ICCJ. Decizia nr. 2008/2004. Penal. Art.290 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2008/2004
Dosar nr. 4002/2003
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 3512 din 9 decembrie 2002, Judecătoria Timişoara a dispus achitarea inculpatului C.M.B., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru 4 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., pentru două infracţiuni de fals prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru două infracţiuni de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., acelaşi inculpat a fost achitat pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26, raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului P.F. pentru 4 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., două infracţiuni de fals, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), două infracţiuni de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., inculpatul P.F. a fost achitat pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., acelaşi inculpat a fost achitat pentru infracţiunile prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3). În dauna R.A.T. Craiova şi SC R. Craiova, pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, pentru două infracţiuni prevăzută de art. 290 C. pen.
Au fost respinse pretenţiile civile formulate de D.G.F.P.C.F.S. Dolj – Craiova şi R.A.T. Craiova.
S-a constatat că S.C. R. S.R.L. Craiova nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Instanţa a reţinut că ambii inculpaţi au îndeplinit funcţia de administratori astfel: inculpatul P.F. în cadrul SC P. Craiova, iar inculpatul C.M.B. la SC A.C., ambele societăţi ocupându-se cu comercializarea produselor petroliere.
În luna septembrie 2000, inculpatul P.F. a luat legătura cu inculpatul C.M.B. propunându-i să-l sprijine în livrarea unor cantităţi de produse petroliere, scopul fiind de a acoperi obligaţiile de TVA datorate de SC P. SRL Craiova. Cu acordul inculpatului C.M.B. la data de 26 septembrie 2000, SC A. Coşoveni a emis două facturi (nr. 4009129 şi nr. 4898952) conform cărora această societate livra către SC P. SRL Craiova 2000 tone benzină premium, 2500 tone motorină şi 285.714 kg motorină, în valoare totală de 59.499.732.220 lei şi, respectiv, 3.000.088.428 lei, din care urma să se deducă TVA în valoare de 8.367.419.548 lei. Astfel, SC P. Craiova, din debitor ar fi devenit creditor faţă de D.G.F.P.C.F.S. Dolj.
În acest sens, s-a încheiat, între cele două societăţi, şi un contract de vânzare – cumpărare nr. 200 din 30 septembrie 2000, având ca obiect vânzarea unor produse petroliere în valoare de59.499.732.220 lei. Pentru cantitatea de 285.714 kg motorină, s-a întocmit un proces-verbal de custodie, prin care marfa ar fi rămas în depozitul SC A. SRL, act semnat de ambii inculpaţi. Ulterior pentru această cantitate de motorină s-a întocmit şi o notă de recepţie.
În cursul cercetării penale s-a stabilit că, în realitate, nu a avut loc un transfer efectiv de produse petroliere. Totodată, factura nr. 4009129 din 26 septembrie 2000 nu a fost înscrisă în contabilitate de inculpatul C.M.B., până în luna ianuarie 2001, când în urma unui control al Gărzii Financiare Dolj, s-a corectat greşeala contabilă şi a fost emisă o factură de stornare nr. 4898930 şi expediată către SC P. SRL.
În luna octombrie 2000, inculpatul P.F. a obţinut de la B.C.R., sucursala Craiova, un credit în valoare de 3 miliarde lei pentru plăţi furnizori, creditul fiind garantat printr-un bilet la ordin emis în aceeaşi lună de SC G. SRL Craiova al cărui administrator era inculpatul C.M.B. Creditul a fost folosit pentru plata facturilor nr. 4009129 şi nr. 4898952, care, în realitate nu s-au mai achitat.
Inculpatului P.F., printr-un alt rechizitoriu, i s-au mai reţinut şi alte fapte penale.
Astfel, s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., a unei infracţiuni de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi două infracţiuni de fals prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.
S-a stabilit că, începând din vara anului 1998, acest inculpat (fost distribuitor la pompă de produse petroliere la SC I. SRL Craiova) a fost numit şef de staţie distribuţie produse petroliere, calitate în care urma să se ocupe de recepţia mărfii, întocmirea documentelor primare şi plata furnizorilor.
