ICCJ. Decizia nr. 2446/2005. Penal
| Comentarii |
|
Tribunalul Buzău, prin sentința penală nr. 125 din 22 iunie 2004, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a) și e), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., texte de lege în baza cărora a dispus condamnarea inculpatului I.N., la 3 ani și 6 luni închisoare.
în baza art. 867C. pen., a dispus executarea prin muncă, a pedepsei aplicată în cadrul SC C.T. SRL, cu sediul în Buzău, județul Buzău.
în temeiul art. 71 alin. (3) C. pen., a interzis inculpatului, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) din același cod, pe durata executării pedepsei.
A atras atenția inculpatului, conform art. 359 C. proc. pen.
în baza art. 350 C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 300 din 13 februarie 2004, emis de Tribunalul Buzău, în măsura în care este arestat în altă cauză.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa de executat, reținerea și arestarea preventivă, începând cu 12 februarie 2004 și până la data punerii în libertate.
în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., în complicitate la infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a) și e), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., texte de lege în baza cărora, a condamnat pe inculpatul P.R., la un an și 10 luni închisoare.
A dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
A atras atenția inculpatului, conform art. 359 C. proc. pen.
A constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 12 februarie 2004, la 19 mai 2004.
A luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat prin restituirea bunului sustras.
în temeiul art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen., inculpații au fost obligați la plata sumei de câte 3.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:
în ziua de 9 februarie 2004, inculpații I.N. și P.R. se deplasau cu martorul M.F., pe strada Suciu Mureșanu din municipiul Buzău. în fața lor se aflau partea vătămată G.A.M. și martorul G.M., ambii în vârstă de 11 ani și colegi de școală, partea vătămată purtând o convorbire pe telefonul mobil.
Inculpatul I.N. a propus inculpatului P.R. și martorului M.F. să sustragă telefonul părții vătămate, însă martorul nefiind de acord cu această propunere, s-a îndepărtat într-o altă direcție.
în realizarea rezoluției infracționale, I.N. și P.R. s-au apropiat de partea vătămată, care terminase convorbirea și I.N. i-a cerut acesteia să-i dea telefonul, pentru a se uita la el.
Intrând în posesia telefonului, inculpatul I.N. a luat-o la fugă, fiind urmat de coinculpatul P.R. Partea vătămată și martorul G.M. au alergat după cei doi, pentru a recupera telefonul, dar nu au reușit să-i ajungă.
în aceste condiții au renunțat să-i mai urmărească pe inculpați și au anunțat de la un telefon public, organele de poliție despre săvârșirea infracțiunii.
Inculpații au fost identificați de organele de poliție, iar telefonul mobil a fost recuperat și restituit părții vătămate.
Atât partea vătămată, cât și martorul care o însoțea, au declarat în faza de urmărire penală că inculpatul I.N. a smuls telefonul din mână părții vătămate, în timp ce inculpatul P.R. i-a îmbrâncit, pentru a-i împiedica să-i urmărească.
împotriva deciziei penale au declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și inculpatul I.N.
în apelul Parchetului, sentința penală a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că prima instanță a reținut o situație de fapt incorectă și a acordat eficiență doar probatoriului administrat în faza cercetării judecătorești, fiind ignorate, fără justificare, probele administrate în faza de urmărire penală. S-a arătat că potrivit art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului, atât organele de urmărire penală, cât și instanța au îndatorirea să lămurească pe bază de probe, cauza sub toate aspectele și în aceste condiții, se impune a se constata că, din coroborarea materialului probator administrat în cauză, în cele două faze ale procesului penal, se ajunge la concluzia că inculpații au comis infracțiunea de tâlhărie și s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea de tâlhărie și condamnarea inculpaților pentru această faptă.
în apelul inculpatului I.N., hotărârea primei instanțe a fost criticată sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate acestui inculpat, în sensul că este stabilită într-un cuantum prea mare.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 401 din 17 septembrie 2004, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, a desființat în parte sentința penală, dispunând următoarele:
- Conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul I.N., din infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a) și e), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 74 și a art. 76 lit. b) din același cod.
- Conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comisă de inculpatul P.R., din infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 208 alin. (1) și art. 209 alin. (1) lit. a) și e), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și art. 21lit. a), cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și l-a condamnat pe inculpat, la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 74 și a art. 76 lit. b) din același cod.
A aplicat art. 71 și 64 C. pen. și a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81,art. 82,art. 83 și art. 867alin. (1) C. pen.
A menținut restul dispozițiilor sentinței.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul I.N. împotriva aceleiași sentințe și l-a obligat la plata sumei de 400.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
în motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a arătat: "La data de 10 februarie 2004, reprezentantul legal al părții vătămate G.A., în vârstă de 11 ani, a sesizat organele de poliție în legătură cu faptul că în ziua de 9 februarie 2004, doi indivizi i-au smuls minorului telefonul mobil, marca N.".
