ICCJ. Decizia nr. 5465/2004. Penal
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 5465 din 25 octombrie 2004
Prin sentinţa penală nr. 535 din 23 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul M.I. la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. c) C. pen., prin schimbarea calificării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 15.247.155 lei, cu dobânda legală, ca despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon Bucureşti.
S-a luat act că partea vătămată C.C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Pentru pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
La data de 5 iunie 2003, C.C. din Bucureşti, a convenit cu tâmplarul M.I. să-i efectueze o lucrare de amenajare a unei construcţii, urmând să-i plătească 1.200.000 lei.
În urma acestei înţelegeri, lucrarea a fost executată de M.I., acesta încasând suma de 1.000.000 lei.
După finalizarea lucrării, în ziua de 8 iunie 2003, inculpatul a revenit la domiciliul lui C.C., pretinzându-i acesteia să-i acorde suma de 500.000 lei, reprezentând contravaloarea unei lucrări suplimentare efectuate, care nu fusese avută în vedere iniţial.
Ivindu-se neînţelegeri între cei doi, C.C. i-a adresat injurii inculpatului, neintenţionând să-i achite suma de bani pretinsă.
Ulterior, M.I. s-a deplasat la domiciliul său, aflat în apropiere, de unde a luat un briceag, pe care l-a introdus în buzunarul pantalonilor, solicitând şi martorilor G.A. şi G.Şt. să-l însoţească la domiciliul lui C.C.
Inculpatul a intrat singur în curtea părţii vătămate, unde a avut loc o altercaţie între ei, timp în care a intervenit şi martorul G.A. care a căzut la sol, fiind împins de C.C.
Văzând această situaţie, inculpatul a scos din buzunar briceagul şi a lovit, cu lama acestuia, partea vătămată, în partea stângă a abdomenului, după care a părăsit locul faptei.
Din raportul de expertiză medico-legală nr. 8142 din 22 august 2003, întocmit de I.N.M.L. Prof. Mina Minovici rezultă că partea vătămată C.C. a prezentat leziuni traumatice corporale obiectivate prin: plagă înjunghiată fosa iliacă stângă, cu secţionare de sigmoid şi jejun, pentru care s-a intervenit operator de urgenţă, leziunile suferite s-au putut produce prin lovire cu obiect tăietor-înţepător (cuţit), ele necesitând 15-17 zile de îngrijiri medicale.
S-a concluzionat că, prin caracterul penetrant, cu interesarea traumatică de organe interne abdominale, leziunile suferite de partea vătămată i-au pus viaţa în primejdie.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul nu a avut reprezentarea morţii părţii vătămate, nu a urmărit-o şi nu a acceptat-o, ci doar a aplicat părţii vătămate o corecţie fizică.
Prin Decizia penală nr. 461/ A din 18 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a casat hotărârea primei instanţe şi a condamnat pe inculpatul M.I. la 3 ani închisoare şi un an şi 6 luni interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 – art. 76 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa de apel a apreciat că inculpatul a săvârşit tentativa la infracţiunea de omor calificat, având în vedere instrumentul folosit, modul de aplicare a loviturii, intensitatea acesteia (plagă penetrantă intraabdominală cu secţiune de sigmoid şi jejun), el acţionând cu intenţie indirectă, prevăzând posibilitatea de a suprima viaţa victimei şi acceptând producerea acestui rezultat.
Împotriva deciziei penale menţionate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi menţinerea hotărârii primei instanţe, cu aceeaşi motivare că din probele dosarului nu rezultă că ar fi avut intenţia de a ucide partea vătămată, aplicând o singură lovitură cu cuţitul într-o zonă care nu este vitală, aceasta în scop de a se apăra, dintr-un instinct de conservare a vieţii proprii şi a fratelui său G.A., împotriva agresiunii victimei.
Recursul este nefondat.
Instanţa de control judiciar a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
Nu poate fi acceptată cererea de a fi schimbată încadrarea juridică a faptei din tentativă la infracţiunea de omor calificat în vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
În vederea delimitării infracţiunii de vătămare corporală de tentativă de omor, în stabilirea laturii subiective, trebuie să se ţină seama de toate datele de fapt, începând cu obiectul folosit, intensitatea cu care a fost aplicată lovitura, regiunea organică spre care a fost îndreptată aceasta, urmările ce s-au produs, ori se putea produce şi terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistenţe medicale calificate şi de urgenţă punea sau nu în primejdie viaţa victimei.
În speţă, fapta inculpatului de a fi aplicat cu lama unui cuţit, cu intensitate deosebită, producând o plagă penetrantă, cu interesarea traumatică de organe interne abdominale, respectiv secţionarea de sigmoid şi jejun, necesitând intervenţia chirurgicală de urgenţă, pentru salvarea vieţii, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă, atâta timp cât viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie, ea fiind salvată numai ca urmare a asistenţei medicale calificate şi de urgenţă ce i s-a asigurat.
Cât priveşte individualizarea pedepsei, având în vedere că instanţa de apel a făcut aplicarea circumstanţelor atenuante, nefiind dovedită vreo provocare a inculpatului din partea victimei, considerăm că s-a făcut o corectă şi justă apreciere a pericolului social al faptei şi împrejurărilor în care ea a fost comisă, prin respectarea art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, nu poate fi apreciată ca severă, încât executarea ei se impune cu necesitate pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În raport de cele menţionate, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică sub toate aspectele, neconstatându-se nici existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 461/ A din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2407/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3189/2004. Penal → |
|---|
