Sighetu Marmației jud. Maramureș, cetățean austriac, studii superioare, stagiu militar satisfăcut, administrator al . Satu M., fară antecedente penale, căsătorit, domiciliat în ., jud. Maramureș, posesor al cărții de rezidență . nr._ emisă de O.R.I. Maramureș, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de .
-art. 257 al.1 raportat la art. 193 alin. 2 noul Cod penal, la pedeapsa închisorii de 8 luni.
-art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Noul Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 luni
-art. 180 alin, 2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Noul Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 luni
În baza art. 33 lit.”a” și 34 lit. „b” Cod penal din 1969 s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 8 luni închisoare.
În baza art. 81 și 82 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 8 luni și s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C.pen.
C. L. I., CNP_, fiul lui losif și M., născut la 20.12.1979 în Sighetu Marmației, jud. Maramureș, cetățean român, studii 12 clase și școala profesională, stagiu militar satisfăcut, silvicultor, șef district, căsătorit, fără antecedente penale, domiciliat în com. Remeți, ., jud. Maramureș, posesor al CI . nr._ emisă de SPCLEP Sighetu Marmației, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de:
- art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Noul Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 luni
În baza art. 81 și 82 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni și s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C.pen.
L. I., CNP_ fiul lui I. și M., născut la 25.11.1973 în Remeți, jud. Maramureș, cetățean român, studii 12 clase, stagiu militar nesatisfăcut, administrator ., căsătorit, doi copii minori, fără antecedente penale, domiciliat în com. Remeți ., jud. Maramureș, posesor al CI . nr._ emisă de SPCLEP Sighetu Marmației, pentru comiterea infracțiunii prevăzută de:
- art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Noul Cod penal, la pedeapsa închisorii de 3 luni
În baza art. 81 și 82 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni și s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C.pen.
S-a respins cererea de constituire ca parte civilă formulată de persoana vătămată M. V..
S-a respins cererea de constituire ca parte civilă formulată de persoana vătămată C. L. I..
S-a constatat că persoanele vătămate L. I., L. M., ambii domiciliați în com. Remeți ., jud. Maramureș și S. municipal Sighetu Marmației nu se constituie părți civile în cauză.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul M. V. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul C. L. I. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul L. I. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Suma de 1514,52 lei (echivalentul a 280 lire sterline la cursul BNR din ziua pronunțării 1 GBP=5,4090 lei) cuvenită martorului Ș. F. V. va fi suportată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat al Ministerului Justiției.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș nr. 35/P/14 august 2013, înregistrat la Judecătoria Sighetu Marmației sub dosar nr._ / din data de 21 august 2013, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților M. V. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 239 alin. 2 Cod penal raportat la art. 41 alin. 1 din OUG 59/2000, art. 180 alin.2 Cod penal, art. 180 alin, 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit a Cod penal, C. L. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal și L. I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal.
Se reține în actul de sesizare al instanței, că inculpatul M. V., la data de 02.04.2010, în timp ce se atla în tocul numit „Brazii M.”, unde funcționează observatorul pentru urs, aparținând Ocolului Silvic Sighetu Marmației jud. Maramureș a exercitat acte de violență asupra părții vătămate C. L. I., șeful Districtului I Huta, aliat în exercițiul funcțiunii, cauzându-i leziuni vindecabile în 5-6 zile de îngrijiri medicale.
Același inculpat, M. V., la data de 02.04.2010, în timp ce se afla în același loc a folosit un spray paralizant asupra persoanelor vătămate L. I. și L. M., cauzându-le leziuni vindecabile în câte 4-5 zile îngrijiri medicale,
Inculpații C. L. I. și L. I. la data de 02.04.2010 în timp ce se aflau în locul numit „Brazii M." unde funcționează observatorul pentru urs, i-au aplicat persoanei vătămate M. V. mai multe lovituri cu pumnii.
Inculpații nu au recunoscut săvârșirea faptelor, susținând fiecare că s-a apărat de ceilalți.
Persoana vătămată M. V. a declarat că se constituie parte civilă cu suma de 370 euro reprezentând contravaloarea camerei distruse, 1500 lei, distrugerea adusă mașinii, fiindu-i îndoită rama de la ușă, despăgubiri pentru zilele de îngrijiri medicale în sumă de 4.000 lei, acesta fiind administrator la firmă și a fost prejudiciat de 200 euro pe zi. Solicită și daune morale în cuantum de 10.000 euro, fila 36.
Persoana vătămată C. L. I. se constituie parte civilă cu suma de 600 lei reprezentând contravaloarea câștigului nerealizat pe perioada zilelor de îngrijiri medicale, câte 100 lei/zi, fila 37.
Persoanele vătămate L. I. și L. M. nu se constituie părți civile (f. 38,39).
Din probele de la dosar, instanța a reținut următoarele:
În după amiaza zilei de 02.04.2010, inculpatul-persoană vătămată C. L. I., împreună cu L. I. și L. M. s-au deplasat în locul numit „Brazii M." de pe raza Districtului I Huta, unde Ocolul Silvic Sighetu Marmației are amplasat un punct de observare a vânatului din specia urs carpatin, inculpatul-persoană vătămată aflându-se în exercițiul atribuțiilor ce-i revin.
Inculpatul-persoană vătămată M. V. i-a urmărit cu mașina personală, fiind însoțit nepotul său, Șofineț F. I., crezând că merg la braconaj.
Ajuns la cabana unde se aflau cei trei, inculpatul-persoană vătămată M. V. a acționând intermitent luminile farurilor și a claxonat, atrăgându-le atenția celor din interior, motiv pentru care inculpatul-persoană vătămată C. L. I. a ieșit din cabană. Văzând că inculpatul-persoană vătămată M. V. a început să filmeze l-a atenționat pe acesta că accesul autovehiculelor în fondul forestier este interzis, la fel ca și filmarea.
Între cei doi au avut loc discuții, în urma cărora inculpatul-persoană vătămată C. L. I. a încercat să-i ia camera video, însă a smuls obiectivul pentru, iar M. V. a coborât pentru a-și recupera obiectivul.