în declarația dată de partea vătămată, se precizează că în timp ce se deplasa pe strada Suciu Mureșan din municipiul Buzău, împreună cu un coleg, a fost sunat de tatăl său, iar după încheierea convorbirii telefonice "au venit din spate doi băieți, din care unul mi-a smuls telefonul mobil din mână, iar celălalt m-a îmbrâncit, atât pe mine, cât și pe colegul meu".
Poziția părții vătămate a fost confirmată de declarația martorului G.M., care a precizat că unul din inculpați a smuls mobilul, iar celălalt l-a îmbrâncit, după care inculpații s-au îndepărtat în fugă.
în nici un moment, în faza urmării penale nu s-a precizat că telefonul mobil a fost remis inculpatului I.N., la solicitarea acestuia, de către partea vătămată".
Instanța de control judiciar a mai arătat că: Discuția pe care o face instanța de fond relativ la valoarea probantă a mijloacelor de probă și la lipsa de relevanță a faptului că mijloacele de probă au fost administrate în faza urmăririi penale sau aceea a cercetării judecătorești, nu poate fi valorificată în prezenta cauză.
într-adevăr, nu se poate crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpatului, martorilor sau părților vătămate, după caz, întrucât declarațiile inculpatului I.N. sunt total contradictorii și nu pot primi eficiență în cauză.
Astfel, la începutul cercetării, inculpatul I.N. a declarat că a cumpărat telefonul mobil de la o persoană necunoscută, apoi a precizat că i-a luat telefonul din mână, părții vătămate, iar celălalt inculpat a lovit partea vătămată, pentru ca în faza cercetării judecătorești să precizeze că nu văzuse niciodată un telefon mobil și din curiozitate i l-a cerut părții vătămate", retractarea declarației în faza de judecată fiind interpretată ca o încercare de atenuare a răspunderii penale.
Instanța de apel a apreciat că, în mod nejustificat, instanța de fond a ignorat probele administrate în faza de urmărire penală, absolutizând probatoriul din faza cercetării judecătorești, în condițiile în care, împrejurările săvârșirii faptei și vinovăția celor doi inculpați au fost corect stabilite la urmărirea penală și în raport cu ansamblul probator de la dosar, a reținut că:
"(_) cei doi inculpați s-au înțeles să deposedeze minorul de telefonul mobil, context în care inculpatul I.N. l-a smuls din mâna minorului, iar inculpatul P.R. i-a îmbrâncit pe cei doi copii, pentru a-i împiedica să-i urmărească.
în ceea ce privește pe inculpatul minor, acesta și-a menținut poziția exprimată în faza de urmărire penală, dar încercarea acestuia de a reveni după epuizarea probatoriului, este irelevantă.
Pentru aceste considerente, situația de fapt a fost incorect reținută de instanța de fond și în mod nelegal s-a procedat la schimbarea încadrării juridice".
Pe cale de consecință, instanța de apel a admis apelul declarat de parchet, a desființat în parte sentința penală, a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de cei doi inculpați, infracțiunea de tâlhărie și a dispus condamnarea lor la pedepse cu închisoarea.
La stabilirea și individualizarea pedepselor a avut în vedere gradul de pericol social al faptei, modul și condițiile concrete în care a fost săvârșită, valoarea prejudiciului apreciată la suma de 12.000.000 lei, precum și elementele ce caracterizează persoana făptuitorilor, în sensul că nu au antecedente penale, iar în faza de urmărire penală au recunoscut și regretat fapta comisă, reținând în favoarea acestora circumstanțele atenuante personale, prevăzute de art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen.
Pentru considerentele de mai sus, apelul inculpatului I.N., prin care a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate, a fost respins, ca nefondat.
împotriva deciziei penale, în termenul legal au declarat recurs, inculpații I.N. și P.R.
în recursul inculpatului I.N. s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a probelor, dând crezare doar probelor de la urmărirea penală și prin aceasta a comis o gravă eroare de fapt, cu implicații în ceea ce privește calificarea juridică a faptei și respectiv a răspunderii penale.
S-a mai susținut că oricum, din probele administrate în faza de urmărire, cât și în faza de judecată, rezultă că inculpatul I.N. nu s-a folosit de violență pentru a-și însuși acel telefon mobil și s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de furt calificat.
în sprijinul acestei solicitări s-a mai arătat că, și în cazul în care starea de fapt ar fi în sensul celor reținute de instanța de apel, și anume că, inculpatul I.N. a smuls telefonul mobil din mâna minorului G.A.M., după care a fugit, se impune a se constata că acțiunea de smulgere a obiectului însușit pe nedrept nu a adus nici o atingere corpului detentorului acelui obiect, respectiv vieții, integrității corporale, sănătății ori libertății acestuia și deci, nu poate fi considerată ca o violență fizică și drept urmare, fapta inculpatului nu poate fi caracterizată decât ca o infracțiune de furt.
