ICCJ. Decizia nr. 705/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 705/2004
Dosar nr. 3400/2003
Şedinţa publică din 5 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.S., pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.
Instanţa a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 31 ianuarie 2002 până la data de 14 februarie 2003, când s-a dispus punerea sa de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că inculpatul şi partea vătămată D.I. se cunoşteau, deoarece locuiesc pe aceeaşi stradă din comuna Afumaţi, însă în luna ianuarie 2002, partea vătămată a plecat de acasă, în absenţa mamei sale, întrucât se certase cu fratele său, martorul D.F.
În jurul datei de 25 ianuarie 2002, martorul s-a întâlnit întâmplător cu inculpatul căruia i-a spus că sora sa a plecat de acasă şi dacă o vede în oraş să o convingă să vină acasă.
În ziua de 31 ianuarie 2002, partea vătămată se afla împreună cu martora B.M., la care locuia după ce a plecat de acasă, în complexul comercial M. unde, în jurul orei 20,00, urmau să se întâlnească cu un grup de tineri de seama lor, respectiv, 14-15 ani.
La etajul doi al magazinului, cele două tinere s-au întâlnit cu inculpatul, care era însoţit de concubina sa, martora G.Şt. şi încă o persoană al cărui nume aceştia nu-l ştiau, deoarece îl cunoşteau din vedere.
Între partea vătămată şi inculpat s-a purtat o discuţie în legătură cu întoarcerea ei acasă, astfel cum i-o ceruse fratele său, după care fetele au fost scoase din magazin, fără ca ele să-şi dorească acest lucru şi cu un taxi s-au deplasat cu toţii la barul G.C.
În local, inculpatul a consumat băuturi alcoolice, cerându-le şi celor două tinere să bea, sub ameninţarea că „le va lovi".
La un moment dat, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată în afara barului pentru a discuta cu ea, dar pe traseu a luat-o de mână şi au intrat în WC-ul bărbaţilor, unde i-a cerut să întreţină relaţii sexuale cu el. Cum tânăra l-a refuzat, inculpatul a lovit-o peste faţă şi cap, i-a tras pantalonii jos, întreţinând un raport sexual complet cu ea.
Instanţa a reţinut că pe întreg parcursul desfăşurării activităţii de urmărire penală, declaraţiile părţii vătămate au cuprins elemente contradictorii, pentru ca în faza cercetării judecătoreşti să infirme susţinerile anterioare, arătând că nu a fost victima unui raport sexual întreţinut prin constrângere cu inculpatul, iar în locul unde a mers de bună-voie cu el, au purtat o discuţie în contradictoriu pe tema reîntoarcerii ei acasă.
De asemenea, susţinerile părţii vătămate, în sensul că înainte şi în timpul consumării actului sexual a fost agresată fizic de inculpat, nu sunt confirmate de raportul de expertiză medico-legală în conţinutul căruia se reţine „la examenul extern nu s-au constatat leziuni traumatice", or, concluzionează tribunalul: „Este greu de crezut că în condiţiile în care inculpatul ar fi exercitat violenţe fizice asupra părţii vătămate acestea nu ar fi putut fi constatare la examenul medical efectuat la aproximativ 2 ore de la momentul la care se reclamă comiterea fapte."
După examinarea întregului probator, tribunalul a ajuns la concluzia că, declaraţiile date de partea vătămată în cursul urmăririi penale (declaraţii asupra cărora ea a revenit) nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, situaţie în care fapta reclamată de D.I. nu există, dispunând achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunii de viol, prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 389 din 9 iulie 2003, a admis apelul, a desfiinţat în totalitate sentinţa apelată şi, rejudecând în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 37 lit. b) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), texte de lege în baza cărora l-a condamnat pe inculpatul S.S. la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 din acelaşi cod.
Dispunând această soluţie, instanţa de control judiciar a constatat că „instanţa de fond a făcut o apreciere greşită a probatoriului administrat şi şi-a întemeiat soluţia de achitare a inculpatului în mod exclusiv pe declaraţiile părţii vătămate date pe parcursul cercetării judecătoreşti, deşi acestea nu se coroborează cu celelalte probe existente la dosarul cauzei".
