Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 677/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 677/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-03-2012 în dosarul nr. 677/2012
Dosar nr._ - art. 184 C.p. -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI
INSTANȚA DE RECURS
DECIZIA PENALĂ NR. 677
Ședința publică de la 21 Martie 2012
PREȘEDINTE A. I.- judecător
C. I.- judecător
O. D.- judecător
Grefier S. C.
Ministerul Public reprezentat prin procuror V. N. din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
***
Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de P. de pe lângă J. D. T. S. și partea civilă P. G. C., împotriva sentinței penale nr. 1743 din data de 22 septembrie 2011 pronunțată de J. D. T. S. în dosarul nr._, privind pe inculpatul D. A..
Dezbaterile au fost consemnate la termenul din 7 martie 2012 pronunțarea fiind amânată la data de 14 martie 2012 și la termenul de azi, ambele încheieri anterioare făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
La apelul nominal făcut cu ocazia pronunțării, au lipsit părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită la data dezbaterilor.
Deliberând;
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1743 din data de 22 septembrie 2011 a Judecătoriei D. T. S., în baza art.334 cod procedură penală, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art.184 alin.1 și 3 cod penal în infracțiunea prevăzută de art.184 alin.2 și 4 cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d cod procedură penală a fost achitat inculpatul D. A., fiul lui C. și M., născut la 13.08.1964 în localitatea Dragotești, județul D., domiciliat în . M., CNP_; pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.184 alin.2 și 4 cod penal.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență Dr.Tr.S..
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă P. G. C..
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, urmând ca 50 % din onorariul pentru avocatul D. P., apărător desemnat din oficiu potrivit delegației nr. 338/27.01.2010 pentru condamnat, în sumă de 100 lei să rămână în sarcina statului, urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Prima instanță a reținut că inculpatul D. A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă J. D. T. S., în actul de sesizare a instanței organele de urmărire penală arătând următoarele:
La data de 07.07.2008, în jurul orei 12,00 partea vătămată P. G. C. se deplasa pe DN6, circulând din direcția Dr.Tr.S. spre Orșova, cu motocicleta Kawasaki cu nr. de înmatriculare_ . Înaintea motocicletei se deplasa autoturismul cu nr. de înmatriculare_, condus de inculpatul D. A., în aceeași direcție și pe același sens de mers cu motocicleta.
În dreptul parcării aferente unui restaurant, la km 345, autoturismul condus de inculpat s-a angajat într-un viraj la stânga sau într-o manevră de întoarcere, moment în care a fost lovit în partea stângă spate, la nivelul colțului stânga spate al barei de protecție spate de către roata din față a motocicletei condusă de partea vătămată P. G. C..
În urma impactului, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 50 - 55 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico legal nr. 681 din data de 25.07.2008 întocmit de Serviciul de Medicină Legală M..
Expertiza tehnică auto efectuată de expertul tehnic auto N. P. a stabilit că producerea accidentului a fost cauzată de nerespectarea dispozițiilor referitoare la schimbarea direcției de mers/viraj la stânga și manevră de întoarcere din partea conducătorului auto D. A. fiind favorizată și de angajarea în depășire pe partea stângă de către motociclistul P. G. a unui autoturism care era în curs de viraj la stânga.
Totodată, expertul a constatat că starea de pericol s-a declanșat în momentul în care autoturismul condus de inculpat s-a pus în mișcare și s-a angajat în manevra de virare spre stânga/întoarcere, angajându-se în traversarea ambelor sensuri de mers fără să se asigure corespunzător și fără să respecte norma legală referitoare la schimbarea direcției de mers, fără să se asigure că manevra de virare/întoarcere se poate efectua fără pericol pentru ceilalți participanți la traficul rutier, încălcând astfel dispozițiile art.54 alin.1 din OUG 195/2002 și art.125 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002.
Starea de fapt expusă a fost probată în cursul urmăririi penale cu următoarele mijloace de probă: proces verbal de cercetare la fața locului, planșa fotografică, plângerea și declarațiile părții vătămate P. G. C., certificatul medico legal nr.681/2008 al Serviciului de Medicină Legală M., declarația martorului V. C. D. și declarațiile inculpatului.
