ICCJ. Decizia nr. 6090/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.6090/2005
Dosar nr. 6149/2005
Şedinţa secretă din 27 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a constatat în baza art. 3001 C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului O.H. şi a menţinut starea de arest a acestuia, respingând cererea privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Instanţa a constatat, că la data de 17 octombrie 2005, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a înregistrat cauza penală privind pe inculpaţii O.H. şi M.M. stabilindu-se termen intermediar pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului O.H. conform dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen.
Curtea a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.C.O.T. nr. 540/ D/P din 14 octombrie 2005, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul O.H., pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere a constituirii unei asocieri în scopul săvârşirii de acte de terorism şi sprijinirea prin finanţare a acestei asocieri, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004, complicitate la acte de terorism, prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 precum şi a infracţiunii prevăzută de art. 32 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.
În esenţă, se arată în actul de inculpare că inculpatul O.H. împreună cu inculpatul M.M. au iniţiat, finanţat şi coordonat acţiunea în urma căreia, la data de 28 martie 2005, au fost răpiţi jurnaliştii M.J.I., S.M. şi O.O.
Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea, impun în continuare privarea de libertate având în vedere natura infracţiunilor reţinute în sarcina sa, gradul de pericol social ridicat al faptelor ca şi complexitatea cauzei.
Instanţa a considerat că atâta timp cât în cauză există indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă penală se impune menţinerea stării de arest a acestuia, avându-se în vedere şi poziţia lui procesuală în legătură cu faptele ce i se reţin în sarcină, punerea sa în libertate fiind de natură să influenţeze în mod negativ buna administrare a probelor şi înfăptuirea justiţiei.
S-a argumentat, în sensul că în cauză subzistă cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen., ca temei legal al arestării, atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzut de lege, cât şi al existenţei unui pericol concret pentru ordinea publică prin lăsarea inculpatului în libertate, avându-se în vedere natura infracţiunii, împrejurările comiterii acesteia.
Împotriva încheierii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie reiterând susţinerile invocate de apărătorii săi cu ocazia verificării de către prima instanţă a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive şi a menţinerii acestei măsuri.
Astfel, se susţine că în mod greşit s-a dispus arestarea inculpatului în cauza de faţă atâta timp cât faţă de acelaşi inculpat s-a mai dispus arestarea preventivă şi în alte cauze, fiind inadmisibil ca acelaşi inculpat să fie arestat preventiv în mai multe cauze, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că probele existente la dosar sunt obţinute ilegal în sensul că actele judiciare încheiate în străinătate nu pot produce efecte juridice în România.
S-a mai invocat nulitatea absolută a încheierii atacate, prin încălcarea dispoziţiilor art. 3001 C. proc. pen., solicitându-se a se constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului, termenul maxim prevăzut de legiuitor de 180 zile pentru arestarea preventivă a unei persoane în timpul urmăririi penale fiind depăşit, precum şi încălcarea procedurii speciale de urmărire penală instituită de Legea nr. 535/2004 care prevede că pentru infracţiunile de terorism se aplică procedura specifică infracţiunilor flagrante.
În fine, într-o cerere subsidiară se solicită a se constata că nu există temeiuri pentru menţinerea măsurii arestării preventive, impunându-se punerea în libertate a inculpatului.
Recursul nu este întemeiat.
Verificând încheierea atacată, actele şi lucrările de la dosar în raport de criticile invocate şi de dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen., cu referire la art. 160 C. proc. pen., aplicabile în cauză, Înalta Curte constată, că în mod corect instanţa a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului impun în continuare privarea lui de libertate.
Astfel, există probe şi indicii temeinice că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată şi că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, avându-se în vedere specificul infracţiunii, caracterul organizat şi elaborat ale acesteia, urmările produse, rezonanţa socială şi impactul pe care îl are asupra societăţii.
În plus pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului rezultă şi din comportamentul acestuia care a solicitat unor persoane apropiate să recurgă la orice modalitate pentru a se obţine punerea sa în libertate, solicitare consemnată într-un bilet găsit în efectele personale ale inculpatului.
Cât priveşte susţinerea apărării în sensul că este inadmisibil a se dispune arestarea preventivă a unui inculpat în condiţiile în care faţă de acesta s-a mai dispus o atare măsură într-o altă cauză este de arătat că legalitatea şi temeinicia luării şi respectiv menţinerii măsurii arestării preventive se apreciază distinct în fiecare cauză în parte neavând relevanţă împrejurarea că inculpatul mai este arestat preventiv şi într-o altă cauză, atâta timp cât nici o dispoziţie a Codului de procedură penală nu interzice ca inculpatul să fie arestat în mai multe cauze între care nu există o legătură care să justifice şi să impună o extindere a procesului penal.
Aşa fiind, existenţa unui alt mandat de arestare preventivă a inculpatului într-o altă cauză nu afectează legalitatea măsurii arestării preventive luată faţă de acesta în cauza de faţă, astfel că susţinerea inculpatului recurent în sensul că ar fi inadmisibil a se dispune arestarea sa preventivă şi respectiv menţinerea acestei măsuri, nu poate fi primită.
Referitor la critica ce vizează durata arestării preventive în cursul urmăririi penale, Înalta Curte constată, că dispoziţiile art. 159 alin. final C. proc. pen., care stipulează că durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile, a fost respectat, avându-se în vedere că inculpatul a fost arestat în cauza de faţă în baza mandatului nr. 2/ UP din 27 mai 2005, măsura arestării preventive fiind prelungită succesiv până la data de 18 octombrie 2005, iar anterior expirării acestui ultim termen, la 17 octombrie 2005 procurorul a sesizat instanţa, dispunând trimiterea în judecată a inculpatului.
Nici critica referitoare la nerespectarea procedurii speciale de urmărire penală instituită de Legea nr. 535/2004, în sensul că se impunea promptitudinea în special în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, nu poate fi însuşite de instanţă.
Deşi dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 stipulează că procedura de urmărire penală şi de judecată este cea prevăzută de lege pentru infracţiunile flagrante este de observat că dispoziţiile art. 465 şi urm. C. proc. pen., care reglementează procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante conţin şi dispoziţii referitoare la cazurile în care trimiterea în judecată, sau după caz completarea cercetărilor în termenul stabilit sau chiar judecata nu pot avea loc în interior acelor termene, cazuri în care se aplică procedura obişnuită.
Cât priveşte susţinerea referitoare la obţinerea ilegală a unor probe existente la dosar este de arătat că această critică a fost invocată şi cu ocazia discutării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, instanţa apreciind în mod corect că acest aspect urmează a fi dezbătut cu ocazia judecării cauzei, fiind prematur formulată.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de inculpat este nefondat astfel că îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.H. împotriva încheierii din 18 octombrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 3345/2005.
Obligă pe recurentul inculpat să plătească suma de 100 lei (1.000.000 lei) cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul pentru interpretul de limbă arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6056/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6132/2005. Penal. Art. 215 Cod Penal. Recurs → |
|---|