În acest sens, s-a reţinut, din examinarea plângerii iniţiale şi a declaraţiilor date pe tot parcursul urmăririi penale de partea vătămată, că aceasta, în seara zilei de 30 ianuarie 2002, a fost constrânsă, prin exercitarea unor violenţe fizice de către inculpat, să întreţină un raport sexual normal cu el în toaleta barului G.C. Cu acest prilej, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste faţă şi a ameninţat-o cu moartea, iar pe toată derularea actului sexual a fost ţinută strâns de păr de către inculpat, aspecte relatate şi de martora B.M., căreia D.I. i-a povestit, după ce au fugit din bar, în ce condiţii a fost victima violului comis de S.S.
S-a reţinut totodată, şi nesinceritatea inculpatului care a negat constant că ar fi întreţinut raport sexual cu partea vătămată, deşi din concluziile raportului de expertiză medico-legală rezultă că aceasta a întreţinut un raport sexual normal cu cel mult 24 de ore înaintea examinării în condiţiile în care a fost supusă examinării chiar în noaptea săvârşirii infracţiunii, contrazicându-se astfel susţinerile inculpatului.
S-a reţinut şi declaraţia martorei S.A.M. prin care a susţinut că a auzit pe partea vătămată când a declarat că inculpatul a întreţinut raporturi intime împotriva voinţei ei, fapta petrecându-se în toaleta restaurantului.
În aceste condiţii, s-a ajuns la concluzia că, simpla revenire a părţii vătămate asupra declaraţiilor date, fără o argumentare credibilă, nu poate duce la concluzia nevinovăţiei inculpatului, soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă fiind greşită.
În termen legal, Decizia a fost atacată cu recursul declarat de inculpatul S.S., prin care o consideră netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit a fost condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o, solicitând ca prin admiterea recursului şi casarea deciziei să se dispună, în principal, menţinerea sentinţei primei instanţe de achitare a sa, iar, în subsidiar, cu luarea în considerare a datelor sale personale, reducerea pedepsei care este deosebit de aspră.
Examinând Decizia atacată în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Înalta Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul fondat, urmând a fi admis.
1. În acest sens, din analiza dispoziţiilor care reglementează cazul de recurs privind comiterea de către instanţe a unei erori grave de fapt, rezultă că legiuitorul a avut în vedere, în primul rând, situaţia în care, contrar probelor neechivoce, neîndoielnice existente în cauză, instanţele au pronunţat una dintre soluţiile prevăzute în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la rezolvarea acţiunii penale) în temeiul unor fapte constatate în mod vădit greşit.
În alţi termeni, reţinându-se prin comiterea unei erori grave de fapt o situaţie contrară realităţii sau incertă, instanţele au pronunţat (şi au menţinut ori infirmat) după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, soluţie care nu se regăseşte în mod deplin, convingător, neechivoc în probele, rezultând din mijloacele de probă dispuse şi administrate în cauză.
În context, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3, coroborate cu cele ale art. 62 C. proc. pen., în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptă şi împrejurările săvârşirii ei, obiectiv ce se realizează prin activitatea organelor judiciare, care sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.
2. Revenind la speţă, rezultă că instanţele au reţinut o situaţie de fapt nelămurită sub unele aspecte şi neconvingătoare prin soluţiile pronunţate cu atât mai mult cu cât, inculpatul a negat în mod constant faptul de a fi întreţinut raport sexual cu minora D.I. (nici cu consimţământul acesteia, nici împotriva voinţei ei, prin violenţă).
Corespunde realităţii lipsa de profesionalism cu care şi-au desfăşurat o parte dintre atribuţii organele de poliţie (aspect reţinut de către instanţe) care, deplasându-se cu partea vătămată în incinta localului, unde inculpatul era încă prezent, s-u mărginit doar la realizarea unor fotografii judiciare fără a proceda la efectuarea unei cercetări la faţa locului cu prelevarea unor eventuale urme biologice, având în vedere împrejurarea că partea vătămată a declarat că „raportul sexual s-a terminat cu ejaculare însă în exterior, pe podea".