În acel moment a început un conflict între cei doi, lovindu-se până în momentul în care a intervenit Șofineț F. I.. În aceste împrejurări C. L. I. a strigat după ajutor, iar L. I. a ieșit din cabană și prinzându-l pe M. V. de spate și 1-a ridicat de pe C. L. I. .
Din cabană a ieșit și L. M., soția inculpatul-persoană vătămată L. I. și îndreptându-se înspre locul unde se afla soțul său și M. V. a observat că acesta din urmă a fost ridicat de pe C. L. I. și s-a îndreptat spre mașină.
Inculpatul-persoană vătămată M. V. s-a dus la mașină de unde a luat un spray paralizant cu care a pulverizat înspre persoana vătămată L. M., moment în care a intervenit soțul ei, l-a imobilizat și culcat la pământ, izbucnind între ei o altercație.
Incidentul s-a încheiat, iar învinuitul-parte vătămată M. V. s-a urcat în autoturism și a plecat împreună cu martorul Șofineț F. I..
Starea de fapt expusă este dovedită în dosarul cauzei cu următoarele mijloace de probă:
- plângerile penale prealabile formuiate de persoanele vătămate M. V. (f. 15), C. L. I. (f. 19), L. M. (f. 29) și L. I. (f. 31),
- denunțurile penale formulate de Direcția Silvică Maramureș și Ocolul Silvic Sighetu Marmației (f. 24-26),
- raportul adresat Ocoiului Silvic Sighetu Marmației de către C. L. I. (f. 27),
-certificatele medico-legale nr.200/05.04.2010, nr.210/09.04.2010, nr. 08/21.04.2010 și nr. 309/21.04.2010 (f. ! 5. 20, 30, 32),
- procesul-verbal încheiat la 27.04.2010 privind accesul la observatorul pentru urs și planșa foto aferentă (f. 3 4-38),
- fișa postului inculpatul-persoană vătămată C. L. I. (f. 40-50),
- declarațiile persoanelor vătămate M. V. (f. 115-125) C. L. I. (f. 137-141), L. I. (f. 157) și LupșaMihaela (f. 170),
- declarațiile martorului Șofineț F. I. (f. 99-104 dosar urmărire penală și 75 dosar instanță ) și Ș. I. (f. 47 dosar instanță ),
- procesele-verbale de confruntare (f. 107-111),
- memoriile depuse de inculpatul-persoană vătămată M. V. (f. 51-84,),
- declarațiile inculpaților-persoane vătămate M. V. (f. 134-136 dosar urmărire penală și 36,41 dosar instanță ), C. L. I. (f. 142-145,149 dosar urmărire penală și 37,40 dosar instanță ), L. I. (f. 153-156, 161-163 dosar urmărire penală și 38,42 dosar instanță ) și ale persoanei vătămate L. M. (f. 164-169, 176, 177 dosar urmărire penală și 39 dosar instanță ),
- procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală ale inculpaților M. V., C. L. I. și L. I..
In drept faptele inculpatului M. V. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal raportat la art. 41 alin. 1 din OUG 59/2000 și de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.
Fapta inculpaților C. L. I. și L. I. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. 2 Codul penal.
Urmare a incidentului, inculpatul-persoană vătămată M. V. a suferit leziuni traumatice vindecabile în 15-18 zile de îngrijiri medicale, așa cum rezultă din certificatul medico-legai nr. 200/06.04.2010 întocmit de Cabinetul Medico-Legal Sighetu Marmației, leziuni care au putut fi produse prin loviri active, repetate, cu corp dur, posibil pumn sau par din lemn și pot data din 02.04.2010 (f. 16).
Totodată, inculpatul-persoană vătămată C. L. I. a suferit leziuni traumatice vindecabile în 5-6 zile de îngrijiri medicale, cu mențiunea că leziunile au putut fi produse prin lovire cu și de corpuri dure și pot data din 02.04.2010 așa cum rezultă din certificatul medico-legal nr. 210/09.04.2010 (f. 20).
Conform certificatului medico-legal nr. 308/21.04.2010 emis de Serviciul de Medicină Legală Maramureș, persoana vătămată L. M. a suferit leziuni traumatice care s-au putut produce prin acțiunea unei substanțe iritante la data de 02.04.2010, necesitând pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medical f. 30.
De asemenea, . exercitată asupra inculpatul-persoană vătămată L. I., i-a produs acestuia leziuni traumatice care s-au putut produce prin acțiunea unei substanțe iritante, din data de 02.04.2010, necesitând pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, împrejurare confirmată de certificatul medico-bgal nr. 309/2 .04.2010 emis de Serviciul de Medicină Legală Maramureș (f. 32).
În ceea ce privește declarația martorului Șofineț F. I., instanța a apreciat-o ca subiectivă, atât prin prisma relațiilor dintre acesta și inculpatul-persoană vătămată M. V., martorul fiindu-i nepot, cât și prin prisma faptului că persoanele vătămate au formulat plângere și împotriva acestuia, însă s-a dispus față de el neînceperea urmăririi penale . De altfel și martorul, inițial și-a exprimat intenția de a formula plângere împotriva inculpaților, însă datorită implicațiilor, a necesității prezenței lui în țară, în condițiile în care acesta are reședința în Anglia, a renunțat la a formula o astfel de plângere.
Declarația martorului Ș. I. este una indirectă, însă instanța a analizat-o coroborat cu celelalte dovezi de la dosar.
Cu privire la infracțiunea de ultraj instanța reține că din probe nu reiese că inculpatul-persoană vătămată C. L. I. avea asupra sa un par și oricum acest aspect nu influențează calificarea dată faptei, încadrarea juridică fiind dată de calitatea subiectului pasiv, iar acțiunea să fie săvârșită în timpul în care își exercita atribuțiile de serviciu.
Potrivit înscrisului depus la fila 25 dosar urmărire penală, RNP-Romsilva-Direcția Silvică Maramureș–Ocolul Silvic Sighet confirmă faptul că inculpatul-persoană vătămată C. L. I. se afla în timpul serviciului, făcând observații la urs, conform sarcinilor de serviciu, iar acțiunea inculpatul-persoană vătămată M. V. s-a desfășurat în legătură cu această sarcină, el presupunând, fără temei, că cei din cabană sunt la braconaj, această „ilegalitate” săvârșită de cei trei existând doar în accepțiunea inculpatului M. V. .