La data de 23 decembrie 1998, SC I. SRL s-a aprovizionat de la SC A. Piteşti cu cantitatea de 100.250 kg. Combustibil tip M, marfa fiind livrată în două vagoane cisternă şi a fost preluată de către inculpat în staţia C.F. - Cernele, care a achitat taxele de transport şi a semnat scrisoarea de trăsură, întocmind nota de recepţie a mărfii în numele SC I. SRL. Apoi inculpatul P.F. a întocmit factura din 30 decembrie 1998 prin care vindea aceeaşi cantitate de combustibil tip M (100.250 kg) către SC G.E. SRL Bucureşti, vânzare făcută cu titlu de compensare la o altă factură nr. 9245110 din 31 octombrie 1998, prin care SC I. SRL ar fi cumpărat de la SC G. SRL motorină şi benzină. Inculpatul a mai completat şi alte chitanţe în contul SC G. SRL care atestă primirea de diferite sume de această societate de la SC I. SRL. Parchetul reţine că aceste două documente nu reflectă operaţiuni comerciale reale întrucât SC G.E. SRL Bucureşti nu ar fi dispus de astfel de documente conform precizărilor făcute de R.T.C. H. SA Bucureşti şi Administraţia Financiară a sectorului 6 Bucureşti.
În luna ianuarie 1999, un vagon cu combustibil tip M a fost vândut ca motorină de către R.A.T. Craiova, conform facturii din 25 ianuarie 1999 în valoare de 164.561.776 lei.
Conţinutul celui de al doilea vagon a fost vândut către SC R. SRL Craiova, care l-a revândut către SC P. SRL Craiova (al cărui administrator era inculpatul P.F.), la 27 ianuarie 1999.
Inspectorii D.G.F. Dolj, prin actul de control, au constatat că prin aceste operaţiuni inculpatul s-a sustras de la plata unui impozit pe profit în sumă de 33.672.969 lei, iar SC I. SRL a dedus nelegal TVA în sumă de 56.399.068 lei şi a încasat şi folosit necuvenit taxa de drum ce revenea Ministerului Transporturilor în sumă de 32.860614 lei.
Instanţa a reţinut că potrivit art. 290 C. pen., constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, doar contrafacerea scrierii ori subscrierii, ori alterarea în orice mod a unui înscris sub semnătură privată, de natură să producă consecinţe juridice, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat sau îl încredinţează unei alte persoane pentru a-l folosi.
Or, examinând înscrisurile (cele două facturi din 26 şi respectiv 30 septembrie 2000, contractul de vânzare cumpărare din 30 septembrie 2000 şi procesul-verbal de lăsare în custodie), instanţa a constatat că nici unul dintre aceste acte nu este falsificat material prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii, ori alterare în orice mod, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 290, raportate la art. 288 alin. (1) C. pen. Se mai reţine că prin dispoziţiile art. 290 C. pen., a fost încriminat doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu falsul intelectual.
În consecinţă, s-a dispus achitarea ambilor inculpaţi pentru cele câte 4 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.), în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), instanţa a constatat, în baza raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul T.I., asistat de experţii C.D. şi A.J. că ambele facturi (nr. 4009129 şi nr. 4898952 au fost înregistrate corect în contabilitate încă din luna septembrie 2000 în evidenţa contabilă a SC P. SRL, iar în luna aprilie 2001, prima factură a fost înregistrată din contul 357 cu TVA deductibil în contul 4426. La sfârşitul lunii decembrie 2000 sumele au fost înregistrate în contul operaţiuni în curs de clarificare, cont 473, stornându-se TVA, înregistrat ca deductibil în septembrie 2000.
Asemănător s-a procedat şi cu a doua factură, care a fost înregistrată în contabilitate stornată ulterior, ca urmare a nelivrării de către SC A. SRL a produselor petroliere ce făceau obiectul facturilor, până la sfârşitul anului 2000, când se închidea şi evidenţa contabilă a anului.
Instanţa a constatat că au fost respectate prevederile art. 27 din OUG nr. 17/2000, corectându-se în mod corespunzător erorile, în contabilitate şi emiţându-se facturile fiscale corecte.
În consecinţă, instanţa a reţinut că infracţiunea de evaziune fiscală reţinută inculpatului P.F. şi de complicitate la evaziune fiscală, reţinută prin rechizitoriu inculpatului C.M.B., nu există, şi a dispus achitarea ambilor inculpaţi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Nu a fost reţinută nici infracţiunea de uz de fals, deoarece nu s-a constatat că facturile ar fi fost falsificate material, lipsind elementele constitutive şi cu privire la această infracţiune.
Având în vedere conţinutul şi concluziile aceluiaşi raport de expertiză contabilă, evidenţiat mai sus, precum şi actele existente la dosar, instanţa nu a reţinut că ar fi întrunite elementele constitutive nici ale infracţiunii de folosire a creditului societăţii comerciale SC P. SRL Craiova, în interesul SC A. SRL Coşoveni, credit acordat, garantat, folosit şi rambursat în condiţiile normelor bancare şi ale Legii nr. 58/1934. Extrasele de cont, din acelaşi dosar, confirmă folosirea acestei sume pentru plata preţului unor cantităţi de carburanţi achiziţionate de la SC A. SRL. S-a reţinut că inculpatul P.F. care a făcut demersurile pentru obţinerea creditului nu a folosit creditul în alt scop, decât în interesul exclusiv al societăţii comerciale unde era angajat.