În fața primei instanței au fost audiați: inculpatul (care a negat faptul că s-ar fi angajat în efectuarea vreunei manevre de viraj sau de depășire), martorii V. C. D. (menționat de rechizitoriu) și Ș. F. (pe latură civilă), a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală a părții vătămate și o expertiză auto criminalistică pentru determinarea dinamicii producerii accidentului.
Față de aceste probe administrate și ca urmare, coroborat cu probele administrate la urmărirea penală, prima instanță a ajuns la concluzia că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.
În acest sens prima instanță a arătat că cele două părți au declarații contradictorii cu privire la dinamica producerii accidentului – partea vătămată susținând că inculpatul a plecat de pe loc printr-un viraj la stânga în timp ce inculpatul susține că se deplasa norma dinspre T. S. spre Orșova și nu era angajat în nici un viraj sau depășire fiind lovit în spate de motocicletă – și că nici din rapoartele de expertiză nu se poate desprinde o concluzie clară privind modul de producere a accidentului.
Astfel s-a arătat că prima expertiză, efectuată de expert N. P. indică faptul că în momentul impactului nici unul dintre cele două autovehicule nu se afla pe sensul său normal de mers, fapt ce infirmă declarațiile celor doi conducători auto implicați în accidentul rutier în timp ce a doua expertiză, efectuată de expert ing.C. L. din cadrul Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București, a emis concluzii de probabilitate arătând că „în momentul coliziunii autoturismul era angajat în manevra de virare la stânga, anterior s-a aflat probabil pe sensul de mers Tr.S.-Orșova”; iar motocicleta se afla pe contrasens în momentul impactului, anterior acestui moment aflându-se în spatele autoturismului.
În aceste condiții s-a arătat că, în lipsa unor probe directe nu se poate stabili în mod cert vinovăția inculpatului, expertizele bazându-se susținerile contradictorii ale părților și fiind emise diferite ipoteze de producerea accidentului, parțial verosimile, care contravin versiunilor părților implicate fapt ce creează îndoieli relativ la dinamica producerii accidentului rutier.
Pe baza expertizei medico-legale efectuate în cauză s-a reținut însă că numărul de zile de îngrijiri medicale al părții vătămate s-a majorat, ajungându-se la 100 – 105 zile de îngrijiri medicale, fapt ce a determinat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 184 al. 2 și 4 C.p.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs P. de pe lângă J. D. T. S. și partea vătămată.
În recursul Parchetului sentința a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie susținându-se că achitarea inculpatului a fost dispusă greșit, ca urmare a unei interpretări eronate a probelor.
În acest sens s-a făcut referire la faptul că ambele expertize au indicat o culpă comună a celor doi conducători, în producerea accidentului și că martora Ș. F., martor ocular la evenimentul rutier, a confirmat starea de fapt expusă de partea vătămată.
În recursul părții vătămate s-a arătat, de asemeni, că prima instanță ar fi achitat în mod greșit pe inculpat pentru comiterea infracțiunii susținându-se că în ambele rapoarte de expertiză s-a arătat faptul că, din punct de vedere tehnic și fizic, existența urmelor materiale, a avariilor celor două autovehicule și poziția acestora după impact, confirmă faptul că accidentul s-a petrecut în momentul în care motocicleta depășea autovehiculul care se angajase într-un viraj la stânga.
Partea vătămată a mai arătat că rapoartele de expertiză au indicat faptul că motociclistul putea evita accidentul dacă ar fi circulat cu o viteză de 28 km/h ori, această viteză nu era impusă de nici o normă rutieră în zona respectivă și nici de vreo situație din trafic. De aceea consideră că singurul vinovat de producerea accidentului este inculpatul.
Totodată, în recursul părții vătămate s-a solicitat obligarea inculpatului la plata de daune materiale și morale.
Pe parcursul judecării recursului, deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanță astfel că nu a putut fi audiat.
Analizând recursurile formulate în raport cu actele și lucrările dosarului instanța constată următoarele:
Concluzia primei instanțe în sensul că cea de-a doua expertiză ar conține concluzii de probabilitate, privind producerea accidentului - fapt ce ar veni în sprijinul existenței unui dubiu care profită inculpatului – este eronată.
Expertiza efectuată la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București menționează, cu grad de certitudine (fila 7 partea finală) că „...în momentul coliziunii autoturismul Daewoo se afla angajat într-o manevră de virare la stânga, probabil (s.n.), pentru . Km 345, aflată pe partea dreaptă a sensului de mers Orșova D. T. S.....”
