Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 674/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 674/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-03-2012 în dosarul nr. 674/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI
INSTANȚA DE RECURS
DECIZIA PENALĂ NR. 674
Ședința publică de la 21 Martie 2012
PREȘEDINTE L. B.- judecător
C. C.- judecător
M. M. Ș.- judecător
Grefier M. V.
Ministerul Public reprezentat prin procuror C. C. din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
***
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor ce au fost consemnate prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 14 martie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie având ca obiect recursurile declarate de părțile civile M. I. D. și R. I. B. și asiguratorul . S., împotriva sentinței penale nr. 1032 din data de 11 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, privind pe inculpatul S. P. D..
La apelul nominal făcut cu ocazia pronunțării, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită, la data dezbaterilor.
Deliberând;
CURTEA
Asupra recursurilor penale de față:
Prin sentința penală nr.1032/11.11.2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul penal nr._, în baza art.14 și art.346 Cod de procedură penală, a fost obligat asigurătorul de răspundere civilă S.C. C. A. S.A. S. la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de despăgubiri civile: 782,221 lei către S. Județean de Urgență S.; 11.735,55 lei și 11.771,85 lei către S. Județean de Urgență C.; 2.500 lei daune morale către partea civilă P. V. C.; 20.000 lei daune morale către partea civilă M. I. D.; 6.858 lei daune materiale către partea civilă M. I. D.; 20.000 lei daune morale către partea civilă R. I. B.; 1.802,28 lei daune materiale către partea civilă R. I. B..
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare avansate de către stat.
În baza art.193 Cod de procedură penală, a fost obligat asiguratorul de răspundere civilă S.C. C. A. S.A. S. la plata către părțile civile a următoarelor sume de bani, cu titlu de cheltuieli judiciare: 1.000 lei către partea civilă M. I. D., 1.000 lei către partea civilă R. I. B. și 600 lei către partea civilă P. V. C..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria S. 233/P/16.02.2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S. P. D. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.184 alin.1 și 3 Cod penal (partea vătămată P. V. C.), art.184 alin.2 și 4 Cod penal (partea vătămată M. I. D.) și art.184 alin.2 și 4 Cod penal (partea vătămată R. I. B.), toate cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal.
Prin actul de sesizare s-a reținut că la data de 13.05.2010, în timp ce inculpatul S. P. D. conducea pe DN 65E 574, pe raza localității Scornicești, autovehiculul marca Iveco cu numărul de înmatriculare_, datorită unor manevre necorespunzătoare, acesta a derapat, intrând în coliziune cu un autoturism marca VW Passat înmatriculat în Bulgaria, în urma impactului părțile vătămate M. I. D., P. V. C. și R. I. B. suferind mai multe leziuni traumatice.
Prin sentința penală nr.445/04.05.2011 a Judecătoriei S., definitivă prin nerecurare, s-a dispus condamnarea inculpatului S. P. D. la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare, făcându-se aplicarea art.3201 Cod de procedură penală.
În baza art.81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani reprezentând termen de încercare, potrivit art.82 Cod penal, făcându-se aplicarea art.71 alin.5 Cod penal și fiind disjunse acțiunile civile formulate în cauză.
În soluționarea laturii civile a procesului penal, față de situația de fapt reținută și dispozițiile art.998 – 999 Cod civil, prima instanță apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, implicarea inculpatului în comiterea acesteia și legătura de cauzalitate dintre aceste elemente.
În lumina acestor dispoziții, instanța apreciază că inculpatul este ținut a răspunde, conform art.14 Cod de procedură penală și art.998-999 Cod civil, pentru prejudiciul pe care l-a produs prin fapta comisă, fiind obligat să suporte atât daunele materiale, cât și daunele morale, conform art.14 alin.51 Cod de procedură penală.
Cu privire la daunele materiale solicitate de părțile civile, instanța apreciază că acestea au fost dovedite doar în parte de către părțile civile R. I. B. și M. I. D. și nedovedite de către P. V. C., prejudiciului material fiind stabilit la suma de 6.858 lei pentru partea civilă M. I. D. și 1802,28 lei pentru partea civilă R. I. B..