S-a mai constatat că inculpatul P.F. nu a săvârşit nici infracţiunile de înşelăciune în dauna celor două părţi civile SC R. SRL Craiova şi R.A.T. Craiova, întrucât nu a folosit el mijloacele frauduloase pentru inducerea în eroare a acestora, facturile fiind întocmite de alte persoane şi la iniţiativa acestora (martorii B.L., P.M. şi B.M.), inculpatul P.F. lipsind de la staţia P. şi fiind înlocuit de persoanele menţionate.
Tot potrivit raportului de expertiză contabilă, a rezultat că singura factură întocmită de inculpat (nr. 1984456 din 30 decembrie 1998) nu numai că nu reduce taxa datorată bugetului de stat, dar chiar o majorează în mod defectuos cu suma de 42.477.930 deşi prin compensare, rezulta o diferenţă de plată doar în sumă de 13.921.138 lei TVA de plată. Instanţa a observat că oricum nu îi profita inculpatului diferenţa de plată a TVA, responsabili fiind administratorii SC I. SRL, iar nu inculpatul P.F., care era doar salariat al societăţii.
Instanţa a reţinut şi cu privire la inculpatul C.M.B. că nu este vinovat de săvârşirea nici uneia dintre infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, nefiind întrunite elementele constitutive ale celor 4 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (pentru argumentele deja expuse mai sus), ale infracţiunii prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întemeindu-şi argumentele pe concluziile raportului de expertiză contabilă, şi ale infracţiunii de uz de fals (întrucât nu s-a reţinut caracterul fals al actelor), pronunţând achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Pentru infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de 26 C. pen., raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, s-a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., fapta neexistând.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel D.G.F.P. a Judeţului Dolj, criticând soluţia sub aspectul neacordării sumei cu care s-a constituit parte civilă.
Prin Decizia penală nr. 171/ A din 28 martie 2003, Tribunalul Timiş a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă, menţinând hotărârea primei instanţe.
Instanţa de apel, prin Decizia menţionată, a considerat că nedeclarându-se apel sub aspectul laturii penale de către parchet, sentinţa a rămas definitivă sub aspectul achitării inculpaţilor, iar în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu se poate dispune acordarea de despăgubiri civile.
Împotriva ambelor hotărâri, în baza art. 409 şi a art. 410 partea I pct. 8 C. proc. pen., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fostă Curtea Supremă de Justiţie) a declarat recurs în anulare, considerând că instanţa a comis o gravă eroare de fapt, dispunând achitarea inculpaţilor.
Astfel, se consideră că facturile şi contractul de vânzare cumpărare sunt false, fictive deoarece nu au fost livrate efectiv produsele petroliere, aşa încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), săvârşită în coautorat de inculpaţi.
De asemenea, se consideră că inculpatul P.F. a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, deoarece modalitatea înregistrării de cheltuieli nu are la bază operaţiuni reale (achiziţionarea de mărfuri fiind fictivă.
Aceeaşi situaţie se susţine că există şi cu privire la inculpatul C.M.B. care nu a înregistrat în contabilitate contractul fictiv de vânzare cumpărare, pentru că ar fi devenit debitor statului cu suma de 7.981.394.220 lei, reprezentând TVA, devenind astfel complice la evaziunea fiscală săvârşită de coinculpatul P.F.
S-a mai susţinut că înregistrarea ulterioară în contabilitate a acestor facturi de către ambii inculpaţi, nu constituie argumente pentru inexistenţa infracţiunilor, deoarece, stornarea a fost rezultatul unui control financiar şi nu a fost rezultatul voinţei inculpaţilor, pentru a putea invoca acest aspect în apărarea lor, faptele existând şi producând deja efecte pe luna septembrie 2000.
Procurorul General consideră că singurul rezultat al operaţiunii de stornare (anulare) îl constituie inexistenţa infracţiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, lipsindu-i o cerinţă esenţială a elementului material, bilanţul anual fiind corect întocmit.
Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, se consideră greşită soluţia de achitare, deoarece nu s-a dovedit plata efectivă cu creditul obţinut de la bancă a unor operaţiuni comerciale reale, iar nu fictive. Întrucât nu s-a specificat prin contract data plăţii, se apreciază că s-ar fi făcut o plată nedatorată, folosindu-se cu rea credinţă creditul obţinut. Mai mult creditul ar fi servit inculpatului C.M.B. asociat la SC G. SRL Craiova care l-a garantat cu un bilet la ordin emis de acea societate.