D. în situația în care inculpatul-persoană vătămată C. L. I. s-ar fi aflat acolo în timpul liber și de plăcere, sau într-adevăr la braconaj, s-ar fi pus problema existenței sau nu a infracțiunii de ultraj, însă, așa cum reiese și din fișa postului, fila 41 dosar urmărire penală, el avea atribuții în acest sens, ba mai mult, potrivit planificării, în data de 2 aprilie 2010 activitatea acestuia presupunea observații la urs, fila 49 dosar urmărire penală.
Având în vedere aceste considerente, instanța respinge cererea de schimbare a încadrării juridice solicitată de inculpatul-persoană vătămată M. V. din infracțiunea de ultraj, prev. de art. 257 noul cod penal în infracțiunea de lovire, prev. de art. 193 alin. 2 Noul cod penal.
De asemenea, tot în exercitarea atribuțiilor, inculpatul-persoană vătămată C. L. I. i-a încheiat un procesului-verbal contravențional inculpatul-persoană vătămată M. V., deoarece acesta a încălcat interdicția de a intra în zona respectivă și de a filma, interdicție marcată prin existența unui indicator.
Deși inculpatul-persoană vătămată M. V. susține că nu existau semne, din planșa foto reiese că la . 92D, care este singura cale de acces către observatorul de urs, se află amplasat la loc vizibil, indicatorul de interzicere a circulației (f.34-38 dosar urmărire penală ), iar raportat la susținerea că a pătruns în pădure pe altă cale de acces nu-l exonerează de răspundere, fiind evident că întreaga zonă nu poate fi împrejmuită sau nu se pot amplasa semne la distanțe atât de mici încât să permită vizibilitatea din orice punct de pătrundere în zonă. Astfel de însemne sunt montate de principiu pe căile principale de acces.
Aceste aspecte au fost analizate de instanță raportat la invocarea de către inculpatul-persoană vătămată M. V. a legitimei apărări sau a excesului neimputabil, însă instanța nu va reține legitima apărare, care presupune în primul rând un atac, o acțiune agresivă îndreptată împotriva uneia din valorile apărate de lege. În cauză, așa cum s-a analizat mai sus, nu există un atac în sensul legii, nu a reieșit din probe că inculpații C. L. I. și L. I. erau la braconat,sau că l-ar fi atacat, iar fără existența atacului nu poate exista în genere apărare și deci nici legitimă apărare.
Excesul neimputabil presupune ca fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, să fi depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. În cauză neputându-se reține starea de legitimă apărare, este evident că nici excesul neimputabil nu poate fi reținut.
Aceste împrejurări ce constituie cauze justificative și care fac ca fapta prevăzută de legea penală să nu constituie infracțiune, analizate prin prisma stării de fapt conturate și raportat la solicitările inculpaților C. L. I. și L. I., nu au putut fi reținute nici în favoarea acestora.
Faptul că inculpatul-persoană vătămată M. V. a filmat în zona respectivă, faptă pentru care a și fost de altfel sancționat contravențional, potrivit art. 4 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/2000, în art. 54 alin. 2 din Legea nr. 46/2008 fiind prevăzut faptul că accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este interzis, cu excepția activităților sportive, de recreare și turism care se poate practica numai cu acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprie/acea publică a statului, nu se circumscrie condițiilor de existență a unui veritabil atac sau acțiune agresivă îndreptată împotriva inculpatului sau a uneia din valorile apărate de lege.
Nici situația prev. de art. 19 alin. 3 Noul Cod penal nu a putut fi reținută, inculpatul-persoană vătămată M. V. nepătrunzând într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții, astfel cum prevede legea pentru ca fapta inculpatului să poată fi reținută ca fiind săvârșită în legitimă apărare, cabana respectivă neaparținându-i lui C. L. I., iar spațiul nefiind îngrădit.
În privința solicitării de achitare a inculpaților C. L. I. și L. I., pentru lipsa probelor, instanța a reținut că starea de fapt în întregul ei a fost dovedită cu declarațiile părților, martorilor și celelalte înscrisuri de la dosar, stabilindu-se fără tăgadă vinovăția tuturor inculpaților, urmând a fi înlăturate apărările în acest sens, pentru considerentele expuse mai sus. Nici în privința inculpaților C. L. I. și L. I. nu a putut fi reținută legitima apărare sau excesul neimputabil pentru considerente analizate anterior.
La termenul din 11 martie 2014, instanța a pus în discuția părților în temeiul art.5 noul cod penal și art.386 noul cod penal,schimbarea încadrării juridice privind inculpatul M. V. din infracțiunile prev. de art.239 al.2 c.p. rap. la art.41 al.1 din OUG 59/2000,art.180 al.2 c.p. art.180 al.2 c.p. cu aplic. art.33 lit.a c.p. în infracțiunile prev. de art 257 al.1 și 4 și art.193 al. 2 din noul cod penal, fapte săvârșite în concurs iar cu privire la inculpații C. L. I., L. I. și L. M., din infracțiunea prev. de art.180 al.2 c.p. în infracțiunea prev. de art.193 al.2 c.p. din noul cod penal.
Având în vedere atitudinea inculpaților, de nerecunoaștere a faptelor săvârșite, precum și faptul că lipsa antecedentelor penale nu constituie o circumstanță atenuantă, aceasta fiind atitudinea normală a unui cetățean dintr-un stat de drept, ce nu presupune recompensarea persoanei pentru această conduită, instanța nu a reținut în favoarea lor circumstanțe atenuante.
În aceste împrejurări, instanța a apreciat că, în ceea ce-l privește pe inculpatul M. V., pentru infracțiunea prev. de art. 239 al. 2 Cod penal din 1969 rap la art.41 al.1 din OUG 59/2000 nu este mai favorabilă în raport cu infracțiunea prev. de art. 257 alin. 1 raportat la art. 193 alin. 2 noul Cod penal, astfel că s-a admis schimbarea încadrării juridice în sensul arătat, legea mai favorabilă fiind legea nouă raportat la limitele de pedeapsă și nereținerea circumstanțelor atenuante.
