ICCJ. Decizia nr. 1126/2004. Penal. Art.248 alin.2 c.pen. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1126/2004

Dosar nr. 1893/2003

Şedinţa publică din 26 februarie 2004

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1206/P/1999 din 5 aprilie 2000 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G.V. şi F.M.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

S-a reţinut că inculpatul G.V., cu ştiinţă, în calitate de director general al SC A. SA Bucureşti a îndeplinit defectuos anumite acte de serviciu, creând prejudicii importante SC A. SA Bucureşti şi SC S. SA Bucureşti.

Activitatea sa infracţională a constat în darea unei dispoziţii pentru a se trimite în export definitiv în Maroc, utilaje fără să se fi încheiat un contract ferm cu partenerul marocan, fără a solicita avizul Consiliului de Administraţie al SC A. SA Bucureşti cu privire la expedierea, gajarea utilajelor în Maroc în favoarea B.M.C.E. fără a solicita activele societăţii proprietare SC S. SA, semnarea unui contract de supraproducţie pentru construirea a 1020 apartamente în C., atribuindu-şi o falsă calitate, de administrator al societăţii mixte A. MAROC (societate pe care a înfiinţat-o fără ca cealaltă parte contractantă să prezinte actul de proprietate al termenului care a stat la baza înfiinţării societăţii), precum şi folosirea unei scrisori de garanţie eliberată de B.R.C.E. în valoare de un milion de dolari în alte scopuri decât cele pentru care a fost solicitată.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul F.M.C., s-a reţinut că, acesta, în calitate de director general adjunct şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al SC A. SA Bucureşti şi-a îndeplinit şi el în mod defectuos obligaţiile de serviciu, neinformând Consiliul de Administraţie cu privire la situaţia reală constatată în MAROC, a semnat contractul de vămuire cu SC K.F. fără aprobarea conducerii SC A. SA Bucureşti, iar împreună cu coinculpatul G.V., a participat direct la luarea deciziilor referitoare la activitatea din MAROC, care au prejudiciat partea română.

Prin sentinţa penală nr. 698 din 12 iulie 2002, secţia a II-a penală, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea celor 2 inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi a respins, ca nefondate, pretenţiile părţilor civile.

Instanţa de fond a analizat materialul probator administrat în cauză, ajungând la concluzia că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu reţinute în sarcina inculpaţilor.

S-a reţinut că intrarea pe piaţa marocană a SC A. Bucureşti a avut loc în condiţiile recesiunii în domeniul construcţiilor montaj, în condiţiile în care SC A. deţinea contracte în derulare doar în Irak şi U.R.S.S., lucrări sistate de Irak ca urmare a embargoului declarat după decembrie 1989 şi de incertitudinea continuării lucrărilor la K.R., precum şi de lipsa resurselor financiare. Aceste împrejurări au determinat atât Ministerul Construcţiilor Industriale, cât şi SC A. să caute noi pieţe pentru realizarea obiectului activităţii societăţii.

Iniţial, activitatea desfăşurată de SC A. SA, respectiv modalităţile de abordare a acţiunii de găsire de noi pieţe de către SC A. SA Bucureşti, iniţial fiind bine organizată şi coordonată de forul tutelar Ministerul Construcţiilor Industriale (ulterior M.L.P.A.T.), prin ordine şi mandate de deplasare cu termeni riguroşi, pentru ca ulterior, după apariţia HG nr. 161/1991 prin care a luat fiinţă SC A. SA şi când acţiunile au fost coordonate direct de Consiliul de Administraţie nu s-au mai emis mandate speciale.

Din actele depuse la dosar, expertizele contabile efectuate în cauză şi declaraţiile martorilor a rezultat că întreaga activitate desfăşurată de cei doi inculpaţi în legătură cu afacerea derulată în Maroc cu firma marocană M.B.A. (patronată de Y.B.) a fost demarată şi coordonată de Ministerul Construcţiilor Industriale (devenit ulterior M.L.P.A.T) care era forul tutelar, iar ulterior toate activităţile derulate în Maroc au fost cunoscute de C.I.S. sau C.A. al SC A. SA, precum şi de conducerea I.U.G.T.C.S. devenit ulterior SC S. SA.

