Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Sentința nr. 30/2013. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 30/2013 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 20-02-2013 în dosarul nr. 84/44/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
SENTINȚĂ PENALĂ NR. 30 F
Ședința publică de la 20.02.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE – D. I. B.
Grefier – I. S.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel G.
reprezentat de Procuror M. P.
La ordine fiind soluționarea plângerii formulată de petentul M. I. (fiul lui C. și A., născut la data de 19.10.1961 în localitatea Găiceana, jud. Bacău, domiciliat în Focșani, . jud. V., posesor C.I. ., nr._, CNP_, în prezent deținut în Penitenciarul Focșani), împotriva rezoluției nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G..
La apelul nominal a răspuns petentul în stare de arest.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, după care;
Nemaifiind cereri de formulat, Curtea constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Petentul solicită admiterea plângerii așa cum a fost formulată, în sensul de a se dispune trimiterea dosarului la P. pentru continuarea urmăririi penale, arătând că lipsește încheierea de ședință din 30.09.2011 din care rezultă vinovăția făptuitorilor, că nu a fost audiat.
Procurorul solicită respingerea plângerii considerând că soluția dispusă de parchet în dosarul nr. 239/P/2012 este legală și temeinică fiind dispusă neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. 6 în ref. la art. 10 lit. a cod procedură penală, față de intimații menționați în mod corect, apreciind că deși nu este atașată încheierea din 30.09.2011 sunt atașate hotărârile care l-au făcut nemulțumit pe petent, iar eventualele încălcări a dispozițiilor legale de către intimați oricum nu ar fi atras răspunderea judecătorilor.
Solicită respingerea plângerii ca nefondată.
CURTEA
Asupra procesului penal de față:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de G. sub nr._ din data de 28.01.2013, petiționarul M. I. a solicitat instanței desființarea rezoluției nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G., cu consecința trimiterii dosarului la procuror, pentru începerea urmăririi penale față de judecătorul M. D., din cadrul Judecătoriei Focșani, respectiv față de judecătorii I. M. M., C. C. și M. Mița, din cadrul Curții de Apel G., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C.pen.
În cursul cercetării judecătorești, la dosarul cauzei a fost atașat dosarul penal nr. 239/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G., în care a fost emisă rezoluția nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 (prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii I. M. M., C. C. și M. Mița, din cadrul Curții de Apel G., respectiv față de judecătorul M. D., din cadrul Judecătoriei Focșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C.pen.), precum și lucrarea nr. 1221/II/2/2012 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G., în care s-a emis rezoluția cu același număr din data de 21.12.2012, prin care s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulate de petiționarul M. I. împotriva rezoluției inițiale.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
Prin plângerea penală înregistrată la P. de pe lângă Curtea de Apel G. sub numărul unic 239/P/2012, petiționarul M. I. a solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații-judecători M. D., din cadrul Judecătoriei Focșani, respectiv I. M. M., C. C. și M. Mița, din cadrul Curții de Apel G., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C.pen., constând în aceea că au pronunțat hotărâri penale abuzive, prin care i-au fost vătămate interesele sale personale.
În plângerea formulată, petiționarul M. I. a precizat faptul că judecătorul M. D., de la Judecătoria Focșani, care a soluționat în fond cauza de interes pentru petiționar (dosarul nr._ al Judecătoriei Focșani) a săvârșit un abuz deoarece „i-a respins orice probatoriu, audiere de martori, verificări de înscrisuri, expertiză grafologică”, iar cei trei judecători de la Curtea de Apel G., soluționând recursul declarat de petiționar împotriva sentinței penale pronunțate de instanța de fond (nr. 1762/17.10.2011), au respins recursul (prin decizia penală nr. 222/R/15.02.2012).
În urma cercetărilor efectuate în cauză, procurorul a constatat că, prin sentința penală nr. 1762/17.10.2011 a Judecătoriei Focșani, pronunțată în dosarul nr._, petiționarul M. I. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, președintele completului de judecată fiind judecătorul M. D..
Sentința penală nr. 1762/17.10.2011 a Judecătoriei Focșani a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de petiționar (inculpat în respectiva cauză), prin decizia penală nr. 222/R/15.02.2012 a Curții de Apel G., completul de judecată fiind constituit din judecătorii I. M. M., C. C. și M. Mița.
S-a arătat în motivarea rezoluției procurorului că, plângerea petiționarului M. I. nu se confirmă, iar fapta pentru care s-a solicitat de către acesta efectuarea de cercetări față de cei patru judecători nu există.