Cu privire la celelate infracțiuni, instanța a apreciatcă legea mai favorabilă este legea veche astfel încât s-a respins schimbarea încadrării juridice privind inculpatul M. V. din infracțiunile prev. de art.180 al.2 Cod penal din 1969 și art.180 al.2 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 33 lit.a Cod penal din 1969 în infracțiunile prev. de art. 193 al. 2 și 193 alin. 2 din noul cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal din 1969, iar cu privire la inculpații C. L. I. și L. I. din infracțiunea prev. de art. 180 al.2 Cod penal din 1969 în infracțiunea prev. de art.193 al.2 din noul cod penal.
Ținând seama de pericolul social al faptelor și de persoana inculpaților, instanța i-a condamnat la pedeapsa închisorii, conform dispozitivului.
Instanța a constatat că scopul pedepsei poate fi atins și în condițiile neaplicării unei pedepse privative de libertate, astfel încât în baza art. 81 și 82 C.pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei atrăgând atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C.pen.
Instanța a apreciat că dispozițiile privind suspendarea executării pedepsei prevăzute în Cod penal din 1969 sunt mai favorabile decât dispozițiile privind amânarea executării pedepsei din noul cod penal, raportat la condițiile și efectele instituției în cele două legi succesive.
Cu privire la dispozițiile privind concursul de infracțiuni, instanța a apreciat mai favorabile dispozițiilor din vechea lege, având în vedere regimul sancționator în noua lege, art. 39 lit. b, prevăzând în mod obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, pe când în vechiul cod penal s-a aplicat pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită până la maximul ei special, dispoziția nefiind imperativă.
Prin compararea acestor dispoziții, instanța a apreciat mai favorabilă vechea lege în privința concursului de infracțiuni.
În privința laturii civile a cauzei, instanța a reținut următoarele:
Cu privire la contravaloarea camerei de filmat, persoana vătămată M. V. nu a dovedit în ce măsură a fost deteriorată și care ar fi valoarea reparațiilor.
Potrivit înscrisului intitulat „Dovadă” fila 85 dosar urmărire penală reiese marca aparatului, iar potrivit procesului-verbal de la fila 96 rezultă că era ușor deteriorată, fără a se preciza proporția, uzura aparatului sau măsurile ce se pot lua pentru reparare, cu precizarea costului acestora. Din lista promoțiilor existente pe piață, nu reiese de unde provine aceasta, cine a emis-o și nici nu indică prețul unui aparat identic cu cel al inculpatul-persoană vătămată M. V., fiind doar aparate de la aceeași firmă, dar cu caracteristici diferite, care, în final, fac diferența de preț.
Cu privire la contravaloarea reparațiilor mașinii, în primul rând instanța a reținut că nu au fost dovedite avariile, ba mai mult, acestea nu au fost dovedite.
Nici persoana vătămată C. L. I. nu a făcut dovada sumelor pretinse, a câștigului nerealizat, nedepunând un eventual concediu medical, ceea ce presupune că a fost la serviciu, fiind remunerat în cadrul salariului.
Aceeași este și situația persoanei vătămate M. V. care nu a dovedit suma solicitată, respectiv cei 200 euro pe zi cu eventuale acte contabile sau dovezi privind veniturile realizate de societatea pe care o administrează și imposibilitatea desfășurării activității de către acesta.
În privința daunelor morale, instanța a reținut că răspunderea civilă delictuală îndeplinește o funcție reparatorie, reprezentând un mijloc de apărare a drepturilor subiective încălcate, iar nu un mijloc de a obține câștiguri nemeritate. Astfel, în ceea ce privește prejudiciul, nu se justifică în nici un fel în ce constă atingerea adusă imaginii publice a persoanei vătămate, fiind inadmisibilă repararea prejudiciului pretins prin echivalent bănesc, în condițiile în care, raportat la scopul acestora și la drepturile care au fost nesocotite și pot genera astfel de despăgubiri, nu se constată că s-a adus atingere imaginii sau că persoana vătămată a fost supusă unor umilințe și suferințe.
Instanța a respins și această cerere întrucât din probele administrate rezultă că și inculpatul-persoană vătămată M. V. se face vinovat de fapte penale, daunele morale justificându-se într-adevăr în situația suferințelor provocate prin fapta penală, dar și pentru apărarea prestigiului și demnității umane, iar în speță inculpatul a săvârșit și el infracțiuni care duc la concluzia că moralitatea și comportamentul persoanei nu sunt tocmai exemplare, astfel încât să se impună repararea acestor prejudicii nepatrimoniale.
S-a constatat că persoanele vătămate L. I., L. M., și S. municipal Sighetu Marmației nu se constituie părți civile în cauză.
Martorul Șofineț F. I., a solicitat restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața instanței, însă instanța reține ca dovedite doar cheltuielile privind contravaloarea a două drumuri cu avionul pe ruta Londra –Cluj N. și retur în cuantum total de 240 lire, fila 50 și 79-80, costul parcării 18 și 20 lire, fila 52 și 81, restul cheltuielilor nefiind dovedite. Astfel martorul nu depune un contract de muncă și nici măcar pentru termenul din 11 martie 2014 nu a depus dovezi privind faptul că în săptămâna respectivă a muncit și cuantumul remunerației de care a fost privat.
Din înscrisurile depuse reiese doar că a lucrat la o dată anterioară, dar nimic nu dovedește că în prezent lucrează, respectiv chiar în perioada vizată de termenele de judecată la care s-a prezentat, 11 martie și 1 aprilie 2014. De asemenea celelalte înscrisuri, cel de la fila 77, privind suma de 59,99 lire nu se precizează ce reprezintă în condițiile în care apare localitatea Budapesta.
Față de cele arătate se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de 1514,52 lei (echivalentul a 280 lire sterline la cursul BNR din ziua pronunțării 1 GBP=5,4090 lei) cuvenite martorului Șofineț F. I. care vor fi suportate din fondul cheltuielilor judiciare special alocat al Ministerului Justiției.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul M. V. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul C. L. I. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod procedură penală, inculpatul L. I. a fost obligat să plătească statului suma de 480 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații-părți civile M. V., C. L., L. I. și apelul declarat de ȘOFINEȚ F. I..
