ICCJ. Decizia nr. 6416/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6416/2004
Dosar nr. 3693/2004
Şedinţa publică din 2 decembrie 2004
Deliberând asupra recursului recursul în anulare declarat în cauza de faţă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 520 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Popular al Raionului Botoşani şi deciziei penale nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H., constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 520, pronunţată la 17 aprilie 1958, Tribunalul Popular, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul S.H. la 4 ani de închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 1, 2, 3 şi 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950.
Totodată instanţa a făcut aplicarea art. 80 C. pen., aflat în vigoare la data pronunţării, dispunând confiscarea obiectelor de aur găsite în locuinţa inculpatului şi anume 6 plăcuţe în greutate de 133,5 gr., precum şi 181 de monezi.
Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, exclusiv în sensul reducerii pedepsei la un an şi 6 luni de închisoare, amintita măsură a confiscării obiectelor de aur fiind implicit menţinută.
La 28 iunie 2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a declarat recurs în anulare, împotriva hotărârilor judecătoreşti menţionate, solicitând casarea lor şi rejudecarea cauzei.
În motivarea recursului în anulare s-a invocat împrejurarea că respectiva condamnare, menţinută, în esenţă şi de către instanţa de recurs, a avut ca temei prevederi legale "menite să lipsească pe cetăţeanul român de proprietatea sa în mod abuziv".
S-a relevat că aceeaşi finalitate o aveau şi prevederile art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior referitoare la confiscarea averii, toate reglementările evocate contravenind dispoziţiilor cuprinse în:
- art. 15 şi art. 17 din Constituţia României, intrate în vigoare în anul 1923
- art. 8 si următoarele din Constituţia Republicii Populare Române, intrate în vigoare în anul 1952.
- art. 12 din Constituţia Republicii Populare Române, intrate în vigoare în anul 1952 şi respecti.
- art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În altă ordine de idei s-a relevat că, 8 dintre monedele aparţinând lui S.H. au fost incluse printre cele confiscate, deşi făceau parte din categoria "mahmudelelor", fiind, conform art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 638/1946 şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947, exceptate de la obligaţia de predare către stat.
Recursul în anulare este fondat.
Este de principiu că în competenţa instanţei legal sesizate cu soluţionarea unei cauze intră şi verificarea concordanţei dintre prevederile legale aplicabile în speţă şi dispoziţiile constituţionale corespunzătoare lor, în măsura în care o astfel de evaluare vizează situaţii legislative existente anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991.
În cauza de faţă o astfel de evaluare se impune în primul rând în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1, 2, 3 şi 5 din Legea nr. 284/1947, prin care s-a instituit obligaţia predării către B.N.R. a anumitor categorii de bunuri, inclusiv a unor categorii de obiecte din aur deţinute de către persoanele fizice sau juridice.
Este de amintit că, potrivit aceloraşi reglementări, termenul de 15 zile pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate se calcula, după caz, de la 15 august 1947, data publicării legii amintite în M. Of., pentru persoanele care deţineau bunurile supuse predării sau de la data dobândirii lor, în măsura în care aceasta avea loc ulterior intrării în vigoare a reglementării analizate.
În acelaşi timp prin art. 14 din Legea nr. 284/1947, se prevedea că neîndeplinirea respectivei obligaţii de predare către B.N.R. constituia infracţiune care, fiind săvârşită în dauna economiei naţionale, era susceptibilă şi de aplicarea pedepsei complimentare, prevăzute de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., constând în confiscarea averii celui vinovat.
Curtea reţine de asemenea că toate dispoziţiile legale menţionate aveau drept scop uzurparea de către stat a dreptului legitim de proprietate asupra unor categorii de bunuri.
O astfel de concluzie se impune indiferent de împrejurarea că, prin Legea nr. 284/1947, s-a instituit în sarcina B.N.R. o obligaţia de a plăti un echivalent valoric calculat unilateral şi exprimat în lei, al bunurilor predate (şi respective preluate) în temeiul acelui act normativ.