În aprecierea primei instanțe, cuantumul despăgubirilor civile acordate părții civile M. I. D. a rezultat exclusiv din înscrisurile depuse în cursul cercetării judecătorești, depozițiile martorilor audiați în cauză făcând numai dovada efectuării unor cheltuieli, nu și întinderea acestora.
Astfel martorii D. L. și L. R. A., audiați la cererea părții civile M. I. D., au precizat că au cunoștință de la partea vătămată sau de la familia acestuia despre cheltuielile efectuate, din depozițiile acestor martori nerezultând însă cu exactitate cuantumul acestor cheltuieli.
În ceea ce o privește pe partea vătămată R. I. B., prin mijloacele de probă administrate în cauză s-a făcut dovada cheltuielilor pentru suma de 1802,28 lei, aceasta rezultând din înscrisurile existente la dosar (802,28 lei) și depoziția martorilor M. C. C., suma de 1000 lei reprezentând contravaloarea transportului ce i-a fost achitată acestuia pentru deplasarea cu partea civilă în Municipiul Pitești și de cinci ori în Municipiul C.. Din depoziția acestui martor rezultă, de asemenea, că acesta are cunoștință despre faptul că partea civilă ar fi cheltuit aproximativ 25.000 – 35.000 lei pentru medicamente și cheltuieli cu îngrijirea sănătății, însă, ca și în situația părții civile M. I. B., deși în cauză s-a făcut dovada existentei unor cheltuieli, întinderea acestora nu a fost dovedită de către partea civilă.
În ceea ce o privește pe partea civilă P. V. C., deși din depoziția martorului R. A. rezultă că aceasta ar fi cheltuit suma de 2.000 lei pentru medicamente și alte cheltuieli necesare îngrijirii sănătății, instanța apreciază că depoziția martorului nu se coroborează cu alte mijloace de probă, pentru a se putea reține ca dovedite pretențiile civile solicitate cu titlu de daune materiale.
Prin înscrisurile depuse la dosar instanța mai reține că în cauză au fost dovedite de către părțile civile S. Județean de Urgență S. și S. Județean de Urgență C. cheltuielile efectuate ca urmare a internării celor trei părți civile, astfel că au fost admise în totalitate acțiunile civile formulate în cauză.
Din înscrisurile existente la dosarul de fond, instanța reține și faptul că autovehiculul condus de inculpat, la data producerii evenimentului, era asigurat la S.C. C. A. S.A. S., răspunderea asigurătorului fiind anagajată în raport cu Decizia în interesul legii nr.1/28.03.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător, răspunderea sa putând fi angajată în mod direct, potrivit art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995.
În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe penale au declarat recurs părțile civile M. I. D. și R. I. B., solicitând majorarea daunelor materiale și morale, cu motivarea că sumele acordate cu acest titlu nu corespund urmărilor produse și cheltuieilor efectuate pe durata tratamentului medical necesar vindecării.
De asemenea, împotriva aceleiași sentințe penale a declarat recurs asigurătorul de răspundere civilă, solicitând exonerarea sa de la plata despăgubirilor, cu motivarea că obligarea la plata de daune materiale și morale nu ar putea fi dispusă în raport cu o persoană, fără calitatea de parte în procesul penal.
Se arată, astfel, că angajarea răspunderii civile în procesul penal se poate dispune numai sub condiția întrunirii cerințelor răspunderii civile delictuale, în vreme ce răspunderea asigurătorului având natură contractuală, citarea acestuia în procesul penal are la bază doar rațiuni de opozabilitate a hotărârii, inculpatul urmând a răspunde în mod exclusiv pentru fapta proprie.
În subsidiar, se solicită reducerea despăgubirilor acordate părților civile și stabilirea într-un cuantum rezonabil, în mod corespunzător cerințelor de echitate, prin raportare la documentele justificative aflate la dosar și cu respectarea principiilor generale de drept, ce nu permit îmbogățirea fără just temei a victimei faptului ilicit cauzator de prejudicii în detrimentul celui obligat la despăgubiri.
Analizând actele și lucrările dosarului, în conformitate cu dispozițiile art.3856 alin.3 Cod de procedură penală, Curtea constată recursurile ca fiind întemeiate.
În ceea ce privește întinderea daunelor morale, Curtea constată că deși judecătorul fondului s-a raportat la întreg ansamblul de criterii obiective avute în vedere în practica instanțelor judiciare, sumele acordate recurentelor părți civile nu sunt în măsură să acopere întreaga paletă de suferințe fizice și psihice, dar și urmările consecutive evenimentului produs.