S-a mai reţinut că, conform mandatului de deplasare în Maroc emis la 14 martie 1990 de Ministerul Construcţiilor Industriale – Departamentul pentru Construcţii în Străinătate delegaţia compusă din B.C., inspector general în Ministerul Construcţiilor, G.D.M., inginer în cadrul ministerului şi inculpatul F.M., la acea dată şef serviciu ofertare la SC A. SA, în baza Ordinului Ministerului nr. 165 din 15 martie 1990, trebuie să ducă tratative cu firma E.M.B.A. din Maroc – patron Y.B., în vederea execuţiei de către SC A. a unei gospodării de fabricare a betonului a cărei producţie va fi preluată de firma respectivă pentru executarea unor lucrări contractate şi a stabilirii contribuţiei părţilor şi a condiţiilor de acoperire a cheltuielilor locale şi prospectarea pieţei marocane şi identificarea de potenţiali parteneri în vederea preluării de către R.C.I.F. în Maroc a unor lucrări de canalizare cu apă şi îmbunătăţiri funciare.

A rezultat aşadar, din mandatul ministerului că prospectarea pieţei marocane se referea la alte activităţi şi că în legătură cu fabricarea betonului, partenerul marocan a fost indicat de către Minister. În atare condiţii nu s-a putut reţine că prospectarea pieţei marocane în legătură cu activitatea desfăşurată de A. în Maroc s-a făcut de către inculpatul F.M.C. şi că în consecinţă partenerul marocan în persoana societăţii E.M.B.A. a fost stabilit de acesta.

Nu a rezultat că inculpatul F.M.C., cu ocazia deplasărilor în Maroc să constate o situaţie dezastruoasă de care nu a informat Consiliul de Administraţie, atâta vreme cât, cu ocazia contractelor efectuate pe perioada 1992 – 1994 nu au fost descoperite neregularităţi cu privire la această activitate.

Referitor la utilajele aparţinând SC S. SA trimise în export definitiv, din probele administrate a rezultat SC A., în activitatea pe care o desfăşura în străinătate, deoarece nu deţinea utilaje, coopera cu o altă întreprindere subordonată, ca şi A., Ministerului Construcţiilor Industriale (ulterior M.L.P.A.T.) şi anume I.U.G.T.C.S., devenită ulterior S.S, unitate care era dotată cu toată gama de utilaje şi echipamente de construcţii.

Pentru realizarea staţiilor de concasare şi de betoane în Maroc în baza discuţiilor cu conducerea I.U.G.C.S. (S.s.) – directorul P.A. al A. a trimis la data de 5 octombrie 1990 la S.s propunerea de asociere pentru realizarea celor două staţii de beton în Maroc.

Urmare acestei înţelegeri, de care Ministerul a avut cunoştinţa, utilajele au fost expediate, conform facturii nr. 101 din 14 iunie 1991 în export definitiv la sucursala A. din Maroc cu avizul de expediere nr. 5 din 4 mai 1990 aprobat de Ministerul Construcţiilor Industriale.

Că înţelegerea de livrare a utilajelor în export definitiv de către A. s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză, de către I.U.G.T.C.S. (ulterior S.s) a rezultat şi din faptul că ulterior, la data de 4 februarie 1992, între cele două societăţi s-a încheiat contractul de asociere nr. 511 privind exportul definitiv al utilajelor livrate în 1991. Prin acest contract stabilindu-se obligaţiile fiecărei părţi contractuale şi participare la rezultate în mod egal de 50 % fiecare.

Deşi operaţia a fost aprobată ulterior de Consiliul de Administraţie al A. la datele de 10 iulie 1991, la 18 iulie 1991, din declaraţiile martorilor J.P., C.M., T.L., B.F., a rezultat că în realitate Consiliul de Administraţie a avut cunoştinţă de livrarea utilajelor, iar împrejurarea că activitatea a fost aprobată ulterior face să confirme împrejurarea că inculpaţii nu au acţionat după bunul plac şi deci în mod abuziv, prin încălcarea cu ştiinţă a atribuţiilor de serviciu.