în recursul inculpatului I.N. s-a mai solicitat să se dea o mai mare eficiență circumstanțelor atenuante pe care instanța de fond le-a reținut în favoarea inculpatului, coborând pedeapsa până la limita minimă prevăzută de lege, cu suspendarea executării acesteia.
Și în sfârșit, s-a apreciat că, în ipoteza în care se va trece peste toate cele mai sus expuse, este necesară o casare cu trimitere, pentru ca, pe calea unui supliment de expertiză medico-legală psihiatrică să se stabilească pe cât posibil nivelul debilității mintale a inculpatului, având în vedere actele medicale depuse la dosar din care rezultă că în perioada 23 februarie - 2 martie 2005, acesta a fost din nou internat într-un spital de psihiatrie, cu diagnosticul de tulburare psihiatrică, schizofrenie fermă, intelect liminar, iar la externare s-a făcut precizarea că necesită tratament permanent și supraveghere în mediul familiar.
în recursul inculpatului P.R. s-a solicitat admiterea, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii instanței de fond, iar în subsidiar, în situația în care se apreciază că inculpatul a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, să se aplice o pedeapsă cu executarea în condițiile art. 81, 861 sau 867 C. pen.
Recursurile declarate în cauză de inculpați nu sunt fondate. Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., infracțiunea de tâlhărie constă, între altele, în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Analizând ansamblul probator legal administrat în cauză, Curtea a constatat că în mod justificat, instanța de apel a reținut vinovăția inculpaților I.N. și P.R., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) C. pen.
Astfel, din declarația pârâtei vătămate G.A.M., a reprezentantului său legal, G.L., ale martorilor M.F. și G.M., declarații care se coroborează cu cele ale inculpaților date în prezența apărătorului lor, rezultă fără echivoc că inculpatul I.N. a smuls telefonul mobil din mâna minorului G.A.M., după care a fugit, iar inculpatului P.R. i-a îmbrâncit pe cei doi copii, pentru a-i împiedica să-i urmărească.
Or, prin smulgerea telefonului mobil din mâinile minorului, inculpatul I.N. a înfrânt evident, voința acestuia, ceea ce constituie un act de violență, așa cum corect a reținut instanța de control judiciar, astfel că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, și nu pe cele ale infracțiunii de furt, în care a solicitat să fie schimbată încadrarea juridică.
Tot astfel, fapta inculpatului P.R., de a îmbrânci pe cei doi minori, pentru a-i împiedica să-i urmărească după sustragerea telefonului mobil, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, și nu complicitate la infracțiunea de furt.
în consecință, încadrarea juridică dată de instanța de apel, faptelor săvârșite de inculpații I.N. și P.R., în infracțiunea de tâlhărie este legală, iar criticile formulate în recursurile celor doi inculpați nu sunt fondate.
Aspectele de netemeinicie invocate în recursurile celor doi inculpați privitor la proporționalitatea pedepsei și la modalitatea de executare, se constată că nu sunt întemeiate, întrucât instanța de control judiciar, prin considerarea criteriilor de individualizare, a menținut circumstanțele atenuante reținute de prima instanță în favoarea inculpaților și le-a aplicat acestora, pedepse cu mult sub limita minimă prevăzută de textul de lege încriminator, evaluând corespunzător atât gradul de pericol social concret pe care l-a prezentat infracțiunea comisă, cât și datele ce caracterizează persoana inculpaților.
Se constată, astfel, că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului I.N. și respectiv, de 2 ani închisoare aplicată inculpatului minor P.R., răspunde cerințelor legale și este de natură să asigure finalitatea preventivă, cât și cea colucativă, neexistând temeiuri pentru reducerea ei sau pentru schimbarea modalității de executare a acesteia.
Neîntemeiată este și solicitarea din recursul inculpatului I.N., de a se dispune casarea cu trimitere pentru efectuarea unui supliment de expertiză medico-legală psihiatrică, care să stabilească "nivelul debilității mintale a inculpatului", din actele medicale de la dosar nereieșind lipsa discernământului inculpatului la momentul comiterii faptei.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând hotărârea atacată în raport și cu prevederile art. 3859C. proc. pen., nu se constată existența unor motive care, analizate din oficiu, să ducă la casare, s-a constatat că recursurile declarate de inculpații I.N. și P.R. sunt nefondate și au fost respinse, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și s-a dispus potrivit dispozitivului prezentei decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2609/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2341/2005. Penal → |
|---|