Deși prin acordarea acestui gen de despăgubiri trebuie respectat principiul de drept, potrivit căruia suferința cauzată nu trebuie să constituie sursa unei îmbogățiri nelegitime, este incontestabil că în evaluarea acestui prejudiciu se au în vedere nu doar durerile provocate prin fapta ilicită, ci și schimbările intervenite în condițiile de existență, disconfortul și celelalte consecințe negative la care victima evenimentului a fost expusă, în caz contrar reparația bănească acordată neputând satisface condițiile impuse de art.998-999 Cod civil.
În situația de față, sumele acordate cu titlu de daune morale sunt insuficiente urmărilor produse, ținând seama de faptul că ambele părți civile au fost nevoite să suporte un tratament medical de durată și diferite intervenții chirurgicale, care au presupus suferințe și privațiuni inerente în planul vieții sociale, prin raportare la eforturile generate de internările repetate.
De asemenea, în stabilirea întinderii despăgubirilor, nu se poate face abstracție de faptul că partea civilă M. I. D. era sportiv de performanță la data producerii accidentului, fiind medaliat la diferitele competiții la care a participat, evenimentul produs contribuind la întreruperea activității sportive desfășurate din anul 1998.
În egală măsură, tot ca urmare a accidentului din data de 13.05.2010, partea civilă R. I. B. a suportat un important disconfort în plan psihic, acesta nemaiputând desfășura activitatea sportivă în cadrul instituției de învățământ superior pe care o frecventa, datorită restricțiilor de efort impuse prin tratamentul medical.
Pentru aceste motive, Curtea apreciază că în cauză se impune majorarea cu câte 5.000 lei a sumelor acordate cu titlu de daune morale, ceea ce face ca, în lumina considerentelor mai sus arătate, criticile asigurătorului de răspundere civilă să fie nefondate.
În ceea ce privește criticile formulate de aceleași recurente părți civile, referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor materiale, Curtea le apreciază ca fiind neîntemeiate, având în vedere contradicțiile ivite între declarațiile martorilor audiați pe latură civilă, caracterul indirect al depozițiilor lor și împrejurarea că probele testimoniale nu au fost susținute, pentru mai buna coroborare, cu documente justificative.
Astfel, în ceea ce privesște sumele solicitate de partea civilă M. I. G., Curtea reține că unitatea spitalicească a acordat îngrijiri medicale într-un cuantum deosebit de ridicat, respectiv 11.735,55 lei, recurentul neputând justifica o sumă excedentară acesteia de 12.000 lei, în absenta unor documente doveditoare, care să susțină efectuarea de cheltuieli într-un cuantum atât de mare.
De asemenea, în condițiile în care martorii audiați în cauză au făcut referire la diferitele cheltuieli cu recuperarea efectuate în cadrul unor unități medicale de specialitate, absența unor documente justificative în acest sens este direct imputabilă părții civile, orice soluție contrară putând duce la stabilirea arbitrară a acestui gen de cheltuieli.
Nu în ultimul rând, partea civilă nu a făcut dovada deplasărilor efectuate și nici a serviciilor prestate de terțe persoane în perioada de recuperare, astfel încât existenta acestor cheltuieli este incertă, în condițiile în care partea a dovedit o diligență sporită în obținerea altor înscrisuri justificative.
În sfârșit, deși la dosar există dovada împrumului CAR contractat de familia părții civile, datele dosarului nu îndreptățesc instanța a concluziona că această sumă ar fi fost destinată unor cheltuieli separate celor dovedite prin înscrisuri și care au justificat acordarea sumei de 6.858 lei.
În lumina acelorași considerente, Curtea nu poate reține ca fiind dovedite nici cheltuielile suplimentare sumei de 1802,28 lei acordată părții civile R. I. B., declarațiile martorilor audiați în cauză nefiind susținute prin documente justificative, care să ateste deplasările efectuate, serviciile prestate de terțe persoane și împrumuturile contractate, care să îndreptățească acordarea de daune separate celor solicitate de S. de Urgență C..
