ICCJ. Decizia nr. 5670/2004. Penal. Art.259;217; 220 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5670/2004
Dosar nr. 2736/2004
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa penală nr. 286 din 13 februarie 2002, a condamnat pe inculpatul E.N. la o pedeapsă de 6 luni închisoare şi la două pedepse de câte o lună închisoare, pentru infracţiunile de denunţare calomnioasă, distrugere şi tulburare de posesie, prevăzute de art. 259, art. 217 şi art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din acelaşi cod, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare.
Potrivit art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 6 luni.
Totodată, a obligat inculpatul să plătească 11.000.000 lei despăgubiri părţii civile D.L. şi a respins cererea de despăgubiri formulată de partea vătămată E.G.
S-a reţinut că inculpatul, la 14 octombrie 1998, a formulat o plângere penală, pe care a menţinut-o, prin care a solicitat cercetarea părţii vătămate E.G., învinuind-o de falsificarea a două contracte de vânzare-cumpărare, deşi, ulterior, raportul de expertiză criminalistică a atestat că cele două acte nu prezintă urme de falsificare.
De asemenea, în luna aprilie 2000, inculpatul a ocupat fără drept şi a distrus cultura de floarea soarelui de pe terenul aparţinând părţii vătămate D.L.
Tribunalul Giurgiu şi Curtea de Apel Bucureşti au respins apelul şi recursul declarate de inculpat.
În baza art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri, considerând că, fără a lua în seamă caracterul lacunar al probatoriului administrat, instanţele au comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă greşita condamnare a inculpatului.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit alin. (1) al art. 66 C. proc. pen., învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia, dispoziţie care se completează cu prevederile art. 23 pct. 11 din Constituţia României potrivit căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, toate acestea întregite cu principiul „in dubio pro reo", potrivit căruia orice îndoială se interpretează în favoarea învinuitului sau inculpatului.
Astfel, în legătură cu infracţiunea de denunţare calomnioasă instanţele nu au verificat dacă inculpatul a fost de bună sau de rea credinţă, pentru a stabili forma de vinovăţie caracteristică acestei fapte.
Denunţarea calomnioasă are un obiect juridic special complex, format, în principal, din relaţiile sociale care privesc corectitudinea, buna credinţă ce trebuie dovedite cu prilejul sesizării organelor judiciare şi a administrării probelor necesare pentru tragerea la răspundere a celor care au săvârşit infracţiuni, iar în secundar, din relaţiile sociale în legătură cu importante atribute ale persoanei cum ar fi onoarea, demnitatea sau chiar libertatea.
Reaua-credinţă trebuie dovedită de acuzare şi probată distinct de probaţiunea eventualei legături dintre faptul imputat şi persoana în sarcina căreia el este pus.
Reaua-credinţă presupune că făptuitorul, având cunoştinţă că afirmaţiile cuprinse în sesizarea sa sunt neadevărate, sunt false sau că probele sunt mincinoase, realizează hotărârea luată pentru a lovi în interesele persoanei pe nedrept învinuite.
Dovada relei-credinţe este absolut necesară pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii.
Or, în cauză, instanţele au considerat dovedită vinovăţia inculpatului, reţinând că sesizarea acestuia este neîntemeiată, menţionând, ca unic argument faptul că din raportul de expertiză criminalistică nu au rezultat urme de falsificare, deşi inculpatul s-a apărat în sensul că, învinuirea din plângerea făcută împotriva părţii vătămate nu este mincinoasă în totalitate şi a susţinut că a acţionat în apărarea intereselor minorei S.M., deoarece a considerat că prin vânzarea unui imobil de către partea vătămată, au fost afectate interesele minorei, în sensul că asupra imobilului vândut avea drept de proprietate şi aceasta ca moştenire de la mama sa. În aceste condiţii, el a apreciat că semnăturile de pe act au fost falsificate.
Însă nici organele de urmărire penală şi nici instanţele de judecată nu au clarificat complet acest aspect.
Faţă de cele arătate, se relevă că modul de interpretare adoptat exclude posibilitatea ca atunci când faptele imputabile nu există, denunţul să fi fost făcut totuşi cu buna credinţă, autorul fiind convins, din datele ce le deţinea, că plângerea sa este conformă cu realitatea.
În concluzie, instanţele şi organele de urmărire penală aveau obligaţia de a cerceta acest lucru şi, pentru completarea materialului probator şi clarificarea aspectelor invocate, pentru a stabili dacă inculpatul a acţionat sau nu cu rea-credinţă la întocmirea plângerii, se impune restituirea cauzei la procuror, în temeiul art. 333 C. proc. pen.
În legătură cu infracţiunile de tulburare de posesie şi distrugere, se constată că au fost ignorate exigenţele impuse în mod imperativ de textele de lege privind obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele numai pe bază de probe, conform art. 62 C. proc. pen., instanţele preluând necritic susţinerile părţii vătămate, fără a ţine cont de faptul că majoritatea probelor conducea la convingerea certă că inculpatul nu a avut intenţia de a săvârşi faptele reţinute în sarcina sa.