Prin motivele scrise și orale inculpații-părți civile au solicitat achitarea lor, întemeiată pe lipsa probelor de vinovăție, iar Șofineț F. I. ascultat în calitatea de martor, de către prima instanță, a cerut acordarea cheltuielilor judiciare ocazionate de deplasarea în România, din Marea Britanie, în vederea judecării procesului.
Curtea examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la constatarea că ele sunt fondate, dar pentru alte motive decât cele invocate de apelanți:
În raport cu situația de fapt evocată în sentința instanței de fond, Curtea constată că Judecătoria Sighetu-Marmației nu a efectuat în caz o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura inculpaților-părți civile dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat de art 6 parag 1 și 3 Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În primul rând, în speță se remarcă că actul de sesizare al instanței, la capitolul probe, respectiv martori, îl indică doar pe Șofineț F. I., care în realitate a intervenit în . dintre C. L. și M. V., deși acesta, în faza de urmărire penală a formulat plângere penală pentru lovire, împotriva inculpatului C. L..
Soluționarea în fond a unei cauze penale implică pronunțarea asupra existenței sau inexistenței faptei, a săvârșirii acesteia de către inculpați, a caracterului ei penal și a răspunderii penale a acestuia.
Soluția de condamnare cum este și cea din cauză, trebuie să se bazeze pe probele administrate în speță iar obligația magistraților este de a verifica temeinicia și legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale, prin administrarea acestora în ședință publică, nemijlocit, oral și contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare iar pe de altă parte, judecătorii trebuie să administreze la cererea părților cât și din oficiu, orice alte probe necesare aflării adevărului și totodată de a încuviința probele pertinente și concludente necesare verificării apărărilor invocate de inculpați.
Din economia noilor norme ale Codului de procedură penală rezultă și obligația instanței de a reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, tot motivat, de a înlătura probele care nu îndeplinesc această condiție.
Instanțele de judecată nu sunt ținute de încadrarea juridică a faptelor, date prin rechizitoriu și drept urmare în cadrul cercetării judecătorești magistrații sunt obligați a efectua toate actele procesuale și procedurale impuse de soluționarea în fond a cauzei penale.
Ori, sub aspectul faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, Judecătoria Sighetu-Marmației nu a administrat toate probele ce se impuneau pentru a clarifica dacă faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor deduse judecății.
O primă încălcare a dreptului inculpaților la un proces echitabil este relevată de modul în care s-a derulat cercetarea judecătorească, prin audierea lor nemijlocită în fața Judecătoriei Sighetu-Marmației.
Astfel, în dosarul instanței, magistratul fondului în declarațiile luate inculpaților a consemnat doar „ nu recunosc faptul că aș fi exercitat vreun act de violență asupra părții vătămate”, respectiv asupra părții adverse, fără a specifica în mod direct poziția procesuală a acestora, în sensul recunoașterii sau nerecunoașterii infracțiunilor, precum și a motivelor care au determinat această atitudine.
Activitatea de cercetare judecătorească s-a limitat în a consemna în mod sumar poziția inculpaților- părți vătămate și la audierea unicului martor, care de fapt a participat la agresiune, despărțindu-i pe inculpații C. și M. și care în faza de urmărire penală a formulat plângere penală pentru infracțiunea de lovire împotriva inculpatului C. L..
Mai mult, judecătoria a audiat un martor indirect pe numitul Ș. I., care nu a fost prezent la comiterea infracțiunilor imputate inculpaților, aflând despre aceasta din relatările inculpatului C. L..
Văzând lipsa probelor în acuzare, instanța de fond trebuia să suplimenteze probatoriul, să deslușească dacă inculpatul C. L. se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în momentul în care a fost însoțit de soții L., deoarece dacă se afla în timpul liber nu i se poate imputa infracțiunea de ultraj, inculpatului M..
Corespunde realității că în sentință magistratul fondului constată că inculpatul C. s-ar fi aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin prisma planificării emise în acest sens de Romsilva, dar pentru pronunțarea unei soluții judicioase trebuiau verificate aspecte care să vizeze de ce anume a fost însoțit de soții L., dacă acesta se afla în derularea programului profesional.
Mai mult, deși la dosar sunt depuse mai multe sentințe civile favorabile inculpatului M. și sesizări adresate conducerii Ocolului Silvic Sighet și Romsilva de către acesta, prin care a sesizat nereguli săvârșite de personalul silvic în exercitarea atribuțiilor de serviciu, instanța de fond nu a stabilit în ce context a avut loc . din anul 2010, dacă aceasta are sau nu raport de cauzalitate, cu sesizările adresate șefilor ierarhici a inculpatului C. L..
Curtea reține că atunci când instanța de fond a pronunțat o condamnare numai ca urmare a unor declarații sumare și incomplete, nu se poate considera că s-a înfăptuit o activitate de judecată, cu respectarea principiilor și normelor legale aplicabile, prin care să se fi rezolvat fondul cauzei.
Nu poate fi acceptată soluția de condamnare pronunțată în cauză, bazată exclusiv pe declarațiile inculpaților care au și calitatea de părți vătămate, fără coroborarea lor cu nicio altă probă, care să ateste vinovăția acestora.
Nu au fost verificate apărările inculpatului M., raportat la împrejurarea că de la camera de luat vederi au fost smulse de către inculpatul C., ajutat de inculpatul L., piese esențiale care afectează în prezent modul de utilizare al acesteia, activitate efectuată de către Curte în calea de atac a apelului.
Se impunea, vizionarea de către judecătorie a imaginilor surprinse de către inculpatul M., pentru stabilirea adevăratei stări de fapt, în această cauză.
Sunt de remarcat contradicțiile flagrante între declarațiile acelorași părți din faza de urmărire penală, cu cele din faza de judecată, fără a fi înlăturate sau verificate, vreuna din apărările formulate de apelanți.
Soluția pronunțată în aceste condiții nu este consecința unei activități efective de judecată, ci o apreciere incompletă a probelor administrate în cursul urmăririi penale și echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei. Ori, hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine dovedite, care să nu dea naștere niciunei îndoieli, ceea ce se impunea în speță, cu atât mai mult, raportat la atitudinea procesuală a inculpaților, față de faptele pentru care au fost trimiși în judecată.