Pe de altă parte, dat fiind caracterul rezonabil al acestor categorii daune și împrejurarea că faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu îi sunt specifice restricții de probatiune, criticile asigurătorului de răspundere civilă sunt nefondate, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate tuturor părților civile fiind avute în vedere documentele justificative, declarațiile martorului M. C. C., coroborate cu înscrisurile care atestă deplasările părții civile R. I. B. în Municipiile Pitești și C., precum și deconturile unităților spitalicești, aferente îngrijirilor medicale prestate, depuse la filele 33-41 din dosarul penal nr._ al Judecătoriei S..
În ceea ce privește criticile formulate de asigurătorul de răspundere civilă, vizând exonerarea sa de la plata despăgubirilor, tribunalul apreciază că acestea nu pot fi primite, stabilirea calității procesuale prin decizia dată în interesul legii neputând exclude angajarea răspunderii sale civile, fie și pe temei contractual, față de prevederile exprese din Legea nr.136/1995.
Astfel, potrivit art.49 din Legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.
De asemenea, potrivit art.50 din lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.
Nu în ultimul rând, potrivit art.54 din lege, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/ persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
În sfârșit, posibilitatea obligării nemijlocite a asigurătorului la plata de despăgubiri civile în cadrul unui proces civil sau penal rezultă și din dispozițiile art.26 din Ordinul 20/2008, pentru punerea in aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulație, asigurătorul RCA având obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru:
a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;
b) pagube materiale;
c) pagube consecință a lipsei de folosință a vehiculului avariat;
d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.
Prin urmare, soluția primei instanțe de angajare a răspunderii civile a asigurătorului în procesul penal este una corectă, mai ales că prin Decizia în interesul legii nr.1/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că din analiza dispozițiilor legale și a principiilor de drept specifice răspunderii civile delictuale, în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr.136/1995.
Dincolo de considerentele mai sus arătate, este însă nelegală omisiunea primei instanțe de a dispune obligarea concomitentă a inculpatului la plata de despăgubiri civile, o astfel de neregularitate procedurală impunându-se a fi remediată în prezenta cale de atac, pentru următoarele motive:
Potrivit art.54 din Legea nr.136/1995, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți fortați.
Făcând trimitere la calitatea de intervenient forțat a persoanei răspunzatoare de producerea accidentului, textul de lege care permite valorificarea directă a dreptului victimei la despăgubire împotriva asigurătorului de răspundere civilă este aplicabil în materie procesual civilă, o astfel de calitate fiind străină procesului penal, în care autorul infracțiunii nu poate avea decât calitatea de învinuit sau inculpat, după caz.
Cu alte cuvinte, odată cu punerea în mișcare a actiunii penale și, mai apoi, odată cu trimiterea sa în judecată, persoana răspunzătoare de producerea accidentului este parte în procesul penal și nu poate avea decât calitatea de inculpat, conform art.23 din Codul de procedură penală, iar nu aceea de intervenient forțat.
În aceste împrejurări, având în vedere că acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale în procesul penal, conform art.14 alin.2 Cod de procedură penală, angajarea răspunderii inculpatului este primordială și condiționează angajarea răspunderii complementare a asigurătorului, acțiunea civilă în procesul penal având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, conform art.14 alin.1 și art.15 alin.1 din Cod.
Ca atare, coexistența unei răspunderi complementare și indirecte pentru fapta altuia, pe temei contractual, așa cum este răspunderea asigurătorului, nu exclude angajarea răspunderii civile a inculpatului, aceasta din urma constituind forma de răspundere principală, de natură delictuală, întemeiată pe dispozițiile art.998-999 Cod civil, potrivit cărora „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Concluzia potrivit căreia articolul 54 din Legea nr.136/1995 este aplicabil doar în cazul acțiunii civile exercitată la instanța civilă este susținuta fără echivoc și prin faptul că textul de lege, în partea sa introductivă, face trimitere la stabilirea și efectuarea despăgubirii conform art.43 (în prezent abrogat) și art.49 din lege, acest din urmă text stipulând în mod expres că „…asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și tramvaie, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”.
În consecință, angajarea răspunderii asigurătorului, pe tărâm contractual, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere civilă a inculpatului, acestuia revenindu-i obligația principală de reparare integrală a prejudiciului, în condițiile în care asigurătorul răspunde doar în limitele plafonului legal, potrivit art.53 din Legea asigurărilor.