Cu privire la gajarea utilajelor în Maroc în favoarea B.M.C.E. tribunalul a reţinut că şi această activitate s-a desfăşurat fără încălcarea atribuţiilor de serviciu de către cei doi inculpaţi, deoarece la data de 18 iulie 1991, în şedinţa Consiliului de Administraţie al SC A. (a fost aprobată nota inculpatului G.V. cu privire la sursele de finanţare a lucrărilor din Maroc, în condiţiile în care partenerul marocan nu a achitat avansul de 15.000.000 dirhami, printre care credit în moneda locală de la băncile marocane. La data de 24 februarie 1992 SC A. a semnat convenţia cu B.M.C.E. (B.M.C.E.) pentru suma de 9.000.000 firhami ce a fost legalizată la 21 aprilie 1992 de Ambasada Marocului din România. A rezultat din succesiunea actelor că aprobarea Consiliului de Administraţie a avut loc anterior încheierii contractului de gajare a utilajelor.

Întrucât utilajele au fost trimise în Maroc în regim definitiv cu acordul S.s, gajarea utilajelor în vederea obţinerii creditului a avut loc anterior încheierii contractului de gajare a utilajelor, în condiţiile legale nefiind necesară aprobarea S.S.

S-a constatat că şi înfiinţarea societăţii mixte A. Maroc la data de 18 iulie 1991 s-a făcut în deplină cunoştinţă a membrilor C.I.S. – J.P., N.A., G.C., D.A., deoarece chiar dacă aprobarea a avut loc ulterior (20 ianuarie 1991) la momentul înfiinţării ei, membrii Consiliului aveau cunoştinţă de necesitatea înfiinţării ei, iar în şedinţa Consiliului de Administraţie din 15 august 1991 (proces verbal nr. 103 din 15 august 1991) s-a aprobat şi împuternicirea lui L.T., administratorul societăţii mixte să reprezinte Sucursala A. în relaţiile cu autorităţile marocane şi cu banca.

A rezultat din cele de mai sus că atât înfiinţarea societăţii mixte, cât şi desemnarea în calitate de administrator a lui L.T. s-a făcut în deplină cunoştinţă a membrilor Consiliului de Administraţie chiar dacă aprobările au fost date ulterior, acestea datorându-se în principal faptului că tratativele aveau loc în Maroc iar membrii Consiliului de Administraţie erau în România.

Instanţa a apreciat că pentru înfiinţarea societăţii mixte A. Maroc nu era necesar ca partenerul marocan să facă dovada că este proprietarul terenului în suprafaţă de 50.000 mp. teren care a stat la baza înfiinţării societăţii mixte, deoarece în protocolul încheiat la 2 aprilie 1990 firma E.M.B.A. s-a obligat să pună la dispoziţie terenul fără a face menţiunea că acesta ar fi proprietatea sa şi nici în protocolul de acord cu privire la înfiinţarea societăţii în care se menţionează capitolul firmei marocane nu se face menţiunea că terenul este proprietatea acesteia.

Semnarea contractului de subantrepriză la data de 23 iulie, prin rezoluţia 4, domnul Y.B. i-a desemnat administratori pe R.T. şi L.T., în baza rezoluţiei nr. 3 a A.G.A., tribunalul nu reţine că o încălcare a atribuţiilor sale datorită pe de o parte a faptului că un administrator R.T. se afla în România şi nu i se adusese la cunoştinţă precum şi datorită faptului că nu din această cauză contractul încheiat nu s-a derulat.

Cu privire la scrisoarea de garanţie pentru suma de 1.000.000,0000 dolari S.U.A. eliberată de B.R.C.E. tribunalul a reţinut că aceasta s-a făcut cu respectarea condiţiilor legale şi o parte din sumă a fost folosită, fără documente justificative de numitul L.T. şi nu de inculpatul G.V. care, constatând că L.T. a efectuat lucrări pentru E.M.B.A. cu utilajele sucursalei în sumă de 3058 mii dirhami în perioada septembrie 1991 – martie 1992 şi începând cu februarie 1992 a folosit o parte din credit fără a depune documente justificative, a intervenit prin scrisorile din 25 mai 1992, 5 iunie 1992 la B.M.C.E. pentru anularea dreptului la semnătura 1 acestuia, iar la data de 15 septembrie 1992 i-a comunicat rezilierea tuturor contractelor de reprezentare în atare situaţie, pe de o parte nu inculpatul G.V. trebuia să producă documente justificative ci inculpatul L.T., inculpatul G.V. dispunând rezilierea contractului cu acesta.