De asemenea, ambele instanţe s-au folosit, dând greutate în argumentarea soluţiilor pronunţate, de un „început de probă" pentru achitarea inculpatului, prima instanţă, şi pentru condamnarea acestuia, instanţa de control judiciar, şi anume concluziile raportului de expertiză medico-legală coroborate cu declaraţia dată în instanţă de către partea vătămată în instanţă, anume: „Eu în acea noapte nu am întreţinut raporturi sexuale cu inculpatul, dar am întreţinut astfel de relaţii cu prietenul meu, care se numeşte S.M., lucru acesta petrecându-se înainte ca eu să mă întâlnesc la Complexul M. cu inculpatul. Relaţiile de intimitate cu prietenul meu s-au petrecut în domiciliul acestuia în Cartierul Dristor. Nu ştiu adresa la acest moment, însă până la termenul următor o să mă străduiesc să intru în posesia acestei adrese, urmând a o depune la dosar".
Această declaraţie în raport şi cu una dintre concluziile Raportului de expertiză medico-legală, nr. A.1/1061 din 6 martie 2002, întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală Prof. dr. Mina Minovici Bucureşti, după care: „Pe lamele şi tamponul cu secreţie vaginală recoltată s-a găsit spermă, evidenţiindu-se rare capete de spermatozoizi şi extrem de rari spermatozoizi întregi; cantitatea de spermă a fost insuficientă pentru lărgirea investigaţiilor serologice" a contribuit la formarea convingerii primei instanţe că „fapta reclamată de partea vătămată D.I. nu există".
Aceste aspecte, în opinia curţii de apel conduc la o altă concluzie: „Nesinceritatea inculpatului S.S. este subliniată şi de concluziile raportului de expertiză medico-legală din care rezultă că partea vătămată a întreţinut un raport sexual normal cu cel mult 24 de ore înaintea examinării, în condiţiile în care a fost supusă expertizei chiar în noaptea săvârşirii infracţiunii, contrazicând astfel declaraţia inculpatului care a negat constant că ar fi întreţinut raport sexual cu partea vătămată", nimic mai fals, având în vedere că, prin expertiză nu s-a stabilit că spermatozoizii aparţin inculpatului, dar nici că sunt ai prietenului părţii vătămate, cum a acreditat ideea prima instanţă, iar această împrejurare extrem de valoroasă nu mai poate fi valorificată în acest moment.
Având în vedere că, pentru stabilirea corectă a situaţiei reale se impune şi lămurirea acestui aspect, prima instanţă, căreia îi va fi trimisă cauza în vederea rejudecării, va trebui să depună toate diligenţele pentru audierea numitului S.M. cu care partea vătămată pretinde că a întreţinut relaţii intime în ziua de 30 ianuarie 2002 şi care îi este prieten.
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a avut o asemenea „iniţiativă" la 20 august 2002 şi cum pentru termenele următoare, 24 septembrie 2002 şi 15 octombrie 2002 martorul nu a fost citat (probabil pentru că partea vătămată nu a indicat adresa acestuia, aşa cum s-a angajat), iar instanţa, ca de altfel şi părţile, (cel mai interesat fiind inculpatul), „au renunţat" la el, fără să se motiveze acest aspect.
Totodată, se impune şi audierea persoanelor din cercul apropiat al părţii vătămate D.I. care cunosc relaţiile de prietenie intimă pe care le-a avut aceasta cu S.M., precum şi reaudierea părţii vătămate în scopul stabilirii situaţiei reale şi desigur, în funcţie de aceasta, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului S.S. pentru comiterea infracţiunii de viol.
În funcţie de modul desfăşurării rejudecării cauzei, desigur că instanţa va dispune şi administra orice alt mijloc de probă util şi pertinent pentru lămurirea sub toate aspectele a cauzei.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite cerinţele cazului de recurs referitor la comiterea de către instanţă a unei erori grave de fapt, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.S., va casa hotărârile atacate şi va trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul S.S. împotriva deciziei penale nr. 389 A din 9 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 156 din 14 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 702/2004. Penal. Art.215 alin.3,5 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 706/2004. Penal. Art.208, 209, 276 c.pen.... → |
|---|