În susținerea celor de mai sus, articolul 50 din Legea nr.136/1995 prevede, la rândul său, că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le platească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, indiferent de natura procesului derulat, ca fiind civil sau penal.
Mai mult, art.55 alin.3 din Legea nr.136/1995 prevede posibilitatea efectuării plății de către asigurator către asigurat, în cazul în care acesta a despăgubit victima, fapt ce întărește concluzia potrivit căreia asiguratul, în afara sau în cadrul unui proces civil sau penal, poate efectua plata, în mod voluntar sau ca urmare a obligării sale prin hotărâre judecătorească.
Rezultă, așadar, că în cadrul unui proces penal, nu este posibilă angajarea răspunderii asiguratorului, fără a fi analizate și constatate, în prealabil, condițiile răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului, acest fapt presupunând angajarea concomitentă a celor două forme de răspundere, în caz contrar hotărârea pe latură civilă nefiind opozabilă inculpatului.
D. astfel se asigură și conservarea dreptului de regres al asigurătorului, soluția contrară putând duce la rediscutarea întinderii despăgubirilor în cazul unui nou proces civil, știut fiind că hotărârea definitivă a instanței penale nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile decât cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, potrivit art.22 alin.1 Cod de procedură penală.
Această concluzie reiese și din considerentele Deciziei în interesul legii nr.1/2005, în care se reține că „în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art.998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr.136/1995”.
Ca urmare, în cazul exercitării acțiunii civile la instanța penală, inculpatul urmează a răspunde alături de asigurator, astfel că, în cazul în care constituirea de parte civilă nu s-ar face și în contradictoriu cu inculpatul, conform art.14 și 15 din Codul de procedură penală, acțiunea civilă urmează a fi adresată pe cale separată la instanța civilă, potrivit art.19 alin.1 al aceluiași cod.
Cât privește interpretarea art.55 alin.1 din Legea nr.136/1995, conform căruia “despăgubirile se plătesc de către asigurator persoanelor fizice sau juridice păgubite”, semnificația sa este aceea de a stabili destinația sumelor acordate cu acest titlu, iar nu aceea de a degreva pe asigurat de răspunderea pentru fapta proprie.
Legiuitorul a prevăzut, astfel, că plata despăgubirilor se va face în mod nemijlocit persoanelor păgubite, îndrituite la acoperirea prejudiciului, iar nu beneficiarilor contractului de asigurare, deoarece dreptul la reparație se naște în patrimoniul celor păgubiți, iar soluția contrară ar duce la o îmbogățire fără just temei în folosul asiguraților.
De asemenea, există și o a doua rațiune pentru care legiuitorul a optat pentru această soluție, voința lui fiind aceea de a pune la adăpost persoana vătămată de concursul altor creditori ai autorului pagubei, fapt ce rezultă din prevederile art.55 alin.2 potrivit cărora “despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului”.
Numai în situația în care persoanele prejudiciate au fost despăgubite de către asigurați, sumele acordate cu acest titlu se achită celor din urmă, întrucât au efectuat deja o plată și sunt îndreptățiți la recuperarea cheltuielilor efectuate, în virtutea contractului de asigurare, potrivit art.55 alin.3 din lege, cu condiția ca despăgubirile să nu fie recuperate conform art.58.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr.3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.251 din Legea nr.32/2000, privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, în procesul penal Fondul de protecție a victimelor străzii are calitate de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, în nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.
Din dispozitivul și considerentele acestei decizii nu rezultă însă că, în mod similar acestei forme de răspundere, asigurătorul urmează a fi obligat în mod exclusiv la plata despăgubirilor în procesul penal, de vreme ce problemele de drept care au generat o practica neunitară au fost legate de calitatea procesuală a Fondului și de posibilitatea obligării sale, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor.
Așa cum rezultă din ansamblul considerentelor Deciziei în interesul legii nr.3/2010, posibilitatea obligării Fondului la plata de despăgubiri civile în solidar cu inculpatul se exclude, în raport cu prevederile art.1041 din Codul civil, care prevedeau că obligația solidară nu se prezumă, ci ea trebuie stipulată expres și că această regulă încetează numai atunci când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii.