Astfel, apărarea inculpatului că terenul pe care se afla floarea-soarelui şi pe care l-a discuit, cultivând porumb, este în sola 70 din administrarea fiului său, E.M., iar partea vătămată are suprafaţa de 8 ha în sola 71, unde nu a efectuat nici o lucrare agricolă, trebuia verificată cu atenţie.
Totodată, instanţele nu au dat importanţa care s-ar fi cuvenit adreselor nr. 1478 din 23 noiembrie 2000 a Primăriei comunei Toporu care confirmă că, Asociaţia E.M. a fost pusă în posesie cu sola 70.
Mai mult, aceeaşi primărie, prin adeverinţa nr. 456 din 3 mai 2000, a atestat că partea vătămată D.V.L. a fost pusă în posesie cu 8 ha teren arabil în sola 71, având ca vecini pe moştenitorii lui E.D. şi B.T.
Această situaţie de fapt este confirmată şi de adresa nr. 34 din 9 ianuarie 2002, prin care Primăria comunei Toporu transmite instanţei copiile titlurilor de proprietate nr. 61650 şi nr. 61651 aparţinând părţii vătămate şi lui D.L., pe care aceştia refuză să le ridice, deoarece nu corespund vecinii şi solele.
De altfel, cu ocazia judecării apelului declarat de inculpat, în încheierea din 16 octombrie 2002, partea vătămată învederând instanţei că „în anii 1999 – 2000 a avut cele 8 ha de teren în sola 71 care, ulterior, a devenit sola 70, prin schimbarea numerotării", a recunoscut implicit susţinerile inculpatului.
Or, având în vedere contradicţiile dintre actele invocate mai sus şi cele pe care s-au bazat, în principal, instanţele când au reţinut vinovăţia inculpatului, şi anume procesul-verbal din 5 mai 2000 (care în mod eronat a fost considerat ca fiind de punere în posesie), se impunea lămurirea cu exactitate a amplasamentului terenului pe care-l deţine, în realitate, partea vătămată.
Astfel, prin procesul-verbal din 5 mai 2000, s-a constatat de către comisia constituită la nivelul primăriei că recolta a fost în sola 71, atribuită părţii vătămate, având ca vecin pe B.T. şi moştenitorii lui E.D., iar titlul de proprietate, aşa cum am arătat, indică alţi vecini.
În acelaşi timp însă, primăria, prin adresa nr. 546 din 31 mai 2000, a comunicat că Asociaţia Familială E.M., cuprinzând un număr de 7 persoane, a fost pusă în posesie tot în sola 71, dar nu pe acelaşi amplasament cu partea vătămată. Ulterior, aceeaşi instituţie a comunicat instanţei că asociaţia are, de fapt, amplasamentul în sola 70.
Pentru existenţa infracţiunii de tulburare de posesie trebuie întrunit conţinutul constitutiv al acesteia. Sub acest aspect, elementul material al laturii obiective constă într-o acţiune de ocupare care presupune pătrunderea în imobil, fără drept, cu intenţia de a rămâne în el şi de a-l poseda.
Nu comite infracţiune de tulburare de posesie cel care efectuează acţiunea de ocupare a unui imobil în baza unui ordin de repetiţie sau cel care realizează această acţiune în baza unei hotărâri de evacuare.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de tulburare a posesiei contra patrimoniului privat ori public se comite numai cu intenţie directă sau indirectă, fără a avea importanţă mobilul sau scopul cu care a acţionat făptuitorul.
Fapta săvârşită din culpă nu este încriminată.
Se constată astfel că în cauză s-a pronunţat o soluţie de condamnare fără a se efectua o completă cercetare judecătorească potrivit legii, în vederea stabilirii adevărului.
Aşa fiind, conform art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată".
În raport de cele învederate, pentru clarificarea tuturor aspectelor, în vederea lămuririi complete a faptelor şi a stabilirii indubitabile a vinovăţiei, se impune a se dispune efectuarea unei expertize topo, care să stabilească loturile pe care le deţin în proprietate părţile, a unei expertize tehnice, care să lămurească mai multe aspecte cu privire la terenul în litigiu, cum ar fi să stabilească felul terenului, dacă pe acesta au existat sau nu culturi în perioada respectivă şi nu în ultimul rând a se proceda la audierea martorilor, precum şi la administrarea oricăror altor probe considerate a fi necesare, utile şi pertinente cauzei.
Neprocedând astfel, instanţele de judecată au comis o gravă eroare de fapt, ceea ce constituie cazul de recurs în anulare, prevăzut de art. 410 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În consecinţă, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi în temeiul art. 333 C. proc. pen., a se restitui cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 286 din 13 februarie 2002 a Judecătoriei Giurgiu, deciziei penale nr. 674 din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Giurgiu şi deciziei penale nr. 2521 din 18 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimatul inculpat E.N.
Casează hotărârile atacate.
În temeiul art. 333 C. proc. pen., dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5660/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5672/2004. Penal. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