Este de remarcat astfel că, în condiţiile în care echivalentului bănesc al compensaţiei nu era negociabil şi nici nu putea fi contestat in faţa unei instanţe judecătoreşti, această măsură reparatorie avea doar un caracter formal, neoferind garanţia unei reparaţii reale şi integrale a pierderii patrimoniale suferite.
Indiferent însă de nivelul de acoperire prin despăgubire bănească a prejudiciului este cert că instituirea acestei proceduri, reprezenta în primul rând o încălcare a dreptului de a dispune liber de bunul ce forma obiectul obligaţiei de predare către B.N.R., prerogativă care, potrivit art. 480 C. civ., constituie o componentă definitorie a dreptului de proprietate.
Prin urmare reglementările amintite contraziceau în mod vădit prevederile art. 15 şi art. 17 din Constituţia României, adoptate în anul 1923 şi aflate încă în vigoare în anul 1947, prin care se statua că "nici o lege nu poate înfiinţa confiscarea averilor" şi respective că "proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".
Este de asemenea de amintit că acest caracter spoliator al Legii nr. 287/1947, nu a fost înlăturat cu ocazia modificărilor aduse respectivei legi prin Decretul nr. 209/1950, obiectivul reglementării rămânând în continuare acela al subminării dreptului legitim de proprietate.
Concluzia care se impune este deci în sensul că neconstituţionalitatea originară s-a menţinut, şi acesta cu atât mai mult cu cât legile fundamentale ulterioare ale României cuprindeau la rândul lor, în formulări mai puţin tranşante, prevederi referitoare la garantarea proprietăţii particulare (art. 8 şi art. 10 ale Constituţiei din 1948) sau la ocrotirea proprietăţii personale (art. 12 al Constituţiei din anul 1952).
Întrucât neconstituţionalitatea art. 1, 2, 3 şi 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, a operat atât la data adoptării lor cât şi ulterior, indiferent de modificările survenite în plan legal sau constituţional respectivele dispoziţii nu erau susceptibile de a produce efecte juridice.
Prin urmare nu se poate considera că fapta reţinută de instanţe în sarcina lui S.H., în baza acelor reglementări, ar fi fost prevăzută de legea penală, aspect care, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., impunea achitarea inculpatului.
În egală măsură această împrejurare determină incidenţa în cauză a prevederilor art. 410 alin. (1) partea I punctul 3 C. proc. pen., care definesc unul dintre temeiurile legale ale recursului în anulare.
Prin urmare Curtea va face aplicarea art. 4141 alin. (1), raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiţând recursul în anulare.
În acest context nu mai prezintă interes analizarea celorlalte argumente aduse în susţinerea recursului în anulare, ca de exemplu chestiunea coliziunii dintre prevederile Legii nr. 284/1947 şi principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sau problema exceptării legale de la obligaţia de predare a unora dintre monezile confiscate în speţă, este irelevantă în măsura în care nu poate duce la o altă soluţionare a cauzei.
Ca urmare a admiterii recursului în anulare, Curtea va face aplicarea textelor procedurale menţionate şi în sensul casării hotărârilor pronunţate, al rejudecării cauzei şi al achitării inculpatului.
Pe cale de consecinţă, urmează fi de asemenea înlăturată dispoziţia de confiscarea a obiectelor din aur care aparţineau inculpatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 520 din 17 aprilie 1958 a Tribunalului Popular al Raionului Botoşani şi deciziei penale nr. 3338 din 4 septembrie 1958 a Tribunalului Regional Suceava, privind pe inculpatul S.H.
Casează hotărârile atacate cu privire la greşita condamnare a inculpatului (pentru infracţiunea, prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950) şi la măsura confiscării corpurilor delicte.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 şi 5, raportate la art. 14 din Legea nr. 248/1997, modificată prin Decretul nr. 209/1950.
Înlătură măsura de siguranţă a confiscării celor 181 de monezi de aur şi a celor 6 plăcuţe de aur în greutate de 135,50 gr., luată împotriva inculpatului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2004
| ← ICCJ. Decizia nr. 6415/2004. Penal. Art.20, 174 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6422/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs... → |
|---|