Cum în materia răspunderii civile delictuale izvorul obligației solidare este dat de dispozițiile art.1003 din Codul civil (potrivit cărora „atunci când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”), soluția obligării Fondului în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile era în contradicție cu aceste prevederi, astfel că Decizia în interesul legii nu face decât să lămurească acest aspect, fără a se răsfrânge asupra răspunderii civile a inculpatului, pentru fapta proprie, reglementată de art.998-999 din Codul civil.
De altfel, dispozițiile art.3 alin.4 din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii, prevăd că Fondul va notifica persoanelor obligate la despăgubire faptul că a fost avizat pentru soluționarea cazului de daună și, în măsura în care acestea au despăgubit efectiv persoanele păgubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de soluționare a dosarului, Fondul va înceta intervenția.
Tot astfel, deși potrivit art.11 alin.1 din Norme, în caz de litigiu drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva Fondului, această dispoziție își găsește incidența exclusivă în materie procesual civilă, în procesul penal inculpatul urmând a răspunde la rândul său, în condițiile art.14 și 15 din Codul de procedură penală și art.998-999 Cod civil. De altfel, alineatul 2 al art.11 din Norme se referă la acțiunile în justiție înaintate de persoanele prejudiciate împotriva celor răspunzători de repararea prejudiciului, or, este evident, acest gen de acțiuni exced sfera procesului penal, în care, acțiunea penală având caracter oficial, este exercitată de către procuror.
Mai mult, nu toate sumele reglementate prin aceste dispoziții pot forma obiect al despăgubirii din partea Fondului, în acest sens fiind dispozițiile art.5 din Norme, astfel încât, instituind în mod implicit răspunderea inculpatului cu privire la aceste categorii de daune, autorul reglementării nu face decât să dea eficiență prevederilor art.998-999 Cod civil.
Cu alte cuvinte, soluționând acțiunea civilă în procesul penal, instanța penală are posibilitatea angajării răspunderii civile a Fondului sau asigurătorului de răspundere civilă, după caz, cu respectarea principiului disponibilității, fără ca răspunderea inculpatului pentru fapta proprie să fie în vreun fel înlăturată.
Această concepție rezultă, de altfel, și din prevederile art.2224 din Noul Cod Civil, care dispun că drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, prevederile conform cărora asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligațiilor ce îi revin prin contractul de asigurare, fiind aplicabile doar în materie procesual civilă.
În cele două situații evocate, ținând seama de specificul raporturilor juridice obligaționale, nu se poate susține ideea solidarității pasive, obligația de reparare a prejudiciului care incumbă autorului faptei, căreia i se alătură obligația asigurătorului sau Fondului de a răspunde pentru fapta altuia, pe temei contractual sau în baza legii, în scop de protejare a victimei, având caracterul unor obligații „in solidum”.
O astfel de solidaritate, susținută prin unele soluții din practica judiciară, nu poate avea la bază nici prezumția de solidaritate codebitorilor, specifică raporturilor comerciale, întrucât asigurările de viață și de persoane nu constituie faptă de comerț decât în ceea ce îl privește pe asigurător, iar această prezumție „nu se aplică și la necomercianți pentru operațiuni care, încât îi privește, nu sunt fapte de comerț”, potrivit art.42 alin.3 din Codul comercial.
Dimpotrivă, avându-se în vedere că potrivit Codului civil anterior solidaritatea nu se prezumă (art.1041), ori de câte ori într-un raport juridic obligațional există mai mulți debitori îndatorați fiecare la plata integrală a datoriei, fără ca solidaritatea să fie stipulată expres prin voința părților sau prevăzută într-un text de lege, obligația este „in solidum” și nu solidară.
Obligațiile „in solidum” se aseamănă cu solidaritatea pasivă prin faptul că produc același efect principal: îndatorirea fiecărui debitor de a plăti datoria în întregime. Ele însă se deosebesc de obligațiile solidare cu pluralitate de debitori, deoarece nu produc efectele secundare ale acestora din urmă, efecte ce rezultă din mandatul reciproc de reprezentare dintre codebitori în ce privește actele de stingere sau micșorare a datoriei, conform art.1056 din Codul civil anterior.