Cu privire la inculpatul F.M.C., tribunalul a reţinut că deciziile luate împreună cu G.V. au avut loc cu aprobarea forurilor competente respectiv Ministerului Construcţiilor Industriale (M.L.P.A.T.) a C.I., A.G.A şi C.A. ca în calitate de director general adjunct şi vicepreşedinte ale C.A. al SC A. nu a dezinformat C.A. cu privire la situaţia din Maroc la momentul efectuării deplasărilor împreună cu inculpatul G.V., nerezultând că informările făcute prezentau situaţii nereale. Aprecierile ulterioare cu privire la derularea afacerii în Maroc care nu a fost profitabilă A. neputând fi reţinute în sarcina celor doi inculpaţi ca dezinformări.

Cu privire la contractul de vămuire încheiat cu firma C. Franţa la data de 2 aprilie 1990 fără aprobarea conducerii SC A. de către inculpatul F.M.C., s-a reţinut că acesta a fost încheiat cu acordul Ministerului Construcţiilor Industriale cu ocazia deplasării în Maroc împreună cu inspectorul general B.C. care făcea parte din delegaţie, astfel că nu se poate reţine că inculpatul a încheiat contractul fără ca, conducerea A., care era tutelată de Minister, să fi cunoscut acest lucru şi în condiţiile în care, ulterior, la efectuarea anchetei nu a sesizat nelegalitatea în sine a contractului.

Faţă de faptul că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice se săvârşeşte numai cu intenţie, tribunalul a apreciat că inculpaţii nu au acţionat cu intenţie, că toate acţiunile lor au fost cunoscute de organele în drept, că avizele ulterioare date nu au făcut decât să confirme împrejurarea că acţiunile lor erau cunoscute la momentul când erau efectuate şi că nu a rezultat că cei doi inculpaţi au acţionat în scopul producerii urmărilor prevăzute de art. 248 C. pen., respectiv crearea unui prejudiciu sau tulburarea bunului mers al celor două societăţi.

Pe latură civilă, tribunalul a apreciat ca nefondate cererile de despăgubire formulate de cele două părţi civile, respectiv SC A. SA pentru suma de 1.463.307,05 dolari S.U.A. şi SC S.s SA pentru suma de 1.502.534.258 lei, deoarece activitatea desfăşurată de inculpaţi în condiţiile descrise mai sus nu a fost în sine generatoare de prejudiciile solicitate. Astfel, cu privire la prejudiciul solicitat de SC A. SA, tribunalul a constatat că acesta poate fi recuperat pe calea răspunderii materiale, eventuala răspundere răsfrângându-se asupra tuturor persoanelor care au participat la luarea deciziilor.

Cu privire la SC S.s SA, tribunalul reţinând că utilajele au fost transferate în export definitiv, eventualele pretenţii ce decurg din contractul de asociere încheiat între cele două societăţi având un caracter civil.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 193 C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a inculpaţilor la cheltuieli judiciare formulată de SC A. SA.

Împotriva acestei decizii au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi partea civilă SC A. SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În apelul său Parchetul arată că în mod nejudicios instanţa de fond a analizat materialul probator administrat în cauză şi a dispus achitarea inculpaţilor.

Inculpatul F.M.C. exercitându-şi abuziv atribuţiile de serviciu a încheiat la 2 aprilie 1990 la C. un contract cu firma C. – Franţa, fără nici un temei legal justificativ, pentru care şeful secţiunii economice a Ambasadei Române din Maroc i-a atras atenţia că piaţa marocană este piaţă grea şi că partenerii au tendinţa de a induce în eroare pe potenţialii colaboratori.

Se mai arată în apelul parchetului că la data expedierii utilajelor în Maroc nu era înfiinţată societatea mixtă A. Maroc, deşi potrivit facturii nr. 101 din 14 iunie 1991, acestea erau destinate societăţii mai sus-menţionate.