Astfel, s-a precizat că nu trebuie confundată nemulțumirea petiționarului în ceea ce privește soluția pronunțată de cele două instanțe, cu faptul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea legii și încălcarea atribuțiilor de serviciu de către magistrați. Legiuitorul, care a anticipat și astfel de situații, a stabilit instituția controlului ierarhic superior, pe care petiționarul din cauza de față a și folosit-o și care este singura de natură a modifica sau îndrepta, în vreun fel, hotărârile judecătorești.
S-a subliniat totodată în motivarea rezoluției că procurorul nu poate, sub nicio formă, să se erijeze în rol de „verificator” al acestor hotărâri, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de judecată.
În speță nu s-a identificat vreun element care ar putea induce ideea că vreunul dintre cei patru magistrați-judecători vizați de petiționar, încălcându-și abuziv atribuțiile de serviciu, ar fi generat o vătămare a interesului acestuia. În cauza în care petiționarul a avut calitatea de inculpat s-au pronunțat două hotărâri judecătorești defavorabile acestuia și care în mod vădit îl nemulțumesc, însă acest aspect nu echivalează cu săvârșirea vreunei fapte penale ori cu nelegalitatea sau netemeinicia acestor hotărâri.
Pentru aceste considerente, prin rezoluția nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G. s-a dispus – în temeiul art. 228 alin. 6 C.proc.pen., în referire la art. 10 alin. 1 lit. a C.proc.pen. – neînceperea urmăririi penale față de judecătorii I. M. M., C. C. și M. Mița, din cadrul Curții de Apel G., respectiv față de judecătorul M. D., din cadrul Judecătoriei Focșani, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C.pen., întrucât faptele sesizate nu există.
Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petiționarul M. I., arătând – în esență – că aceasta este netemeinică și nelegală întrucât procurorul care a instrumentat dosarul a emis soluția fără să analizeze toate aspectele sesizate în plângerea penală formulată. Petiționarul nu a indicat aspectele care nu au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluției criticate.
Prin rezoluția nr. 1221/II/2/2012 din 21.12.2012 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G., s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulate de către petiționarul M. I. împotriva rezoluției inițiale.
Pentru a se dispune astfel s-a reținut că prin rechizitoriul nr. 873/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focșani a fost trimis în judecată petiționarul M. I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. a, g și i și alin. 4 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., respectiv de art. 279 alin. 1 C.pen.
Cauza a format obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Focșani.
Prin sentința penală nr. 1762/17.10.2011 a Judecătoriei Focșani, petiționarul M. I. (inculpat în respectiva cauză) a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 15 ani închisoare. Împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs, printre alții, și petiționarul M. I.. Prin decizia penală nr. 222/R/15.02.2012 a Curții de Apel G. a fost respins ca nefondat recursul declarat de petiționar, completul de judecată fiind constituit din judecătorii I. M. M., C. C. și M. Mița.
S-a reținut în motivarea rezoluției procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G. că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, „judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”. Cu ocazia cercetării unui judecător sub aspectul unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate analiza legalitatea sau temeinicia hotărârilor pronunțate de acesta. Organul de urmărire penală nu are atribuții de control asupra soluțiilor pronunțate de magistrați, iar sesizarea cu o plângere penală îndreptată împotriva magistraților nu este de natură să-l investească cu astfel de atribuții.
S-a mai arătat, totodată, că eventuala încălcare a normelor de procedură cu ocazia judecării unei cauze sau eventuala nelegalitate ori netemeinicie a hotărârii pronunțate nu pot atrage răspunderea penală a judecătorilor.
Orice apreciere asupra legalității modului de îndeplinire a atribuțiilor jurisdicționale de către judecător, în afara căilor legale de atac, ar reprezenta o încălcare a principiului independenței judecătorului.
Scopul unei cercetări penale este acela de a identifica, dincolo de hotărârea pronunțată de judecător, un act de conduită contrar atribuțiilor sale de serviciu, act care să fi avut influență asupra hotărârii pronunțate.
Or, din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii privind existența unui astfel de act de conduită, contrar atribuțiilor de serviciu, săvârșit de vreunul dintre cei patru judecători.
