ICCJ. Decizia nr. 6422/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6422/2004
Dosar nr. 5305/2004
Şedinţa publică din 2 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 212 din 10 martie 1960 a Tribunalului Popular al oraşului Iaşi, a fost condamnat, printre alţii, inculpatul B.D. la 6 ani închisoare corecţională pentru infracţiunea, prevăzută de art. 5 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.
Totodată s-a dispus confiscarea a 201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A., 1000 franci elveţieni şi confiscarea parţială a averii, conform art. 25 pct. 6 alin. III C. pen., respectiv bunurile sechestrate asigurător în valoare de 6800 lei şi imobilul situat în Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, printre altele, în fapt, că inculpatul B.D., contrar dispoziţiilor legale, a deţinut 201 monede de aur, 1100 dolari S.U.A. şi 1000 franci elveţieni, pe care le-a îngropat în curtea casei sale.
Tribunalul Regional Iaşi, prin Decizia penală nr. 1333 din 21 iulie 1960, printre altele a admis recursul declarat de inculpatul B.D. şi în temeiul art. 5 alin. II din Decretul nr. 211/1960 a încetat procesul penal pornit contra inculpatului, menţinând dispoziţiile privind confiscarea monedelor.
În baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, împotriva acestor hotărâri pe care le consideră că au fost pronunţate cu încălcarea legii prin greşita condamnare a inculpatului B.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 5 şi art. 14 din Legea nr. 284/1947.
S-a invocat faptul că dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior erau în contradicţie atât cu art. 15 şi art. 17 din Constituţia României din 1923, cu art. 8 şi art. 9 din Constituţia României adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituţia din 1952, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U., fiind menite să lipsească pe cetăţeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, contravenind cu legea fundamentală română în vigoare atât la data incriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate, cât şi la data condamnării inculpatului.
Mai mult, pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului aplicată pe lângă pedeapsa închisorii era menită să aducă atingerea dreptului de proprietate.
În atare situaţie, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor şi normelor legii fundamentale, având un caracter neconstituţional, cum a constatat şi instanţa supremă prin Decizia nr. 1456 din 3 octombrie 2001 în acord cu deciziile Curţii Constituţionale.
În speţă, inculpatul B.D. a mărturisit că, din veniturile realizate din muncă, a achiziţionat de la diverse persoane, printre care şi de la K.S. (inculpat în cauză) monedele şi valuta ce au fost ascunse în pământ în incinta imobilului său.
Aşadar, Legea nr. 284/1947 fiind esenţialmente neconstituţională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul şi alte valori nu poate fi considerată infracţiune, lipsindu-i o trăsătură esenţială, aceea de a fi prevăzută într-o lege penală, şi ca atare, se impune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.D. şi înlăturarea măsurii de siguranţă a confiscării.
Pentru acest motiv, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazul de recurs în anulare invocat, Înalta Curte constată, în baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare ca fiind fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta.
În conformitate cu art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută străină în ţară şi străinătate erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R., contra plată în lei la cursul oficial.
Aceeaşi obligaţie revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în baza unei autorizaţii şi după intrarea în vigoare a legii.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani şi amendă egală cu încicitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante.
Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior, în cazul infracţiunilor săvârşite în dauna economiei naţionale, printre care şi cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii.
Dispoziţiile incriminatoare mai sus arătate erau în contradicţie cu prevederile constituţionale în vigoare la data adoptării şi aplicării acelor acte normative, precum şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948.
Astfel, prin art. 15 şi art. 17 din Constituţia României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944, privind drepturile românilor şi nr. 1849 din 10 octombrie 1944) s-a statuat că „nici o lege nu poate înfiinţa confiscarea averilor" şi că „proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".
De asemenea, prin art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948 s-a stabilit că „proprietatea particulară şi dreptul la moştenire sunt recunoscute şi garantate de lege", că „proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială şi că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
Prin art. 12 din Constituţia din 1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege".
În sfârşit, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate" şi că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum ele au evoluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit în acel document de drept internaţional, se constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetăţeanul român de proprietatea sa, în mod brutal, fiind astfel neconstituţionale în raport cu însăşi legea fundamentală română în vigoare, atât la data incriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate, cât şi la data condamnării inculpatului.
De asemenea, măsura de siguranţă a confiscării contravenea dispoziţiilor mai sus menţionate.
Mai este de menţionat că şi pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului, aplicată pe lângă pedeapsa închisorii, era menită să aducă atingere dreptului de proprietate, ceea ce desigur, înfrângea principiile constituţionale şi de drept internaţional evocate.
În consecinţă, Legea nr. 284/1947 prin care era suprimat un drept fundamental, cel de proprietate, era de neacceptat într-o ordine juridică firească şi nu putea produce efectele pentru care a fost edictată.
Referitor la posibilitatea examinării concordanţei acelei legi penale (în prezent abrogată) cu legea fundamentală sub imperiul căreia a fost adoptată şi aplicată, este de menţionat că aceasta constituie o prerogativă a Înaltei Curţi sesizată cu prezentul recurs în anulare consfinţită de Constituţia României şi de cadrul procesual actual.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 146 din Constituţia României, aşa cum a fost modificată, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională nu este competentă să examineze concordanţa legilor anterioare cu prevederile constituţionale existente la data adoptării lor şi nici să verifice modul în care au fost aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr. 284/1947, în prezent abrogată.
Aceasta înseamnă că instanţa judecătorească, soluţionând conflictul de drept penal dedus judecăţii, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de faţă, este îndreptăţită să constate, potrivit celor ce preced, caracterul neconstituţional al Legii nr. 284/1947, act normativ ce incriminează fapta de nepredare, necedare ori nedeclarare a aurului şi altor valori.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că inculpatul B.D., având profesia de medic a realizat venituri din muncă şi a achiziţionat în mod licit, monedele din aur şi valuta, în scop de tezaurizare, pe care le-a ascuns la domiciliul său şi deoarece scopul urmărit a fost cel de protejare a averii proprii împotriva efectelor Legii nr. 284/1947 esenţialmente neconstituţională prin suprimarea dreptului fundamental de proprietate, fapta sa nu era prevăzută de legea penală.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că sunt întemeiate cerinţele art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., în baza art. 4141 cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu privire la greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 la aplicarea pedepsei complementare a confiscării şi a măsurii de siguranţă a confiscării.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., se va achita inculpatul B.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.
Se va înlătura pedeapsa complementară prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., anterior, precum şi măsura de siguranţă a confiscării.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei penale nr. 212 din 10 martie 1960 a fostului Tribunal Popular al oraşului Iaşi şi deciziei penale nr. 1333 din 21 iulie 1960 a fostului Tribunal Regional Iaşi, privind pe inculpatul B.D.
Casează hotărârile atacate cu privire la greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea, prevăzută de art. 5 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947 şi la aplicarea pedepsei complementare a confiscării.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul B.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 284/1947.
Înlătură pedeapsa complementară prevăzută de art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6416/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6432/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