Înregistrarea societăţii mixte s-a făcut la o lună după emiterea facturii pro forma pentru utilaje, exportul utilajelor în Maroc fiind supus consiliului de administraţie SC A. din Bucureşti în şedinţele din 10 şi 11 septembrie 1991, neînlăturându-se astfel arbitrariul acţiunilor inculpaţilor, exportul utilajelor în regim definitiv, făcându-se în condiţii de neasigurare.

Factura pro forma nu a fost supusă vizei controlului financiar preventiv.

Avizul Consiliului de Administraţie SC A. SA a fost eludat şi în cazul societăţii mixte A. – Maroc cu atât mai mult cu cât Y.B., reprezentantul societăţii E.M.B.A. (care a fost administrator unic pe o perioadă de 6 ani, nu a prezentat actul de proprietate al terenului de 50.000 mp. care a stat la baza înfiinţării societăţii mixte).

În aceste condiţii semnarea de către inculpatul G.V. a unui contract de sub producţie H. de construirea a 1020 de apartamente în C. între SC mixtă A. Maroc în calitate de sub antreprenor şi SC E.M.B.A. ca antreprenor general, se circumscrie de asemeni infracţiuni de abuz în serviciu.

Împuternicirea dată lui L.T. să reprezinte şi să acţioneze în numele SC A. Bucureşti în faţa oricărei autorităţi marocane, este de asemeni nelegală şi abuzivă în condiţiile în care acestei persoane îi fuseseră încredinţate toate prerogativele societăţii mixte A. Maroc.

Mai mult decât atât aceste activităţi au fost desfăşurate de către inculpatul G.V. fără avizul consiliului de administraţie al SC A. SA prejudiciind astfel partea română.

În aceste condiţii net dezavantajoase părţii române, au fost gajate utilajele în Maroc în favoarea B.M.C.E., fără a solicita avizul adevăratului proprietar SC S.C. SA Bucureşti şi nici cel al C.A. al SC A. SA Bucureşti.

Nota întocmită de inculpatul G.V. din 18 iulie 1991, nu suplineşte această deficienţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu câtă vreme avizul s-a solicitat pentru obţinerea de surse de finanţare alternative.

Expertiza contabilă depusă în cauză a concluzionat că prin activitatea abuzivă a inculpaţilor îndeplinirea atribuţiilor de serviciu s-a creat un prejudiciu total în valoare de 1.156.792,22 dolari S.U.A., exportarea utilajelor făcându-se fără nici o asigurare, neverificându-se bonitatea partenerului marocan, condiţiile concrete şi dentinţele pieţii marocane a construcţiilor.

Nici crearea în Maroc a unei societăţi SA A. Maroc nu a fost corectă, creându-se condiţiile propice deturnării fondurilor de către L.T. în interes propriu.

Preluarea contractului de la SC C. Franţa de către Y.B. reprezentantul partenerului marocan pentru utilajele scoase din vamă s-a făcut prin practicarea unor tarife superioare celor stabilite iniţial, plătindu-se din contul SC A. SA Bucureşti, sume mai mari decât cele contractate iniţial.

Se susţine că toate aceste aspecte au dus la concluzia că cei doi inculpaţi cu ştiinţă în calităţile încredinţate şi-au îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu şi au prejudiciat cele două societăţi comerciale române în relaţiile de afaceri cu partenerul marocan.

În apelul său partea civilă SC A. SA, a solicitat desfiinţarea sentinţei primei instanţe în conformitate cu dispoziţiile art. 279 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., şi pe cale de consecinţă să se dispună obligarea în solidar a inculpaţilor G.V. şi F.M. la repararea prejudiciului creat în sumă de 1.146.307,05 dolari S.U.A., şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată, suma solicitată fiind dovedită cu înscrisurile existente la dosar, iar vinovăţia inculpaţilor rezultând şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Analizând probele administrate în cauză, motivele apelurilor, precum şi Decizia penală pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi verificând din oficiu sub toate aspectele legalitatea hotărârii în conformitate cu dispoziţiile art. 371 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea constată şi reţine că apelurile sunt nefondate, astfel că în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., le-a respins.