În temeiul art. 2781 alin. 1 C.proc.pen., împotriva soluțiilor dispuse de către organele de urmărire penală în dosarul nr. 239/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G., petiționarul M. I. a formulat – în termen legal – plângere la Curtea de Apel G.. Prin plângerea de față, petiționarul a reiterat argumentele precizate în plângerea inițială, precum și pe cele prezentate în plângerea adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G.. A arătat petiționarul că cercetarea judecătorească la instanța de fond a fost una formală, fiind făcută în grabă, iar completul de judecată care a soluționat recursul „a acoperit” ilegalitățile făcute de judecătorul fondului.
Verificând materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că – în mod just – organele de urmărire penală au ajuns la concluzia conform căreia faptele sesizate de către petiționarul M. I. cu privire la magistrații – intimați M. D. (din cadrul Judecătoriei Focșani), respectiv I. M. M., C. C. și M. Mița (din cadrul Curții de Apel G.) nu există.
De principiu, este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. D. urmare, prin art. 246 C.pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale unui petiționar.
În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petiționarului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către magistrații-intimați.
Or, potrivit art. 1 C.proc.pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia acestui text de lege rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În același sens, prin art. 17 alin. 2 C.pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În fine, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.
Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului și de o asemenea manieră încât nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.
În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C.proc.pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C.proc.pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.
În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C.proc.pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penate este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.
Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor. Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului comiterea infracțiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.
Așadar, orice hotărâre este supusă – de principiu – unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în cel puțin două grade de jurisdicție, cu unele excepții. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.
Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.
Astfel, potrivit art. 124 alin. 3 din Constituția României și art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. D. urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.
Pe de altă parte, pentru a se reține în sarcina judecătorilor unei cauze comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petiționar.
În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă că intimații au avut spre soluționare cauza în care petiționarul M. I. a fost trimis în judecată pentru comiterea mai multor infracțiuni (furt calificat în formă continuată, nerespectarea regimului armelor și munițiilor), dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Focșani și, ulterior, pe rolul Curții de Apel G. sub nr._ .
În opinia Curții, soluția dispusă de procuror prin rezoluția nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei potrivit dispozițiilor art. 281 pct. 1 lit. b2 C.proc.pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.
Simpla enunțare a nemulțumirii petiționarului față de soluțiile dispuse de magistrații – intimați poate constitui temei al exercitării căilor de atac prevăzute de lege împotriva acestor hotărâri, însă nu poate justifica, prin ea însăși, efectuarea de cercetări penale împotriva acestora. Soluția de neurmărire dispusă reprezintă o expresie a exercitării în limite firești a atribuțiilor recunoscute de lege magistratului – judecător, care – în activitatea sa – se bucură de independență, în acord cu exigențele art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
În condițiile în care soluțiile pronunțate de magistrații – intimați, inclusiv cu privire la cererile de probatorii formulate de petiționar (care au fost respinse ca nefiind utile și pertinente cauzei), nu au răspuns așteptărilor acestuia, nemulțumirea sa este previzibilă, dar nu justifică cercetarea penală a magistraților, în absența unor minime indicii de exercitare a funcției cu rea-credință.
Cum actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat astfel de indicii, iar soluționarea unei cereri adresate instanței nu generează, în mod automat și prin ea însăși, astfel de indicii, Curtea apreciază ca fiind legală și temeinică soluția dispusă prin rezoluția atacată.
În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt ori indicii minime de vinovăție a intimaților, se va respinge ca nefondată plângerea cu care Curtea a fost sesizată în condițiile art. 2781 C.proc.pen. de către petiționarul M. I. și va menține – ca fiind legală și temeinică – rezoluția nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G..
În temeiul art. 192 alin. 2 C.proc.pen., Curtea va dispune obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În temeiul art. 278 indice 1 alin. 8 lit. a din Codul de procedură penală, respinge ca nefondată plângerea formulată de petentul M. I. (fiul lui C. și A., născut la data de 19.10.1961 în localitatea Găiceana, jud. Bacău, domiciliat în Focșani, . jud. V., posesor C.I. ., nr._, CNP_, în prezent deținut în Penitenciarul Focșani), împotriva rezoluției nr. 239/P/2012 din 12.11.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G..
În temeiul art. 192 alin. 2 Cod de procedură penală obligă petentul M. I. la plata sumei de 80 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 20.02.2013.
PREȘEDINTE Grefier
D. I. B. I. S.
Red.D.I.B.5.04.2013
Dact.IS/8.04.2013/2ex.
| ← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1571/2013. Curtea... | Ameninţarea. Art. 193 C.p.. Decizia nr. 882/2013. Curtea de... → |
|---|
