ICCJ. Decizia nr. 5505/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 703/ F din 30 mai 2005 a Tribunalului București, secția I penală, a fost condamnat inculpatul N.P.Șt., la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 alin. ultim., art. 76 alin. (1) lit. b), art. 75 lit. c) și art. 80 din același cod.
S-a dispus aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă, timpul arestării preventive de la 16 februarie 2005 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.
în temeiul art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 din același cod, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile C.F.L., suma de 500.000 lei, despăgubiri pentru daune materiale.
în baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 100.000 lei.
Inculpatul a fost obligat să plătească statului 1.500.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
S-a reținut că, în noaptea de 14 februarie 2005, inculpatul N.P.Șt., împreună cu minorul D.N. au deposedat-o prin violență pe partea vătămată C.F.L. în timp ce se afla la ghena de gunoi a blocului de locuințe M4 din București, de un telefon mobil și un încărcător.
Ulterior, inculpatul a vândut telefonul sustras, martorului O.P. cu suma de 600.000 lei.
Inculpatul a declarat apel împotriva sentinței, criticând-o pentru greșita condamnare a sa, susținând că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece telefonul a fost remis de bună voie de partea vătămată, în contul unei datorii mai vechi și nu ca urmare a exercitării actelor de violență.
Prin decizia penală nr. 489/ A din 24 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admis apelul declarat de inculpat, a fost desființată sentința și în fond, s-a înlăturat măsura confiscării speciale a sumei de 100.000 lei, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
S-a dedus arestarea preventivă a inculpatului de la 16 februarie 2005, la data pronunțării deciziei în apel și s-a menținut starea de arest.
S-a dispus ca onorariul de avocat din oficiu să se plătească din fondul Ministerului Justiției.
Instanța de apel a reținut că sentința este nelegală în raport de greșita confiscare în baza art. 118 lit. d) C. pen., a sumei de 100.000 lei, în condițiile în care s-a dispus obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile.
împotriva deciziei instanței de apel, inculpatul a declarat recurs, invocând în principal cazul prevăzut de art. 3859alin. (1) lit. 12 C. proc. pen., în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, lipsind latura subiectivă, intenția specifică acestei infracțiuni, căci nu a luat telefonul prin violență, ci i-a fost dat de partea vătămată în contul unei datorii mai vechi.
în subsidiar a invocat cazul prevăzut de art. 3859pct. 14 C. proc. pen., susținând că pedeapsa aplicată nu a fost corect individualizată, fiind prea mare în raport cu circumstanțele reale și cele personale ale sale.
Recursul este formulat.
Conform art. 4 C. proc. pen., organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal.
Potrivit dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, iar conform art. 65 din același cod, sarcina administrării probelor în procesul penal revine acelorași organe.
Conform art. 66 C. proc. pen., inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, iar în cazul când există probe de vinovăție, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Art. 67 din același cod, prevede că în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor, iar admiterea sau respingerea cererii se face motivat.
Pe de altă parte, potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare.
Din economia textului de lege enunțat rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare aceste probe trebuie în mod obligatoriu verificate, în condițiile prevăzute de art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică în ședință publică, oral, nemijlocit și contradictoriu.
Numai după verificarea de către instanță a probelor care ar constitui temei de trimitere în judecată, cu respectarea principiilor nemijlocirii oralității, publicității și contradictorialității și după administrarea oricăror altor probe care apar necesare pentru aflarea adevărului se va putea ajunge la convingerea motivată asupra probelor care exprimă adevărul.
în cauză nu au fost respectate dispozițiile legale suscitate. Astfel, se constată că prin rechizitoriu s-a propus audierea a trei martori, respectiv D.F. zis T., D.N. zis B. și O.P., dar instanța a dispus citarea numai a primilor doi martori și a audiat numai pe primul martor propus.
La prima instanță, în prima parte a declarației sale, inculpatul a arătat că știe pentru ce a fost trimis în judecată, așa cum este menționat în rechizitoriu și menține declarațiile date la urmărirea penală.
în declarațiile de la urmărirea penală inculpatul a recunoscut comiterea faptei și a relatat modul în care a procedat.
în partea a doua a declarației, inculpatul a arătat, contrar celor din prima parte și fără nici o explicație a revenirii, că nu a exercitat acte de violență asupra părții vătămate pentru a-i sustrage telefonul și că aceasta i l-a dat de bunăvoie în contul unei datorii mai vechi. Totodată, a propus ca martori în legătură cu discuțiile purtate asupra telefonului pe O.M. și V.I.
Ulterior, instanța de fond n-a mai pus în discuție admisibilitatea audierii acestor doi martori și a dispus amânarea judecării cauzei pentru alte motive.
Or, ascultarea martorilor invocați în rechizitor era obligatoriu iar audierea martorilor propuși de inculpat în apărare era necesară pentru clarificarea situației de fapt, avându-se în vedere revenirea acestuia asupra recunoașterilor de la urmărirea penală și formularea unei noi variante asupra situației de fapt.
Instanța de fond n-a procedat astfel, ci lipsită de rol activ a trecut la soluționarea în fond a cauzei, deși situația de fapt nu a fost clarificată, astfel că în cauză lipsește cercetarea judecătorească.
La rândul său și instanța de apel, respingând apelul inculpatului și menținând sentința a comis aceeași greșeală, de natură a duce la casare a hotărârilor cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
în această situație, devine inutilă în această fază procesuală examinarea motivelor de recurs invocate de recurent (că lipsește latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie și că pedeapsa aplicată este prea mare, injust individualizată).
Pentru considerentele expuse, urmează ca în baza art. 385 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a se admite recursul declarat de inculpat, a se casa ambele hotărâri pronunțate în cauză și a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.
Totodată, s-a constatat că s-au menținut motivele care au fost avute în vedere cu ocazia luării măsurii arestării preventive a inculpatului, în baza art. 38517 alin. (2), raportat la art. 382 alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5504/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5500/2005. Penal → |
|---|