Aceasta concluzie a fost impusă de faptul că, după accident, autoturismul Daewoo a fost găsit pe partea cealaltă a sensului său inițial de mers, iar în locul respectiv era o parcare și un restaurant.
În ceea ce privește motocicleta, după urmele materiale de frânare existente (constatate la fața locului – a se vedea dosar de urmărire penală fila 12, fotografia judiciară nr. 2, urma indicată cu nr. 4) concluzia certă este aceea că se afla pe contrasens, în zona din apropierea marcajului ce desparte sensurile de mers.
Termenul de „probabil” a fost folosit de expert doar pentru a da o explicație logică faptului că inculpatul a inițiat o manevră de ce conducătorul autoturismului a efectuat acea manevră de viraj la stânga.
În continuare ce-a de-a doua expertiză mai folosește odată termenul „probabil” atunci când arată că, anterior efectuării acestei manevre de viraj stânga „...autoturismul s-a aflat probabil pe sensul de mers Dr. T. S. – Orșova”.
De această dată termenul „probabil” este în mod clar folosit eronat deoarece în mod cert autoturismul condus de inculpat se deplasa dinspre D. T. S. spre Orșova.
Instanța de recurs constată că ambele expertize menționează că, în momentul impactului, autoturismul condus de inculpat nu se afla în poziție normală de deplasare (direcția T. S. Orșova) ci oblică, lateral stânga iar locul impactului s-a situat pe celălalt sens de mers, la o distanță de circa 0,30 cm de linia ce separă cele două sensuri ale drumui.
După cum arată expertul P. N. această poziție a autovehiculelor implicate în accident este singura care explică avariile acestora și pozițiile în care au fost găsite după accident (reamintim că autoturismul Daewoo a efectuat o mișcare de răsucire fiind practic „întors” pe celălalt sens de mers) Această dinamică este confirmată și expertul C. L. prin folosirea programului de simulare pe computer a accidentelor de circulație.
Împrejurarea că cele constatate de experți nu se pliază nici pe declarația inculpatului și nici pe cea a părții vătămate nu punea însă instanța de fond în imposibilitatea tragerii unei concluzii.
Este evident că inculpatul nu are nici un interes să recunoască că, de pe loc sau dintr-o deplasare suficient de lentă astfel încât să dea senzația motociclistului care se apropia că staționează, a efectuat un viraj la stânga fără să se asigure că nu se angajase nimeni în depășirea sa.
De asemeni inculpatul nu a recunoscut și nu va mai recunoaște motivele ce l-au determinat să facă această manevră iar existența unui restaurant cu parcare chiar în locul acela, pe partea opusă, a determinat pe expertul L. ( și determină și instanța de recurs) să creadă că, probabil, inculpatul a dorit să intre în acea parcare.
În nici un caz însă autoturismul inculpatului nu a fost lovit în timp ce se deplasa normal din direcția T. S. – Orșova. Chiar și fără cunoștințe avansate de fizică nu e greu de observat că, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, întrucât impactul motocicletei cu mașina s-a realizat în partea stânga spate, mașina ar fi fost deviată obligatoriu spre dreapta sau împinsă înainte ( ori în cazul nostru e aruncată în stânga) iar motociclistul ar fi fost proiectat înainte sau în stânga (și nu în dreapta așa cum s-a întâmplat).
În ceea ce o privește pe partea vătămată, acesta nu recunoaște că la momentul impactului se afla angajat într-o depășire și depășise axul drumului cu circa 0,50 – 0,30 cm dar acest lucru rezultă din existența urmelor de frânare pe asfalt.
Referitor la viteza autovehiculelor în momentul impactului, prima expertiză avansează datele de 85-95 km/h pentru motocicletă și 15 Km/h pentru autoturism iar cea de-a doua expertiză datele de 80 Km/h pentru motocicletă și 20 km/h pentru autoturism.
Datele de viteză sunt aproximativ egale și vin să întărească concluzia instanței de recurs în sensul că autoturismul inculpatului fie staționa și s-a pus în mișcare, fie era într-o mișcare mult încetinită, astfel încât motociclistului care se apropia i s-a părut că staționează și l-a determinat să inițieze o manevră de depășire acesta fiind motivul pentru care a depășit axul drumului.