Prin modul în care a fost realizată cercetarea judecătorească de către judecătorie, li s-a încălcat inculpaților-părți civile, dreptul la un proces echitabil, judecarea lor având loc în lipsa unor probe certe de vinovăție.
Aceste garanții sunt reglementate atât prin disp.art.6 C.proc.pen., art.24 din Constituție dar și disp.art.6 paragr.3 lit.a din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea 30/1994 conform cărora „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa”.
În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înțelege prin „cauză” și natura acuzației, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T.Torres c/a Spaniei, arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzației, la calificarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante existente, iar informarea în mod amănunțit asupra faptelor imputate și încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară dispoziției de trimitere în judecată, iar după sesizarea instanței, magistrații trebuie să se preocupe de respectarea dreptului la apărare al inculpaților, prin încuviințarea tuturor probelor propuse de aceștia pentru a proba lipsa de temeinice a susținerilor acuzatorilor.
În hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza Mattoccia c/a Italiei, Curtea a considerat de asemenea, că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și a calificării juridice reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esențiale, sens în care s-a exemplificat locul și data comiterii infracțiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană și încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzațiile aduse.
Instanța de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispozițiile cuprinse în art.6 paragr.1 lit.a și cele din art.6 paragr.3 lit.b, că este necesar ca autoritățile naționale să depună o maximă diligență cu privire la modul în care se face notificarea acuzației către cel interesat, deoarece actul de acuzare are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală și juridică a învinuirii ce i se aduce.
Curtea consideră că, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la faptele ce se reproșează acuzatului și a calificării lor juridice reprezintă o condiție esențială a unui proces echitabil garantat de art.6 paragr.1 din Convenție și a decis că statele contractante au obligația de a adopta măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art.6.
S-a statuat în raport de toate aceste considerații, că sesizarea instanței va fi legal efectuată doar în situația în care în dispozitivul actului de trimitere în judecată este menționată fapta cu încadrarea ei juridică, în legătură cu care s-au efectuat acte de urmărire penală, în funcție de care inculpatul și-ar putea efectua o apărare adecvată în lumina art.6 paragr.3 lit.b din Convenția Europeană, dispoziții valabile întrutotul și pentru faza de judecată și nerespectate de către Judecătoria Sighetu-Marmației.
Curtea de apel reține că în art. 6 parag 1 din CEDO se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale” fiind consacrate ca garanții explicite ale unui proces echitabil doar publicitatea procedurii și termenul rezonabil. Din cea de-a treia caracteristică folosită în textul convenției „în mod echitabil”, rezultă însă în mod implicit și alte garanții ale unui proces echitabil, cum ar fi egalitatea armelor, principiul contradictorialității și motivarea hotărârilor.
Egalitatea armelor în procesul penal presupune asigurarea unor drepturi procesuale echivalente persoanelor implicate în exercitarea funcțiilor procesuale de acuzare și de apărare, astfel încât niciuna dintre acestea să nu beneficieze de posibilități procesuale mai extinse decât cealaltă.
În jurisprudența CEDO, „în deciziile Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27 octombrie 1993 și Mc MIchael din 24 februarie 1995 și Lobo Machado din 20 februarie 1996 s-a statuat că principiul egalității armelor cere ca fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ față de partea adversă. În temeiul acestui principiu, trebuie acordat ambelor părți un drept comparabil de acces la dosarul cauzei”.
Principiul contradictorialității constituie alături de principiile oralității și publicității o caracteristică de bază a procesului penal de a-și expune probele și apărările necesare nemijlocit în fața magistraților pentru a le oferi și mai temeinic convingerea asupra adevărului.
Curtea reține că CEDO a definit principiul contradictorialității în ”hotărârea Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei din 6 decembrie 1988 și în hotărârea Ruiz- Mateos contra Spaniei din 23 iunie 1993” în sensul că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți”, principii încălcate în speța de față de către Judecătoria Sighetu-Marmației care nu a administrat din oficiu, nicio probă pentru stabilirea corectă a stării de fapt, în lipsa oricăror probe ale procurorilor, ceea ce contravine nu numai dreptului la un proces echitabil ci și dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaților-părți civile în legislația națională și europeană.
Publicitatea procedurii este inerentă procesului penal, încât orice referire la un proces secret este asociată cu abuzul. Curtea reține că doar acest principiu a fost respectat de Judecătoria Sighetu-Marmației în acest dosar.
Motivarea hotărârilor a fost considerată un corectiv al principiului liberei aprecieri a probelor, având în vedere că judecătorul are libertatea de apreciere a probațiunii administrate în cauză, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe considerente pur subiective ci trebuie să fie întemeiată pe elementele obiective rezultate din probele administrate.
Deși obligativitatea instanțelor de a-și motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenției Europene, instanța europeană justifică această necesitate prin dreptul părților de a le fi examinate efectiv argumentele și mijloacele de probă administrate, enunțarea problemelor de drept și de fapt, pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui apel, așa cum se arată în hotărârile CEDO „V. der Hurk contra Olandei, și Hadjianastassiou contra Greciei din 16 decembrie 1992”, hotărârea CEDO Albina contra României nr. 4/2005 și D. contra României din 2004 în care se relevă textual că „lipsa motivării unei hotărâri îl privează pe petiționar (inculpat) de echitate, ceea ce atrage încălcarea art 6 par 1”.
Curtea constată că prin modalitatea în care s-a desfășurat cercetarea judecătorească în prima instanță, au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului penal: contradictorialitatea, nemijlocirea, alături de dreptul la apărare și la motivarea hotărârilor, iar în ansamblu, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părților din acest dosar, prev de art 6 par. 1 din CEDO.
În baza acestor principii, instanța era obligată să administreze toate probele care se impuneau, raportat la apărările formulate de inculpați, să înlăture contradicțiile din declarațiile acestora, putând astfel să le perceapă prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral și în ședință publică de toate părțile.
Încălcarea dreptului la apărare precum și cel la un proces echitabil potrivit art.6 paragraf 3 lit.d din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu pot fi înlăturate, decât prin anularea sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sighetu-Marmației.