Din economia dispozițiilor Codului civil și nu numai, reiese că existența acestei categorii de obligații nu poate fi contestată, datorită particularităților specifice, dintre care cea mai importantă și definitorie este aceea că datoria nu se împarte între cel obligat „in solidum” și debitorul care a cauzat paguba prin propria sa faptă, față de acesta din urmă existând un drept de regres pentru întreaga plată efectuată creditorului.
Acest regres al debitorului nu va mai avea loc în baza solidarității, ci în temeiul art.1108 pct.3 din Codul civil, ce reglementează subrogarea de plin drept a aceluia care, fiind obligat cu alții, face plata.
Și în cazul contractului de asigurare, ale cărui efecte se produc în cadrul unui proces penal, obligațiile asiguratului și asiguratorului au natura unor obligații „in solidum”, fie și in condițiile în care temeiul juridic al răspunderii este unul diferit.
Chiar dacă răspunderea asiguratorului este grefată pe contractul de asigurare, iar răspunderea asiguratului are la bază faptul ilicit generator de prejudicii, aceasta nu exclude obligația „in solidum”, câtă vreme fiecare din debitori poate fi urmărit pentru același întreg, fără ca la baza acestei obligații să existe o datorie unică între ei sau să stea reprezentarea mutuală față de creditor.
Cu alte cuvinte, această situație juridică este caracterizată prin existența unei pluralități de legături de sine stătătoare, din punct de vedere pasiv, care au o natură și o întindere deosebită, iar din punct de vedere activ prin existența unei singure creanțe, care îndreptățește pretenția la plata întregului, adică exact ceea ce conturează profilul obligației „in solidum”.
Plecând de la cele susținute mai sus, se poate concluziona că obligația persoanei răspunzătoare pentru fapta asiguratului este o obligație „in solidum”, deoarece privește fapta altuia, și nicidecum fapta proprie, iar ea nu poate fi solidară în lipsa unui text de lege care s-o prevadă expres.
Totodată, spre deosebire de datoriile codebitorilor solidari, care, indiferent de numărul lor, se nasc dintr-o singură sursă, datoriile codebitorilor obligați „in solidum” se nasc din surse diferite, respectiv fapta prejudiciabilă a autorului și contractul de asigurare.
Efectul principal al obligației „in solidum” se produce și în cazul de față, în sensul că, dat fiind caracterul distinct al raporturilor juridice dintre asigurat, pe de o parte, și asigurator și autorul faptei ilicite, asiguratorul care a făcut plata integral va putea recupera tot ce a plătit de la autorul faptei ilicite, fără a i se putea opune divizarea creanței, ca o consecință a subrogării în drepturile creditorului, în condițiile art.58 din Legea nr.136/1995 și art.2210 din noul Cod civil.
În raport de considerentele mai sus amintite, criticile exprimate în recursul asigurătorului de răspundere civilă sunt întemeiate, sens în care inculpatul urmează a fi obligat la plata despăgubirilor civile, alături de asigurător, acesta din urmă în limitele plafonului legal.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod de procedură penală, va admite recursurile declarate împotriva sentinței penale atacate de părțile civile M. I. D. și R. I. B. și asigurătorul de răspundere civilă S.C. C. A. S.A. S..
Urmare acestei soluții, Curtea va casa în parte sentința recurată, în sensul majorării daunelor morale acordate părților civile recurente la cate 25.000 și obligării inculpatului, alături asigurătorul de răspundere civilă S.C. C. A. S.A. S., acesta din urmă în limita plafonului legal anual stabilit la data comiterii faptei, la plata despăgubirilor civile acordate tuturor părților civile.
În baza art.192 alin.3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare vor fi lăsate în sarcina statului
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de declarate de părțile civile M. I. D. și R. I. B. și asiguratorul . S., împotriva sentinței penale nr. 1032 din data de 11 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._ .
Casează în parte sentința penală în sensul că:
Majorează daunele morale acordate părților civile M. I. D. și R. I. B. la câte 25.000 lei.
Obligă pe inculpat alături de asigurător la plata despăgubirilor civile acordate tuturor părților civile.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Martie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. B. C. C. M. M. Ș.
Grefier,
M. V.
Red.jud.CC
j.f.R.I.P.
O.A. 27 Martie 2012
| ← Ultrajul. Art. 239 C.p.. Decizia nr. 676/2012. Curtea de Apel... | Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... → |
|---|