În final, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice reţinute faptelor din rechizitoriu şi condamnarea inculpatului P.F. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 din Legea nr. 87/1994 şi art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi a inculpatului C.M.B. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26, raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Recursul în anulare este nefondat, pentru motivele ce urmează:
Potrivit art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Conform art. 288 C. pen., referitor la falsul material în înscrisuri oficiale, falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod de natură să producă consecinţe juridice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Înalta Curte observă că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată raportează conţinutul laturii obiective a acestei fapte penale, doar la modalităţile de falsificare prevăzute în art. 288 C. pen., respectiv la falsul material, iar nu şi la dispoziţiile art. 289 din acelaşi cod, care se referă la falsul intelectual.
Prin urmare, nu poate fi considerată infracţiune întocmirea unui înscris sub semnătură privată, dacă actul nu a fost falsificat în condiţiile art. 288 C. pen., aşa cum corect a argumentat instanţa de fond, care a dispus achitarea ambilor inculpaţi pentru cele 4 infracţiuni prevăzută de art. 290 C. pen.
Totodată, nu s-a dovedit că, încă din momentul încheierii celor două facturi, a contractului de vânzare-cumpărare şi a procesului verbal de lăsare în custodie, inculpaţii ar fi intenţionat, în realitate, să nu execute contractul, pentru a beneficia de deducerea aferentă a TVA (P.F.), ori pentru a beneficia de un credit bancar obţinut contrar dispoziţiilor legale sau normelor bancare (C.M.B.).
Este, de asemenea, absurd să se susţină că inculpatul C.M.B. ar fi ajutat pe inculpatul P.F. să încheie un contract fictiv, pentru ca acesta să beneficieze de deducerea TVA, ştiind că astfel el se îndatorează către stat cu taxe de aproape 8 miliarde lei, doar ca să obţină prin inculpatul P.F. un credit bancar de 3 miliarde lei, credit pe care l-ar fi putut obţine, oricum, prin propria sa societate comercială, garantând cu biletul la ordin existent în cauză.
Evident, faptele neîntrunind elementele constitutive ale textului penal menţionat, nu se pune problema aplicării art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Înalta Curte constată, de asemenea, că este conformă dovezilor existente în dosar (acte, expertiza contabilă a expertului T.I.) şi soluţia de achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 (pentru inculpatul P.F.) şi complicitate la evaziunea fiscală, (pentru inculpatul C.M.B.), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din raportul de expertiză menţionat, necontestat de parchet, prin stornarea efectuată în contabilitatea ambelor societăţi comerciale, au fost anulate actele atestând operaţiuni comerciale, care nu au fost urmate de executarea contractului, operaţiune legală dispusă de organele de control financiar. Nu s-a efectuat nici o sustragere a inculpaţilor de la plata taxelor şi impozitelor datorate legal, bilanţul anual reflectând realitatea operaţiunilor comerciale ale celor două societăţi.
Totodată, nu toate erorile din contabilitate au, în mod obligatoriu, un caracter penal, iar corectarea lor este firească şi necesară.
De altfel, chiar în recursul în anulare, se susţine că nu se justifică o soluţie de condamnare a inculpaţilor în baza art. 40 din Legea nr. 82/1991, întrucât infracţiunea nu există, lipsindu-i o cerinţă esenţială a elementului material (alin. ultim fila 9 din recursul în anulare).
Referitor la greşita achitare a inculpatului P.F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că, susţinerile cuprinse în recursul în anulare sunt contrare adresei nr. 559 din 3 mai 2001 a B.C.R., sucursala Judeţeană Dolj (aflată la fila 299 din dosarul de urmărire penală).
Or, din cuprinsul acestei adrese eliberată de una dintre instituţiile autorizate să acorde, în condiţii legale, credite bancare, rezultă că acest credit în sumă de 3.000.000.000 lei acordat de B.C.R. către SC P. SRL, (conform contractului nr. 305 din 18 octombrie 2000), a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1934, precum şi de Normele metodologice nr. 1/1997 ale B.C.R. SA, referitoare la persoanele juridice îndreptăţite, condiţiile de acordare (garanţii, scadenţă, ş.a.), fiind restituit integral la 29 decembrie 2000, termenul de scadenţă.
Nu s-a dovedit că inculpatul P.F. ar fi folosit creditul în alte scopuri decât în interesul societăţii comerciale.
Referitor la Decizia instanţei de apel, nu se formulează nici o critică în recursul în anulare.
În consecinţă, pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 3512 din 9 decembrie 2002 a Judecătoriei Timişoara şi a deciziei penale nr. 171 din 28 martie 2003 a Tribunalului Timiş, privind pe inculpaţii P.F. şi C.M.B.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 198/2004. Penal. Art.180 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2021/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