În ceea ce privește însă culpa în producerea accidentului instanța apreciază că aceasta aparține atât inculpatului cât și părții vătămate – opinii exprimate de ambele rapoarte de expertiză – într-o proporție pe care instanța o apreciază în proporție de 80% pentru inculpat și 20% pentru partea vătămată. Culpa părții vătămate constă în aceea că, totuși, a lovit „din spate” mașina, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă adopta un mod de conducere preventiv și era mai atent la posibilele manevre ale autoturismului aflat în fața sa.
Împrejurarea unui viraj la stânga al autoturismului, chiar și intempestiv, nu poate avea pentru partea vătămată caracterul unei împrejurări neprevăzute deoarece drumul pe care circulau era drept iar vizibilitatea și condițiile de trafic erau foarte bune, aspecte ce-i permiteau să observe de departe autoturismul și să adopte o conduită prudentă.
Față de aceste considerente, în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 2 lit. d C.p.p. se vor admite recursurile Parchetului de pe lângă J. D. T. S. și părții civile P. G. C..
Se va casa sentința în parte – deoarece încadrarea juridică a faptei în disp. art. 184 al. 2 și 4 C.p. este corectă datorită numărului de zile de îngrijiri medicale - astfel că, în conformitate cu disp. art. 184 al. 2 și 4 C.p. și având în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C.p., va fi condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an închisoare.
Întrucât scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins și fără privare de libertate, în temeiul art. 81 C.p. se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prev. de art. 82 C.p.
Se va atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 83 C.p. privind revocarea suspendării în cazul comiterii de noi infracțiuni.
Referitor la latura civilă a cauzei se constată că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 6.250 euro despăgubiri civile privind reparațiile efectuate la motocicletă, 1.000 euro despăgubiri civile privind cheltuieli efectuate în perioada spitalizării și 8.000 de euro daune morale.
Cu privire la reparațiile efectuate la motocicletă partea civilă a depus la dosar un deviz prealabil iar în ceea ce privește cheltuielile efectuate pe durata spitalizării a depus copii de pe bonuri fiscale și chitanțe, instanța de recurs apreciind astfel ca fiind dovedită o sumă în limita unui cuantum de 7.000 euro.
Referitor la daunele morale, față de numărul de zile de îngrijiri medicale se apreciază ca fiind suficientă o sumă de 2.500 de euro.
Având în vedere proporția de culpă reținută în producerea accidentului, instanța îl va obliga așadar pe inculpat, alături de asigurătorul de răspundere civilă delictuală . D. T. S., la plata către partea civilă a sumelor de 5.600 de euro despăgubiri civile și 2.000 euro daune morale, în lei la data efectuării plății.
Văzând și disp. art. 192 C.p.p.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de P. de pe lângă J. D. T. S. și partea civilă P. G. C., împotriva sentinței penale nr. 1743 din data de 22 septembrie 2011 pronunțată de J. D. T. S. în dosarul nr._ .
Casează sentința.
În baza art. 184 alin. 2 și 4 Cp. condamnă pe inculpatul D. A. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 81 Cp. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prev. de art. 82 Cp.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cp.
Admite în parte acțiunea civilă și obligă inculpatul, alături de asigurător . D. T. S. la plata către partea civilă a sumei de 5600 EURO despăgubiri civile și 2000 EURO daune morale în lei, la data efectuării plății.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 21 martie 2012.
Președinte, Judecător,
A. I. O. D.
Grefier,
S. C.
Red.jud.A.I.
2 ex.
Cu opinie separată în sensul respingerii recursurilor.
În speță, nu există probe directe, certe, care să demonstreze săvârșirea faptei de către inculpat, respectiv că acesta nu a respectat vreuna din dispozițiile legale sau măsurile de prevedere privind circulația rutieră, motive pentru care apreciez că se impune respingerea ambelor recursuri și menținerea sentinței de achitare, așa cum a fost pronunțată de J. Dr. Tr. S..
Instanța de judecată este îndrituită în cazul constatării unor nepotriviri sau contradicții, evidente în speța de față, să aprecieze fiecare probă în contextul tuturor celorlalte probe administrate, pe care este necesar să le coroboreze și să rețină motivat, ca reprezentând adevărul, numai unele dintre acestea, cu obligația de a motiva înlăturarea celorlalte. Este tocmai ceea ce a făcut judecătoria, în motivarea sentinței, pe care o apreciez în concordanță cu probatoriul administrat.
În art. 65 Cod procedură penală se prevede că sarcina administrării probelor în procesul penal, revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Prezumția de nevinovăție nu este înlăturată decât prin certitudinea dovedită a vinovăției inculpatului. Dacă această certitudine nu există, prezumția de nevinovăție funcționează și este completată cu principiul că orice îndoială este interpretată în favoarea inculpatului.
Principiul care guvernează răspunderea penală a conducătorilor de autoturisme, cărora li se pretinde diligență și prudență maximă în cazul nerespectării regulilor de circulație, este că orice culpă fie ea cât de neînsemnată, legitimează într-adevăr pedepsirea lor și este izvorul unei obligații civile de dezdăunare.
În cazul schimbării direcției de mers, principala vină imputabilă inculpatului la urmărirea penală, orice conducător auto trebuie să se asigure că un alt vehicul nu este angajat în depășirea sa; să semnalizeze intenția de executare a manevrei; să reducă viteza astfel încât să se înscrie în viraj în deplină siguranță și să ocupe banda corespunzătoare pe noul drum. Îndeplinirea sau mai mult neîndeplinirea acestor dispoziții legale nu este demonstrată în cauză, probatoriul administrat prezentând serioase lacune, inclusiv în ceea ce privește rapoartele de expertiză care trebuie să fie probe științifice de necontestat ale cauzei.
Potrivit unei practici constante firească în materia regimului circulației, s-a statuat într-o probabilitate extrem de ridicată că orice lovitură venită din spate, este imputabilă celui aflat într-o asemenea ipostază, respectiv motociclistului întrucât acesta avea obligația să păstreze în mișcare o distanță prudentă de cel aflat în fața sa, care să-i permită deplasarea în siguranță și să se evite astfel evenimentul rutier.
Nicio piesă însă a dosarului nu demonstrează concret și fără dubiu, că inculpatul s-a deplasat de pe loc spre axul central fără a anunța în vreun fel ce vrea să facă, fără a semnaliza sau nu intenția de a vira sau nu autoturismul, că s-a asigurat sau nu în împrejurările evidențiate sau că deplasarea sa a fost intempestivă, de natură să facă imposibilă evitarea impactului cu motociclistul.
Fără o astfel de demonstrație, apreciez că nu se poate reține culpă în sarcina automobilistului. În sens contrar s-ar ajunge la condamnare pe baza unei stări de fapt incerte, a unor „supoziții sau presupuneri” așa cum se motivează de altfel, justificat, în considerentele sentinței, contrar principiilor de drept recunoscute, ce obligă la răsturnarea prezumției de nevinovăție pentru a se putea pronunța o anume condamnare.
Expertiza este potrivit art. 64 Cod procedură penală, un mijloc de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă iar aprecierea acestora făcându-se conform art. 63 alin.2 Cod procedură penală, de instanța de judecată, potrivit convingerii sale, concluziile expertului trebuie astfel apreciate critic în raport cu celelalte probatorii administrate. Concluziile neargumentate nu pot constitui temeiul convingerii instanței, de natură a stabili vinovăția sau nevinovăția inculpatului, neexistând garanția exactități acestora.
Astfel, cele două expertize una întocmită la 10 noiembrie 2009 de către expert N. P. din cadrul Biroului de Expertize de pe lângă Tribunalul M. și alta datată la 26 mai 2011 de către expert C. L., din cadrul Laboratorului Interjudețean de Expertize București, nu înlătură îndoielile acestor concluzii pentru a putea realiza o bună fundamentare științifică, concordantă cât mai mult cu realitatea.
Ambele expertize stabilesc că cele două autovehicule implicate în accident, la momentul impactului se aflau pe contrasens „nu se aflau pe sensul lor normal de mers”. Motocicleta în totalitate iar autoturismul în cvasitotalitatea sa, respectiv cu colțul stânga spate la 0,30 m axul (mijlocul) drumului și cu colțul stânga față amplasat la 1,6 m de același ax central dar și el aflate pe sensul contrar de mers, deci pe cealaltă bandă de circulație.
Față de avariile constatate la autoturism, în colțul stânga spate și probele materiale găsite la locul accidentului, s-a apreciat că acesta era orientate spre stânga, sub un unghi de 60 %. Este însă clar că motocicleta „depășea autoturismul care la rândul lui era angajat, sau se angajase în viraj stânga”.
Cea de-a doua expertiză arată că nu se poate determina pe cale analitică vitezele de deplasare a autovehiculelor. Prima expertiză, asemănător pentru a răspunde la acest obiect are în vedere probele materiale vizând deformarea caroseriei autoturismului și locul proiectării motocicletei, concluzionează că „nu se poate determina cu exactitate viteza de deplasare a motocicletei pentru că nu s-a măsurat adâncirea deformărilor remanente ale caroseriei autoturismului”.
Dar ce i-a împiedicat să facă aceste măsurători sau dacă s-au făcut ulterior, de ce nu au fost evidențiate atunci când s-a reparat autoturismul avariat?
În aceste condiții, statuarea de la prima expertiză că viteza premergătoare apariției stării de pericol a fost de 85 – 95 km/h pentru motociclist, la momentul impactului de 70 km/h iar viteza autoturismului de 15 km/h, nu are evident suport științific. Aceasta o spun cele două rapoarte de expertiză care nu stabilesc viteze certe de deplasare a celor două autovehicule.
Există dubiu și cu privire la mijloacele materiale de probă evidențiate în Procesul verbal de cercetare la fața locului. Acesta deși face vorbire că la locul accidentului au fost identificate o urmă de frânare de 0,40 m, o urmă de frecare de 0,70 m, o altă urmă de frecare de 0,90 m și încă una de 0,40 m, la care se adaugă și o urmă de târâre de 0,7 m, aceste probe nu sunt luate în considerație de nici una din cele două expertize efectuate.
Astfel, la pagina 7 a primului raport de expertiză, se învederează chiar în sens contrar că, „la locul accidentului nu au fost relevate de polițiști urme de frânare care să aparțină vreunuia din cele două autovehicule”. În același sens, cel de-al doilea raport de expertiză, la fila 3 arată că „la locul accidentului nu s-au identificat urme de frânare imprimate de autovehiculele implicate în accident”. Și atunci, de unde mențiunile procesului verbal arătate mai sus, cum de s-au constatat urmele de frânare evidențiate chiar și așa, la dimensiunile reținute.
Ambele rapoarte de expertiză evidențiată totodată că la data și ora producerii evenimentului rutier, carosabilul era uscat, cu o vizibilitate extrem de ridicată spre Orșova, respectiv în față de peste 5000 m iar în spate, spre T. S. de minimum 500 m.
În aceste condiții, demonstrația propusă de primul raport de expertiză cu teoretice viteze de 95 km/h pentru motocicletă și 15 km/h pentru autoturism, pentru a stabili că starea de pericol pentru motocicletă a apărut atunci când aceasta se afla 14,18 m în spatele autoturismului, nu are la fel temei științific.
Chiar și acceptând ideea că motociclistul, ipotetic s-ar fi aflat în împrejurările descrise la această distanță, coroborând însă condițiile concrete de drum, cu parametri tehnici a unei motociclete, așa cum este cea din speță, se impune concluzia, că printr-o minimă atenție din partea părții vătămate, se putea evita evenimentul rutier.
Analizând dacă impactul putea fi evitat prin ocolire, frânare sau accelerare de către motociclist trebuie avute în vedere mai multe elemente printre care, în primul rând schița locului accidentului întocmit de organele de cercetare penală și reținută de cei doi experți în parte.
Rezultă din examinarea poziției autovehiculelor din momentul impactului că de la colțul dreapta al autoturismului până la marginea dreaptă a șoselei, în sensul direcției lor de mers, era o distanță liberă de 3,07 m, suficientă pentru deplasarea motocicletei în condiții de maximă siguranță. Aceasta în condițiile în care lățimea sensului de circulație era pe banda respectivă de 3,50 m în direcția lor de mers, deci era liberă partea sa, aproape în integralitate, în proporție de peste 85%.
În aceste condiții se impune întrebarea dacă banda era liberă aproape în totalitate iar motocicleta este totuși ușor de manevrat având o lățime de 0,7 metri și prevăzută cu sistem de frânare hidraulic, cum de nu s-a putu evita impactul, chiar acceptând demonstrația expertizei ce vizează timpul scurt de reacție al ansamblului om – autovehicul, pentru acționarea sistemului de frânare, în condițiile în care nu au fost găsite totuși urme de frânare pe carosabil și vizibilitatea la acel moment era maximă.
Trebuie arătat că, potrivit normelor generale care reglementează circulația vehiculelor, cât și normelor speciale aplicabile, motociclistul trebuie al rândul său să stăpânească cunoștințe specifice și să aibă îndemânarea necesară, concretizată în priceperi și deprinderi adecvate pentru a conduce prudent și astfel, a evita producerea oricăror evenimente rutiere.
Primul raport de expertiză, la fila 6, arată că „din documentele existente la dosarul cauzei, nu se poate stabili cu certitudine motivul pentru care autoturismul se afla în zona axului drumului, propunându-se mai multe modalități alternative. Putea să fie „într-o manevră de viraj spre stânga, sau într-o manevră de întoarcere pentru a schimba sensul de mers”, deci a fost determinat „științific” doar poziția autoturismului în momentul impactului în raport de probele materiale relevate, evident discutabile, așa cum s-a arătat, unele dintre ele nereținute de rapoartele de expertiză.
La fila nr. 7 a celui de-al doilea raport de expertiză se arată „coroborând locul impactului, poziția autoturismului, a motocicletei și elemente din probatoriul testimonial, apreciem că în momentul coliziunii autoturismul se afla angajat într-o manevră de virare la stânga”. Anterior efectuării acestei manevre, autoturismul s-a aflat probabil pe sensul de mers Dr. Tr. S. – Orșova”. Mai mult, se arată „coroborând cele precizate cu elemente din probatoriul testimonial, rezultă că în momentele premergătoare, motocicleta se afla în spatele autoturismului”.
Ori, la fața locului nu s-au aflat decât conducătorul motocicletei și conducătorul autoturismului, cei doi prin declarațiile date, evident subiective, încercând să fie exonerați de consecințele accidentului, ei reprezentând de fapt întregul „probatoriu testimonial” de care fac vorbire experții.
Logic, dacă expertizele se bazează pe probatoriul testimonial menționat, respectiv pe declarațiile contrare ale celor doi implicați în accident, ce forță științifică mai au acestea.
Astfel, motociclistul a susținut constant că autoturismul era oprit pe partea dreaptă și s-a pus în mișcare de odată fără a se asigura. Întrucât din sensul opus se apropia un alt autovehicul, autoturismul s-a oprit pentru a acorda prioritate celui care venea din sens opus, fiind poziționat aproape perpendicular pe axa drumului. În condițiile arătate, este greu de presupus că la rândul său motociclistul a intrat totuși în depășire, pentru că din sens opus, potrivit declarațiilor sale se apropia un alt autovehicul și era posibilă coliziunea cu acesta și apoi, cum se putea ca autoturismul CIELO să fie și el oprit pe loc în cvasitotalitatea lui peste axul central al drumului, cu posibilitatea evidentă ca la rândul său să intre în impact cu cei care veneau din sens invers.
Singurul martor audiat la cercetarea judecătorească, neconceptat în rechizitoriu și neavut în vedere în motivarea sentinței dar despre care totuși se vorbește în cale a de atac a parchetului, vecin cu motociclistul, declară subiectiv, procauza, declarația acestuia fiind nesinceră și înlăturată ca atare,.
În condițiile existenței atât dubii, contradicții și probabilități, cu exprimări în expertiză și nu numai de genul „probabil că, posibil că, putea să fie” cu variante alternative și cu luarea în considerare a tuturor elementelor arătate ce conduc la evidente aspecte nelămurite, apreciez că probațiunea este insuficientă pentru a se trage o concluzie certă cu privire la vinovăția inculpatului. Aceasta pentru că la pronunțarea unei condamnări, instanța nu se poate bizui decât pe convingerea că probele reflectă adevărul.
Interpretarea liniară în condițiile arătate în sensul că numai inculpatul nu s-a asigurat și el a provocat accidentul rutier, nu poate rezista unei analize pragmatice care să permită reținerea unei stări de fapt certe și care, pe cale de consecință, să impună pronunțarea unei condamnări, aceasta fiind posibilă așa cum s-a arătat, doar după răsturnarea prezumției de nevinovăție.
C. I.
| ← Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... | Omorul deosebit de grav. Art. 176 C.p.. Decizia nr. 90/2012.... → |
|---|