Din examinarea dispozițiilor citate ale Convenției - la care România este parte, astfel că, potrivit art.11 și art.20 din Constituție, aceste dispoziții fac parte din dreptul intern – rezultă că, încă înainte de a stabili temeinicia demersului de tragere la răspundere a unei persoane trimise în judecată (acuzat), aceasta are dreptul fundamental la un proces echitabil.
Ori, în înțelesul unui proces echitabil intră, așa cum reglementează art.6 paragraf 3 lit.d din Convenție și cum relevă jurisprudența CEDO, asigurarea dreptului inculpatului trimis în judecată și aflat în fața instanței de a pretinde ascultarea martorilor în prezența lui, cu posibilitatea de a pune întrebări, de a i se admite probe care să se efectueze în mod nemijlocit și contradictoriu cu celelalte părți, în vederea stabilirii adevărului obiectiv.
Chiar dacă în dreptul procesual penal român situația prevăzută în art.6 paragraf 3 lit.d din Convenție nu are o consacrare expresă, cerința realizării condiției este obligatorie sub sancțiunea nulității și, deci, a desființării hotărârii pronunțate cu încălcarea acestei exigențe.
Egalitatea procesuală între părțile din procesul penal, se realizează în condițiile susținerii unor poziții contrare, ceea ce reprezintă contradictorialitatea specifică judecății penale, prin susținerea învinuirii de către procuror sau de către persoana vătămată și inculpat, asistat sau reprezentat de avocat, care își exercită dreptul său la apărare - fie singur, fie împreună cu partea responsabilă civilmente.
Reglementarea principială a judecății pe baza contradictorialității este de esența procesului penal echitabil, cu respectarea și asigurarea egalității de arme între acuzare și apărare (părți vătămate și inculpat).
Importanța deosebită a dreptului la apărare a tuturor părților în procesul penal, în viziunea Curții Europene, rezidă în reglementarea sa detaliată în cadrul principiului procesului echitabil. Curtea Europeană subliniază că nu trebuie confundată „prezența personală a acuzatului în instanță, cu posibilitatea pe care i-o recunoaște art 6 paragraf 3 lit c de a se apăra singur. Astfel, chiar dacă nu este expres menționat în art.6 dreptul tuturor părților de a lua parte personal la dezbaterile din cauză, acesta decurge din scopul și din obiectul ansamblului acestui text: dreptul tuturor participanților la un proces echitabil”.
Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezența acuzatului la ședința de judecată are o importanță esențială pentru o bună soluționare a cauzei, în sensul că instanța trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului și starea sa de spirit la momentul comiterii infracțiunii pentru care este trimis în judecată, ci și mobilurile activității sale infracționale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanțial în soluția ce urmează a fi pronunțată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezența acuzatului cât și a celorlalte părți vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanță, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
Este adevărat că ar fi existat posibilitatea ca Judecătoria Sighetu-Marmației să dorească soluționarea cu celeritate a cauzei, în condițiile în care procesul era pe rol de 9 luni de zile, însă celeritatea nu poate afecta unul din drepturile importante ale persoanei, respectiv dreptul la apărare.
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanța de fond nu le-a oferit inculpaților apelanți ocazia potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franței- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franței- Hotărârea din 18 mai 2004 și Kostovski împotriva Olandei- Hotărârea din 20 noiembrie 1989, a restrâns într-un mod incompatibil cu garanțiile oferite de art. 6 din CEDO dreptul la apărare al acestora ( A.M. împotriva Italiei-Hotărârea din 1997 și Saidi împotriva Franței- Hotărârea din 20 septembrie 1993) și nu a asigurat echilibrul și egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare și apărare.
Noțiunea de proces echitabil cere ca instanța internă de judecată să examineze problemele esențiale ale cauzei și să nu se mulțumească să confirme pur și simplu rechizitoriul, trebuind să-și motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza B. împotriva României- Hotărârea din 15 decembrie 2007).
Potrivit practicii judiciare constante a instanței supreme „motivarea soluției cu privire la latura civilă și penală a cauzei, trebuie să cuprindă analiza elementelor de fapt, a probelor pe care se sprijină.
Lipsa motivării hotărârii sub aspect civil și penal face imposibilă exercitarea controlului judiciar a acesteia.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional.
Hotărârea judecătorească nu este un act discreționar, ci rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care își găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești.
Hotărârea reprezintă astfel, rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a rațiunii ce determină pe judecător să adopte soluția dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac.
Curtea reține că apelul este o cale ordinară de atac prin care se promovează, la instanța imediat ierarhic superioară o rejudecare a cauzei în fond, sub toate aspectele de fapt și de drept, cu aptitudinea de a se schimba sau modifica soluția dată prin hotărârea atacată, în privința părții care a declarat apel sau la care se referă declarația de apel, în limitele calității sale procesuale.
Apelul, este în principal, o cale de atac de reformare, prin aceea că instanța de apel are dreptul de a completa probele administrate de prima instanță și de a da o nouă apreciere acestora, fără a desființa în prealabil hotărârea apelată și de a da o altă soluționare cauzei.
În vederea pronunțării unei noi hotărâri în speță, instanța de apel va supune cauza unui examen în fond, având dreptul de a administra probele pe care le consideră necesare, dar și de a reaprecia probele administrate, precum și de a pune în discuție orice chestiuni de fapt sau de drept de a căror soluționare depinde rezolvarea legală și temeinică a cauzei.
Potrivit practicii judiciare constante în materie, sentința instanței de fond trebuie să cuprindă în expunere între altele, temeiurile de fapt și de drept care au dus la adoptarea soluției. Ca atare, în sentință trebuie analizată fiecare probă solicitată de procuror și de părți motivându-se temeiurile de fapt și de drept care au condus la admiterea sau la respingerea fiecăreia.
Arătarea în sentință, în mod generic, că vinovăția inculpaților este dovedită, fără referire la apărările concrete ale acestora și la toate probele propuse, echivalează cu nemotivarea soluției, caz de încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Instanța de apel pe linia cercetării temeiniciei hotărârii apelate, are sarcina de a verifica dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet și cert întemeiat. Pentru a putea efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaște care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Acest lucru, nu poate fi verificat decât pe baza motivării hotărârii apelate.