Instanţa de apel a avut în vedere că inculpaţii nu au acţionat cu intenţia de a produce urmările prevăzute de art. 248 C. pen., respectiv crearea unui prejudiciu sau a unei tulburări însemnate bunului mers al celor două societăţi, iar pe de altă parte faptul că toate acţiunile lor au fost cunoscute de organele în drept şi avizate de acestea.

Faptul că avizarea a fost ulterioară acţiunii inculpaţilor a fost apreciat de instanţă ca o dovadă că acţiunile acestora au fost cunoscute la momentul la care au fost efectuate.

În ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererile de despăgubire formulate de cele două societăţi comerciale A. SA şi S. SA atâta timp cât activitatea desfăşurată de inculpaţi în condiţiile reţinute nu a fost generatoare a prejudiciilor invocate.

A considerat instanţa că cele două societăţi comerciale au deschisă calea unor acţiuni civile, pentru o eventuală recuperare a sumelor pe care le revendică.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă SC A. SA.

Parchetul a criticat hotărârile pronunţate pentru netemeinicie sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reiterând în esenţă motivele invocate în apel.

Reluând şi analizând probele administrate în cauză parchetul concluzionează, în sensul că cei doi inculpaţi, cu ştiinţă, în calităţile încredinţate şi-au îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu şi au prejudiciat cele două societăţi comerciale române în relaţiile cu partenerul de afaceri marocan.

Consideră recurentul că instanţele au comis o gravă eroare de fapt când au pronunţat soluţiile de achitare ale inculpaţilor, pe considerentul că, aceştia nu au acţionat cu intenţia de a prejudicia părţile civile şi acţiunile lor au fost în cunoştinţa organelor de drept, întrucât prin întreaga lor conduită, chiar dacă inculpaţii nu au urmărit crearea unui prejudiciu sau tulburarea bunului mers al celor două societăţi comerciale, au acceptat aceste posibilităţi.

Ca urmare, în motivele scrise de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.

În concluziile orale reprezentantul parchetului sintetizând motivele de recurs a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Pe latură civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile.

În recursul său partea civilă SC A. SA în esenţă, a criticat hotărârile instanţelor pentru că au pronunţat, în opinia sa, în mod eronat soluţia de achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece faptelor săvârşite de inculpaţi nu le lipseşte, susţine recurenta, nici unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Faptele au fost săvârşite de inculpaţi cu ştiinţă, adică cu intenţie directă sau indirectă, aceştia având reprezentarea intelectivă că acţiunile lor sunt un rezultat al competenţelor de serviciu pe care le-au exercitat necorespunzător.

Sub aspectul laturii subiective, se arată că inculpaţii au acceptat şi urmărit producerea consecinţelor prevăzute de art. 248 alin. (1) şi (2) C. pen., existând astfel legătură directă de cauzalitate între latura subiectivă a infracţiunii şi consecinţele prin care s-a produs un prejudiciu material în patrimoniul SC A. SA.

Se solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi obligarea inculpaţilor la repararea prejudiciului cauzat.

Recursurile sunt nefondate.

Din ansamblul probelor administrate în cauză a rezultat că inculpaţii nu se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor imputate.

Astfel, susţinerile parchetului, respectiv criticile formulate în motivele de recurs nu îşi găsesc suport în probele dosarului.

Dimpotrivă, martorii audiaţi ale căror declaraţii se coroborează cu actele existente la dosar infirmă faptul că inculpatul F.M.C. ar fi încheiat la 2 aprilie 1990, la C. un contract cu firma C. fără a exista un temei legal care să-l justifice.

În realitate inculpatul, în mandatul de deplasare avea şi obligaţii pentru semnarea acestui contract, a cărui perfectare era absolut necesară conform legii marocane pentru a se putea introduce utilajele în Maroc, iar pe de altă parte pentru a se putea stabili eficienţa acţiunii în cadrul referatului de vânzare depus şi aprobat de Ministerul Construcţiilor Industriale.

