Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 830/2013. Curtea de Apel GALAŢI

Prin Rezoluția de confirmare nr. 673/P/2009 din 30.04.2010, dată de P. procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu B., județul G. (filele 3 – 5 d.u.p.) s-a confirmat rezoluția de începere a urmăririi penale din ziua de 30.04.2010, dispusă de Poliția orașului Berești în dosarul nr. 673/P/2009 privind pe învinuiți, pentru infracțiunile reținute în rezoluție, anterior precizate.

În fapt, s-a reținut în rezoluție că „în noaptea de 11/12.10.2008, orele 2200, în timp ce partea vătămată C. I. din ., s-a aflat în discoteca organizată în barul S.C. „M.” S.R.L. din orașul Berești, fără motiv, a fost lovită de P. D. cu un obiect tăietor – înțepător în zona gâtului; învinuiții N. M. F. A., F. G., F. G., toți din localitatea Măstăcani, județul G. au lovit-o cu picioarele, fiindu-i produse leziuni ce au necesitat pentru îngrijiri medicale un număr de 7 – 8 zile”.

S-a mai arătat în rezoluție că „în urma conflictului produs la discotecă s-a creat panică, clienții au fost nevoiți să părăsească localul”.

La data de 22.09.2010 s-a întocmit de către P. de pe lângă Judecătoria Târgu B., județul G. rechizitoriul nr. 1587/P/2008 în care s-a dispus, între altele, și punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților F. G., N. M., F. G., F. A. și P. D. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice.

Din descrierea ce se face faptei prin rechizitoriu a rezultat că era vorba despre aceeași faptă pentru care inculpații F. G. și N. M. au fost sancționați contravențional prin procesele verbale de contravenție despre care s-a făcut vorbire anterior.

Mai mult, fapta pentru care au fost trimiși în judecată inculpații, respectiv ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută și pedepsită de art. 321 alin. 1 Cod penal („Fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani”), are aceleași elemente constitutive ca și fapta contravențională reținută în sarcina celor doi inculpați prin procesele verbale de contravenție, respectiv art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare (înainte de republicarea făcută în temeiul art. II din Legea nr. 153/2010 privind modificarea Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2010, când s-a dat textelor o nouă numerotare - „Constituie contravenție, dacă nu este comisă în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune „săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice”).

Așadar, în speță, diferența dintre fapta contravențională și infracțiunea de ultraj este dată, esențialmente, de gradul de pericol social al fiecăreia dintre cele două fapte.

Instanța a reținut că potrivit art. 4 Protocolul 7 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, “nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat”.

Principiul prevăzut de art. 4 din protocolul 7 se aplică „în materie penală”, nimeni neputând fi urmărit sau pedepsit de două ori cu privire la aceeași „faptă penală” ce-i este imputată.

Deși textul de lege citat nu folosește noțiunea de „materie penală”, așa cum este cazul articolului 6 paragraful 1 din Convenție, nu există nici o îndoială că dispozițiile precizate privesc „materia penală”, astfel cum aceasta este delimitată, în sensul prevederilor art. 6 paragraful 1, de jurisprudența organelor Convenției, iar nu de legislația națională a statelor contractante.

Astfel cum s-a arătat și în doctrină (a se vedea “Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I Drepturi și livertăți, C. B., Editura C.H. B., București, 2005, pag. 1155), legea și procedura „penală” de care vorbește articolul 4 Protocolul 7 au un înțeles autonom comun identic cu cel al „acuzației în materie penală” din articolele 6 și 7 din Convenție, Curtea formulând în timp trei criterii pentru identificarea noțiunii autonome de “acuzație în materie penală”: 1) calificarea juridică a infracțiunii litigioase în dreptul național; 2) natura însăși a faptei incriminate; și 3) natura și severitatea/gravitatea sancțiunii aplicabile (hotărârile Engel și alții/c./Olandei; Ozturk/c./ Germaniei; Jussila/c./Finlandei).

În situația în care o faptă nu este calificată drept penală după primul criteriu (deoarece în dreptul intern al statului membru este calificată drept contravenție, faptă administrativă sau disciplinară etc.), se verifică, pe rând, următoarele criterii.

Dintre cele două, esențial este al doilea criteriu, cel privind natura sancțiunii și în special primul subriteriu – cui anume se adresează norma în discuție: unui grup specific (spre exemplu militari; funcționari publici etc.) sau, dimpotrivă, are un caracter general (Eggs/c./Elveției; Weber/c./Elveției).

Curtea a statuat că în ipoteza în care textul normativ se adresează tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special, atunci aceasta este de aplicabilitate generală și art. 6 sub aspect penal devine incident (hotărârea Bendenoun/c./Franței).

Din această perspectivă, majoritatea contravențiilor din sistemul român vor intra în câmpul de aplicare al „materiei penale” din Convenție și, în consecință, vor fi aplicabile garanțiile prevăzute nu doar de art. 6 în materie penală (inclusiv prezumția de nevinovăție), ci și celelalte garanții, mai generale (art. 7 din Convenție, dublul grad de jurisdicție etc.) inclusiv principiul non bis in idem, consacrat de art. 4 Protocol 7.

Ca urmare, o persoană sancționată contravențional nu ar putea fi cercetată penal (chiar dacă ar fi achitată) pentru acceași faptă, practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind elocventă în acest sens.

Astfel, în cauza Tsonyo Tsonev/c./ Bulgariei, referitor la art. 4 Protocolul 4 din CEDO Curtea a aratat că:

- sancțiunea contravențională aplicată reclamantului de către primarul orașului Gabrovo poate fi considerată având un caracter „penal” în sensul autonom pe care Convenția îl acordă acestei noțiuni, având în vedere că, pe de o parte, interdicția instituită prin textul legal încălcat se adresează tuturor persoanelor și că, pe de altă parte, scopul sancțiunii este acela de a pedepsi și preveni săvârșirea în viitor a unor fapte similare;

- există identitate de fapte între cele care s-au aflat la originea sancțiunii contravenționale și, respectiv, cele care au generat procedura penală îndreptată împotriva reclamantului, independent de definiția legală pe care dreptul intern o dă contravenției, respectiv celor două infracțiuni;

- a existat o dublare a procedurilor judiciare îndreptate împotriva reclamantului, având în vedere că procedurile penale au fost precedate de sancționarea contravențională a acestuia, rămasă definitivă prin neapelare.

În concluzie, reclamantul fusese „condamnat” în procedura administrativă (contravențională) ce trebuie asimilată unui „proces penal” în sensul autonom al acestei noțiuni în Convenție.

După ce această „condamnare” a devenit definitivă, împotriva reclamantului fusese formulată o altă acuzație în materie penală care privea același comportament și, în esență, aceleași fapte. Având în vedere că art. 4 Protocol 7 din Convenție interzice atât urmărirea penală, cât și condamnarea unei persoane pentru fapte care au condus deja la aplicarea unei sancțiuni penale definitive, Curtea a constatat încălcarea acestui articol de către Bulgaria (în acest sens, a se vedea și hotărârea Ruotsalainen/c./Finlandei).

Revenind la cauza dedusă judecății, instanța a constatat, așadar, că inculpații F. G. și N. M. au fost “condamnați” în procedura administrativă, ce trebuie asimilată unui „proces penal” în sensul autonom al acestei noțiuni în Conventie, iar după ce această condamnare a devenit “definitivă”, împotriva lor a fost formulată o altă acuzație în materie penală (prin rechizitoriu) care privește același comportament și, în esență, aceleași fapte.

În atari condiții, având în vedere principiul ne bis in idem și față de practica CEDO, o solutie de condamnare pentru cei doi inculpati sancționați contravențional era exclusă.

Instanța nu a putut primi solicitarea formulată de Ministerul Public prin procurorul de ședință, în sensul de a anula cele două procese verbal de contravenție, apreciind că nu există temei legal pentru a dispune o astfel de măsură.

În acest sens, instanța a reamintit că potrivit art. 44 din Codul de procedură penală, orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, se poate judeca de către instanța penală, însă potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

Or, în speță, nu exista nici o prevedere legală în materie contravențională de care instanța putea să uzeze pentru a anula procesele verbale de contravenție în discuție.

Față de considerentele expuse anterior, instanța a apreciat că procesele verbale de contravenție, deși nu sunt hotărâri judecătorești, se impun cu autoritate în fața instanței penale, care nu le mai poate anula, reprezentând condamnare definitivă în materie penală.

În acest sens vin și dispozițiile art. 37 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora “Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum și hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate”.

Statul, prin agenții săi, este cel care trebuie să vegheze la respectarea dispozițiilor art. 4 al Protocolului 7, or, în speță, același agent care a apreciat imediat după incident că fapta prezintă un grad de pericol social redus, sancționând-o drept contravenție, a decis, după curgerea unui interval mare de timp, că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și a dispus începerea urmăririi penale împotriva făptuitorilor.

Aceasta în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că o nouă urmărire (n.n. - cu atât mai mult o condamnare) angajată în mod voluntar împotriva aceleiași persoane este de natură să încalce dispozițiile textului discutat (hotărârea Zigarella/c./Italiei).

Agentul de poliție ar fi trebuit să se conformeze dispozițiilor art. 30 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, și, în măsura în care aprecia că fapta pe care o cerceta a fost săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, constituie infracțiune, ar fi trebuit să sesizeze de îndată organul de urmărire penală competent.

Nu au putut fi reținute nici susținerile Parchetului formulate în motivele de recurs împotriva sentinței penale 147/17.05.2011 potrivit cărora fapta de ultraj contra bunelor moravuri întrunește elementele constitutive ale infracțiuni deoarece este fără putință de tăgadă că inculpații au agresat-o pe partea vătămată C. I. determinând întreruperea dansului și închiderea discotecii având în vedere că, din analizarea tuturor probatoriilor administrate în cauză cu acte, declarații de martor inclusiv declarația părții vătămate luate atât în calitate de parte vătămată în cursul urmăririi penale cât și în calitate de martor în cursul judecății a rezultat că, discoteca nu s-a închis, ci numai pentru câteva minute toate persoanele au ieșit afară nu pentru . săvârșită de inculpați împotriva părții vătămate C. I. ci pentru că, patronul localului în care se desfășura discoteca a pulverizat spray iritant lacrimogen. De asemenea s-a arătat că inculpaților nu li s-a mai permis accesul în discotecă aceștia plecând cu un autoturism.

Pentru ca o faptă să fie calificată ca infracțiune trebuie să prezinte astfel cum prevede disp. art.17 Cod penal, pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

În legislația internă, atât infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri cât și contravenția prev. de art 3 alin 1 din Legea nr. 61/1991 au aceeași latură obiectivă singura diferență fiind gradul de pericol social. Ori, gradul de pericol social a fost apreciat la momentul săvârșirii fapte de către agentul constatator care a perceput faptele în mod direct la fața locului și a apreciat că se impune sancționarea persoanelor vinovate cu amendă contravențională pentru care a și emis un proces verbal de contravenție care a rămas definitiv.

Conform disp. art.1 din Codul de procedură penală, scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni… astfel că, dacă la momentul anchetării faptei în mod direct de agentul constatator la fața locului s-a constatat că fapta constituie contravenție, potrivit cărui argument, ulterior s-a apreciat că fapta prezintă pericolul social al unei infracțiuni.

Față de motivele anterior expuse, instanța apreciază că, în ceea ce îi privește pe inculpații F. G. și N. M., sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. 1 lit. f) teza finală din Codul de procedură penală, respectiv lipsește una din condițiile necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, aceea ca inculpații să nu mai fi fost anterior pedepsiți penal pentru săvârșirea infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată.

O altă soluție ar aduce atingere și principiului unicității sancțiunii pentru aceeași faptă.

În atari condiții, în baza art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. f teza finală Cod procedură penală, în referire la art. 4 Protocolul 7 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpații F. G. și N. M., pentru săvârșirea de către aceștia a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal (fapte din data de 11/12.10.2008).

În ceea ce îi privește pe inculpații F. G., F. A. și P. D., instanța a constatat că aceștia au fost participanți alături de F. G. și N. M. la săvârșirea faptei.

Având în vedere că față de cei doi inculpați F. G. și N. M. care au fost participanți principali la faptă, s-a apreciat că fapta reprezintă o contravenție nu s-a putut reține în sarcina inculpaților F. G., F. A. și P. D. că fapta săvârșită de aceștia prezintă un pericol social mai mare pentru a califica fapta ca infracțiune. Pericolul social trebuie analizat prin raportare la pericolul social concret al faptei. Ori inculpații au lovit-o pe partea vătămată după care au plecat.

Infracțiunea de ultraj presupune săvârșirea în public de acte sau gesturi, proferează cuvinte sau expresii, se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură în alt mod ordinea publică. În cauza dedusă judecății nu a rezultat că s-a produs scandal public, a fost lovită o singură persoană, nu s-au adresat cuvinte sau expresii care să aducă atingere bunelor moravuri și nu s-a tulburat ordinea publică atâta timp cât discoteca a funcționat în continuare.

Susținerile Parchetului potrivit cărora inculpații au acționat în grup, nu au putut fi reținute deoarece astfel cum rezultă din probatoriile administrate, inculpații au lovit-o pe partea vătămată C. I. care ulterior și-a retras plângerea, după care inculpații au plecat cu un autoturism, iar persoanele aflate în discotecă au ieșit din incinta acesteia pentru câteva minute datorită mirosului de spray lacrimogen pulverizat de patronul localului, și discoteca a continuat după acest incident. Astfel cum s-a menționat mai sus, latura obiectivă a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice este aceeași ca și în cazul contravenției prevăzute de art. 3 alin 1 din Legea nr. 61/1991, singura deosebire fiind analizarea gradului de pericol social. Pericolul social nu poate fi apreciat ca fiind mai mare în ceea ce îi privește pe inculpații F. G., F. A. și P. D. față de modul de participare al acestora la incidentul din data de 11.10.2008 pentru care celorlalți participanți li s-a aplicat o sancțiune contravențională.

S-a reținut faptul că agentul constatator care a calificat fapta inculpaților F. G. și N. M. ca fiind contravenție a cercetat incidentul chiar la momentul producerii lui și a avut perceperea faptelor în mod direct la locul săvârșirii acesteia, ori dacă la momentul producerii faptei nu s-a observat o tulburare gravă a liniștii și ordinii publice sau o indignare a cetățenilor, ulterior nici atât nu s-a mai putut aprecia pericolul social grav numai pe o declarație de martor.

Față de toate aceste considerente instanța a apreciat că fapta săvârșită de inculpații F. G., F. A. și P. D. nu a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice astfel că s-a impus o soluție de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. b Cod procedură penală.

În temeiul art. 12 Cod procedură penală, a sesizat organul competent, respectiv Poliția orașului Berești, județul G. pentru a aplica măsuri/sancțiuni contravenționale în ceea ce îi privește pe cei trei inculpați, astfel cum prevede și art. 30 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, P. de pe lângă Judecătoria Tg. B. care apreciază hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică sub aspectul greșitei achitări a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj și tulburare a liniștii publice.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu în limitele prevăzute de lege, Curtea reține următoarele:

În mod corect instanța de fond a dispus încetarea procesului penal, respectiv achitarea inculpaților, întrucât materialul probator administrat în cauză cu privire la incidentul din 12.10.2008, impunea această soluție.

Astfel în ceea ce privește infracțiunile prev. de art. 180 alin. 2 și art. 181 alin. 1 Cod penal, s-a luat act de retragerea plângerii penale, a părții vătămate C. I., încă din primul ciclu procesual la data de 25.01.2011.

Audiat fiind în calitate de martor cu privire la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri C. I. a declarat că, aflându-se în disco-barul din Berești, în afară de fapta de lovire pentru care a formulat plângere penală, nu a existat nici un incident în urma căruia să fie produs scandal public. Acesta a relatat că, la solicitarea patronului, atât grupul său cât și cel al inculpaților au fost nevoiți să iasă afară, ulterior activitatea disco-barului desfășurându-se în continuare.

Referitor la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice instanța a reținut că inculpații F. G. și N. M. au fost sancționați contravențional la data de 12.10.2008 întrucât în seara zilei de 11.10.2008 aceștia ar fi săvârșit contravenția prev. de art. 2 pct. 26 din Legea nr. 61/1991 republicată, constând în aceea că ar fi provocat și participat la un scandal în urma căruia l-au lovit pe numitul C. I..

Instanța a analizat pe larg practica CEDO în referire la art. 4 protocolul 7, art. 6 paragraful 1 și art. 7 din Convenție, aplicând în același timp criteriile pentru identificarea noțiunilor econome de „acuzație în materie penală”, constatând că din perspectiva CEDO contravenția pentru care au fost sancționați cei doi intră în câmpul de aplicare al „materiei penale” din Convenție sens în care a aplicat garanțiile prevăzute de art. 6 și 7 din aceasta.

De asemenea, instanța de fond a aplicat și principiul non bis in idem invocând spețe similare în care CEDO a sancționat statele semnatare pentru neaplicarea acestui principiu.

Cu alte cuvinte instanța de fond a constatat „condamnarea” celor doi inculpați în cadrul procedurii administrative și a stabilit că acesta trebuie asimilată unui „proces penal” în sensul autonom al acestei noțiuni din Convenție, împotriva acestora neputându-se formula ulterior o altă acuzație în materie penală care privește în esență același comportament și aceleași fapte.

În acest sens CEDO a pronunțat o . de hotărâri pe tema aplicării principiului non bis in idem (Ruotsalainen c. Finlanda 16 iunie 2009_/03, H. v. România 15 martie 2005_/01, Zigarella c. Italia 3 octombrie 2002_/99, W.F. c. Austria 20 mai 2002_/97, F. versus Austria 29 mai 2001_/97).

Astfel s-a stabilit că principiul în cauză se aplică nu doar în situația unei duble „condamnări” ci și a unei duble urmăriri penale, interzicând sancționarea unei persoane pentru un comportament care fusese anterior condamnată sau achitată. Curtea a considerat ca o persoană a fost sancționată și judecată de 2 ori pe baza unui singur act, întrucât delictul administrativ nu diferă prin nici un element esențial de infracțiune care a fost ulterior reținută în sarcina reclamantului, important fiind că fapta pentru care a fost sancționat în ambele proceduri să fie în esență aceeași.

Instanța a analizat și diferențele din punct de vedere legal între contravenția prevăzută de Legea nr. 61/1991 și art. 321 din Codul penal, constatând faptul că agentul constatator (s.insp. M. V. – organul de cercetare care 2 ani mai târziu, la 30.04.2010 a și început urmărirea penală împotriva inculpaților pentru aceeași faptă) a perceput faptele în mod direct la fața locului și a apreciat că se impune sancționarea persoanelor în cauză cu amenda contravențională sens în care a și emis 2 procese-verbale de contravenție care au rămas definitive.

Referitor la inculpații F. G., F. A. și P. D., instanța a constatat că raportat la elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri, din probele administrate în cauză nu rezultă că s-a produs scandal public întrucât a fost lovită o singură persoană, nu s-au adresat cuvinte sau expresii care să aducă atingere bunelor moravuri și nu s-a tulburat ordinea publică atât timp cât programul disco-barului a funcționat în continuare.

Susținerile Parchetului nu sunt confirmate de probele dosarului întrucât după lovirea părții vătămate C. I. – care și-a retras plângerea, inculpații au plecat din local și nu s-a tulburat ordinea publică.

Instanța de fond în mod corect a apreciat ca gradul de pericol social al faptelor săvârșite de inculpații F. G., F. A. și P. D. nu poate fi considerat mai mare decât al celorlalți doi inculpați anterior sancționați contravențional, raportat la modul de participare al acestora la incidentul din data de 11.10.2008.

De altfel, nici ulterior P. nu a justificat schimbarea aprecierii asupra gravității incidentului din 11.10.2008, neindicând care sunt argumentele conform cărora fapta în cauză ar fi captat ulterior constatării sale în mod nemijlocit de către agentul constatator, gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În legătură cu acest aspect în mod corect instanța de fond a reținut că agentul constatator care a calificat fapta inculpaților F. G. și N. M. ca fiind contravenție, a cercetat incidentul chiar în momentul producerii ei și a avut perceperea faptelor în mod direct, neexistând nici o justificare pentru începerea urmăririi penale doi ani mai târziu, de către același organ de cercetare cu privire la aceeași faptă.

La dosarul cauzei există procesul verbal încheiat de organul de poliție la 12.10.2008 prin care a fost sancționat contravențional de către subinspectorul M. V. numitul F. G. pentru provocarea și participarea la un scandal prin care, împreună cu N. M., l-a lovit pe numitul C. I..

În condițiile în care nu s-a făcut dovada clară că de la momentul săvârșirii faptei, pentru care s-a dispus sancțiunea contravențională, nu au apărut elemente noi care să justifice începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj și tulburarea liniștii publice, soluția pronunțată de instanța de fond, care a constatat că o nouă urmărire, asupra aceleiași persoane pentru aceiași faptă, încalcă principiile și practica CEDO, soluția de achitare pronunțată de instanța de fond apare ca fiind legală și temeinică.

Pe fondul cauzei, având în vedere probele administrate în cauză, atât cele din faza de urmărire penală, dar și cele din faza de judecată și a probei administrate nemijlocit în fața instanței de recurs, respectiv audierea martorului M. C., nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile pentru existența infracțiunii de ultraj și tulburarea liniștii publice.

Astfel, din declarația acestui martor, care se afla în discoteca DISCO M. din Berești, rezultă că în bar nu era discotecă la ora respectivă și se aflau un număr de aproximativ 10 persoane, respectiv grupul din care făcea parte C. I. și grupul din care făceau parte inculpații, precum și două trei persoane care nu făceau parte din nici un grup din cele menționate mai sus.

Datorită faptului că a auzit un zgomot de sticlă spartă, martorul care a fost perceput ca fiind rudă cu patronul barului, ca responsabil al acestei locații, le-a solicitat celor două grupuri să părăsească barul, lucru pe care aceștia l-au făcut. Precizează martorul că nu s-a făcut scandal public, nu au fost persoane indignate, nu au fost mese sau scaune aruncate sau dărâmate.

Este adevărat că din probele administrate în cauză rezultă că între inculpații F. A. și N. M. a avut loc o altercație, aceștia lovind în bar pe numitul C. I., dar acest lucru nu duce automat la concluzia că s-a săvârșit infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, deoarece nu este îndeplinită condiția tulburării liniștii publice, a indignării cetățenilor ca urmare a scandalului provocat.

În concluzie, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, se va respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Tg. B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de P. de pe lângă Judecătoria Tg. B. împotriva sentinței penale nr. 250/10.10.2012 pronunțată de Judecătoria Tg. B. în dosarul nr._, privind pe inculpații F. A. (fiul lui A. și S., născut la 26 Martie 1979, în prezent deținut în Penitenciarul G., domiciliat în Com. Măstăcani, .), F. G. (fiul lui A. și S., născut la 22 Martie 1980, domiciliat în Com. Măstăcani, .), F. G. (fiul lui A. și S., născut la 20 Martie 1987, domiciliat în .), P. D. (fiul lui T. și Tincuța, născut la 27 August 1984, domiciliat în G., Av. M. Zorileanu, nr. 2, ., .) și N. M. (fiul lui G. și V., născut la 07 Februarie 1987, domiciliat în Com. Măstăcani, .).

Suma de 400 lei reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu (G. A.), va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției către Baroul G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 27.05.2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

D. P. M. T. L. H.

Grefier,

E. M.

Red. P. D./28.05.2013

Tehnored. E. M./06.06.2013/2 ex.

Fond. A.T.