Sentința Judecătoriei Sighetu-Marmației face referire doar la probele expuse de procuror în cuprinsul rechizitoriului, neexistând nicio trimitere în cuprinsul acesteia, la probele propuse de către părți, dacă acestea au fost acceptate sau respinse, cu motivarea aferentă.
Motivul de desființare, bazat pe nemotivare și pe încălcarea art. 6 din CEDO, se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătorești. Conținutul expunerii hotărârii prevede obligativitatea dublei perspective a motivării: în fapt – descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale și civile – și în drept – încadrarea juridică, adică expunerea în care legea este interpretată de judecător și comparată cu starea de fapt, adică, concluzia finală, dacă și în ce măsură faptele reținute întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor cuprinse în actul de sesizare.
Motivarea este o condiție esențială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluția dată, hotărârea este nemotivată și părțile au posibilitatea de a formula motivul de apel înscris în art. 6 par 1 și 3 din CEDO.
Pe lângă motivarea existenței cerințelor privind latura obiectivă, instanța are obligația să motiveze îndeplinirea și a celorlalte cerințe ale laturii subiective (intenție, culpă, scop), a cerințelor privind subiectul activ și cel pasiv, ori la starea de minoritate. Motivarea în drept trebuie să demonstreze cu argumente convingătoare rezultate din probele dosarului, tot ceea ce instanța a hotărât în dispozitivul sentinței sau deciziei.
Instanța de fond, Judecătoria Sighetu-Marmației, trebuia să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți. (CEDO “cauza B. contra României”).
Nici latura civilă a cauzei nu a primit o soluționare legală.
Astfel, deși inculpații au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni de lovire și de ultraj (inculpatul M.), acestora li s-au respins pretențiile ca nedovedite, instanța de fond nefăcând aplicarea deciziilor CEDO, cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004 și cauza Comingersoll împotriva Portugaliei din 2000.
CEDO reamintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părți, determină statul de a pune capăt acelei încălcări și de a elimina consecințele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art.41 din Convenția Europeană conferă Curții competența de a acorda o reparație în favoarea părții vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunță în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, și prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincția între prejudiciul material și cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
Conform jurisprudenței Curții Europene, partea civilă și inculpații pot obține rambursarea prejudiciului material și moral în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum și caracterul rezonabil al cuantumului.
Conform actelor depuse de către părți, inculpați- părți civile și martorul Șofineț F. I., judecătoria Sighetu-Marmației trebuia să constate „în echitate” rezonabilitatea acestora și să le acorde integral sau parțial, dar nu să le respingă ca nedovedite.
Curtea reține că, repararea integrală a pagubei este esențială, deoarece finalitatea răspunderii civile rezidă tocmai în ștergerea totală a consecințelor dăunătoare ale faptei ilicite.
Rezoluția nr. 75 a Consiliului Europei reamintește, în primul său articol, că persoana care a suferit un prejudiciu este îndreptățită la repararea acestuia, astfel încât să fie repusă într-o situație cât mai apropiată de cea în care s-ar fi aflat, dacă paguba nu s-ar fi produs.
Curtea reține că răspunderea solidară a autorilor este reglementată în art. 1369 Cod civil. Persoanele care prin conduita lor, au contribuit, în orice mod, la cauzarea prejudiciului, prin săvârșirea faptei ilicite, răspund alături de autor.
„ Ștergerea consecințelor prejudiciabile și repunerea în situația anterioară înseamnă eliminarea riscului care rezultă din deprecierea monetară; riscul monetar este în sarcina pârâtului așa cum se arată și în doctrina franceză”.
Curtea reține că în baza efectului devolutiv în apel, se produce o nouă judecată în fond, ca regulă, pe baza probatoriului deja administrat în cauză, însă, și a altor probe pertinente concludente și utile administrate pentru prima dată în apel. Efectul devolutiv nu poate fi însă înțeles ca o administrare a întregului material probator și deci, ca o efectuare a întregii cercetări judecătorești de către instanța de apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputând suplini lipsa cercetării judecătorești în primă instanță. În caz contrar, s-ar putea ajunge la situații inacceptabile, cum este de altfel și cea din speță, în care, prima instanță, în urma unei cercetări judecătorești superficiale, soluționează cauza în fond, considerându-se dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată, întemeindu-se pe împrejurarea că, în baza efectului devolutiv, instanța superioară va administra ea însăși probele pe care, din motive subiective judecătoria nu le-a administrat în mod nemijlocit.
Realizarea în apel a întregii cercetări judecătorești, ar răpi inculpaților un grad de jurisdicție și le-ar afecta în mod grav dreptul la apărare, câtă vreme ei nu ar mai avea la dispoziție nicio cale de atac, decizia Curții fiind definitivă.
Trimiterea cauzei spre rejudecare este justificată și întemeiată și pe art. 2 paragraf 1 din Protocolul nr. 7 adițional la CEDO care garantează oricărui acuzat și părții vătămate dreptul la o dublă jurisdicție în materie penală.
Pentru argumentele ce preced, Curtea în baza art.421 pct.2 lit.b CPP va admite apelurile declarate de către inculpații – părți civile M. V., C. L., L. I. precum și apelul declarat de către ȘOFINEȚ F. I. împotriva sentinței penale nr. 147/15.04.2014 a Judecătoriei Sighetu Marmației pe care o va desființa în întregime și va dispune rejudecarea cauzei de către aceiași instanță.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin.3 CPP.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de către inculpații – părți civile M. V., C. L., L. I. precum și apelul declarat de către ȘOFINEȚ F. I. împotriva sentinței penale nr. 147/15.04.2014 a Judecătoriei Sighetu Marmației pe care o desființează în întregime și dispune rejudecarea cauzei de către aceiași instanță.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 29 aprilie 2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
D. PURICEIOANA C. M.
GREFIER
N. N.
Red. D.P./M.N.
4 ex./4.05.2015
Jud.fond.-Ș. Svaitz
| ← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... | Tâlhărie calificată. Art.234 NCP. Decizia nr. 620/2015.... → |
|---|