Nici susţinerea că inculpaţii ar fi expediat utilajele în Maroc fără a avea un contract ferm cu partenerul străin şi în condiţiile în care ar fi fost avertizaţi de Ambasada României din această ţară cu privire la riscul pe care îl prezenta piaţa marocană nu rezistă unei analize atente a probelor.

La prima deplasare în Maroc inculpatul F.M.B. a fost însoţit de doi reprezentanţi ai Ministerului tutelar, B. şi G., care au avizat începerea afacerii, au participat la realizarea calculelor de eficienţă şi au stabilit lista utilajelor ce urmau să fie exportate în Maroc.

Aceleaşi persoane au participat şi la discuţiile de la Ambasadă, au semnat un referat şi au propus ministrului să aprobe afacerea din Maroc.

Exportul utilajelor s-a realizat în urma asocierii celor două societăţi A. şi S., asocierea fiind semnată de directorul P. şi nu de inculpatul G.V. care la numirea sa în funcţia de director general nu a făcut decât să respecte obligaţiile contractuale convenite anterior de un ordin ministerial.

Exportul utilajelor a fost aprobat de Ministerul Construcţiilor Industriale cu avizul n r.5 din 4 mai 1990.

Este de observat că utilajele au fost expediate la sucursala A. din Maroc, conform facturii, şi nu societăţii mixte, aşa cum susţine parchetul.

Expedierea acestor utilaje s-a dovedit a fi fost necesară pentru că A. solicitase şi obţinuse statutul de investitor străin în Maroc care îi garanta proprietatea asupra utilajelor şi repatrierea valorilor investite, iar pe de altă parte încheierea unui contract ferm cu partenerul marocan nu era posibilă până când utilajele nu ajungeau în Maroc şi staţiile de betonare nu erau în stare de funcţionare.

Inexactă s-a dovedit a fi şi susţinerea că acţiunea de export ar fi fost aprobată ulterior exportului propriu-zis, respectiv pe 10 şi 18 iulie 1991 pentru că în realitate aşa cum a rezultat, acţiunea A. a fost aprobată în 4 mai 1990 de Ministerul Construcţiilor Industriale şi C.A. al A., notele din 10 şi 18 iulie 1991 fiind de fapt rapoarte cu privire la stadiul îndeplinirii acţiunii respective şi nu o aprobare a exportului.

Referitor la înfiinţarea societăţii mixte, la dosar există acte dar şi declaraţii ale martorilor care atestă că toţi membrii C.A.C.I.S. au cunoscut despre necesitatea înfiinţării respectivei societăţi mixte şi despre derularea tratativelor în Maroc, iar aprobarea s-a dat după finalizarea tratativelor.

S-a mai arătat în motivele de recurs ale parchetului, că inculpaţii nu au solicitat şi nici nu au obţinut acte privind proprietatea asupra terenului pe care urma să fie amplasată staţia de betoane, dar la semnarea protocolului nu se cunoşteau în detaliu elemente absolut necesare, cum ar fi capacitatea utilajelor, cantitatea şi calitatea pietrei care să fie exploatată, elemente pe baza cărora partenerul marocan să angajeze discuţii pentru obţinerea folosinţei terenului.

Separat de aceste aspecte, a rezultat că documentele care atestau punerea la dispoziţie a terenului au stat la baza dosarului de investitor străin al A., dosar aprobat de autorităţile marocane.

Relevant este faptul că pentru înfiinţarea societăţii mixte nu era necesar ca partenerul marocan să facă dovada că este proprietarul terenului, nefiind consemnat acest aspect în nici un document bilateral, mai ales că pentru astfel de exploatări, cariere de piatră, în mod obişnuit se practică concesionarea terenului.

Cât priveşte prerogativele acordate lui L.T. se constată că a existat o recomandare din partea Ministerului tutelar că pentru orice decizie acesta să fie consultat pentru că ei cunoştea mult mai bine piaţa marocană şi specificul acesteia, iar B.M.C.E. nu acorda credite băncilor româneşti, motiv pentru care unele acte emise de acestea au fost contragarantate de bănci din Franţa, iar L.T. foarte cunoscut în lumea facerilor din Maroc a obţinut contragarantarea scrisorii de garanţie emisă de B.R.C.E. de către o bancă franceză, conform dorinţei B.M.C.E.

O altă critică ce vizează aspecte legate de gajarea în favoarea B.M.C.E. a utilajelor trimise în Maroc în export definitiv este şi ea lipsită de suport probator.

Conform declaraţiilor martorilor şi a actelor existente la dosar, în şedinţa din 18 iulie 1991 a C.A. a A. a fost aprobată nota directorului cu privire la modalitatea de finanţare a lucrărilor în Maroc, respectiv varianta de obţinere de credite de la bănci marocane, în situaţia în care partenerul marocan nu va achita integral avansul.

Pentru obţinerea unui astfel de credit gajarea era obligatorie, dar în speţă gajul nici nu a fost pus în aplicare de banca marocană.

Utilajele trimise în Maroc având ca destinatar sucursala A. au fost însă abandonate în Maroc după ce inculpaţii nu au mai avut funcţiile de conducere şi nici puterea de decizie.

Nejustificată apare şi critica în sensul că preluarea contractului de la C. de către reprezentantul firmei marocane ar fi dus la perceperea unor tarife superioare, suportate de A., atâta timp cât probele nu au dovedit realitatea acestei critici.

Important este şi faptul că în perioada cât inculpaţii se aflau în funcţii de conducere activitatea din Maroc a fost controlată de Ministerul tutelar, de G.F. şi Ministerul Finanţelor, ocazii cu care s-au încheiat procese verbale care au concluzionat că afacerea trebuia continuată, neexistând nereguli.

Dealtfel acest aspect a fost constatat şi în anul 1995 de directorul de la acea dată a A., dl. G.

În fine, un ultim aspect care a reieşit din probatoriul administrat şi care merită subliniat a fost şi acela că partenerul marocan cu care s-a încheiat afacerea a fost stabilit tot de Ministerul Construcţiilor Industriale.

Este evident aşadar că probele administrate în cauză converg spre a forma convingerea instanţelor, corectă dealtfel, că activitatea celor doi inculpaţi legată de încheierea şi derularea afacerii din Maroc a fost cunoscută şi aprobată de organele abilitate, iar inculpaţii nu s-a dovedit că ar fi acţionat cu intenţia şi în scopul prevăzut de dispoziţiile art. 248 C. pen., respectiv crearea unui prejudiciu sau tulburări însemnate a bunului mers al celor două societăţi.

Aşa fiind, cererea parchetului de a se dispune în principal condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea pentru care au fost trimişi în judecată nu poate fi primită, hotărârile instanţelor de achitare a acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind corecte.

În ce priveşte cererea subsidiară a parchetului de a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), este de arătat că activitatea presupus abuzivă a inculpaţilor se referă la interesele unor persoane juridice fac parte din categoria celor prevăzute de art. 145 C. pen., astfel că cererea de recalificare juridică a faptelor nu se justifică.

Referitor la latura civilă a cauzei şi la criticile invocate de recurenta SC A. SA, Înalta Curte constată că, cererea de despăgubiri civile formulată de recurentă nu este întemeiată.

Activitatea desfăşurată de inculpaţi în condiţiile reţinute de instanţe pe baza probatoriului administrat nu a fost o activitate care prin ea însăşi să fi generat prejudiciile invocate.

Considerentele deja arătate cu ocazia analizei motivelor de recurs ale parchetului conduc la o asemenea concluzie.

Părţile păgubite au însă deschisă calea civilă, a răspunderii materiale, o eventuală astfel de răspundere urmând a se răsfrânge asupra tuturor acelor persoane care au participat la luarea deciziilor, în condiţiile unei răspunderi civile delictuale.

Pentru motivele arătate, recursul declarat de partea civilă A. SA apare ca nefondat, ca dealtfel şi cel al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel că Înalta Curte le va respinge ca atare în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de către partea civilă SC A. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 802 din 10 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpaţii G.V. şi F.M.C., ca nefondate.

Obligă pe recurenta parte civilă să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 februarie 2004.

← ICCJ. Decizia nr. 695/2004. Penal. Stabilire comp.. Stabilirea...		ICCJ. Decizia nr. 1192/2004. Penal. Art.189 alin.1, 2 c.pen.... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: