ICCJ. Decizia nr. 6448/2005. Penal. Art. 20 rap. la art. 174 Cod Penal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6448/2005
Dosar nr. 5955/2005
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 136/ P din 11 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Neamţ
Prin sentinţa penală nr. 136/ P din 11 iulie 2005, pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. 1253/P/2004, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei comise de inculpatul I.G., din infracţiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului I.G. zis P., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., prin împăcarea inculpatului cu partea vătămată B.P.
În conformitate cu art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., şi art. 106 din OUG nr. 150/2002, inculpatul a fost obligat să plătească C.S.S. Neamţ, suma de 9.269.140 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
S-a luat act că partea vătămată B.P. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., părţile au fost obligate fiecare să plătească statului câte 4.000.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat, în care s-a inclus şi onorariul de avocat din oficiu, în sumă de 400.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.G., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., fapta acestuia constând în aceea că la data de 8 aprilie 2004, pe fondul unui conflict între partea vătămată B.P. pe de o parte şi B.E. şi A.C. pe de altă parte, a intervenit în acest conflict, a luat scândura pe care o folosea ca banchetă la căruţa sa, şi dorind să-l lovească pe A.C. în zona capului, a lovit-o pe concubina sa B.P., cauzându-i leziuni vindecabile în 55-58 zile de îngrijiri medicale.
În baza probatoriului administrat în cauză, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, fotografiile judiciare, raportul de constatare medico-legală, foaia de observaţie clinică şi biletele de ieşire din spital, declaraţiile părţii vătămate B.P., declaraţiile martorilor F.T., B.M., A.I. şi A.C., din declaraţiile inculpatului, instanţa de fond a reţinut că fapta s-a produs în următoarele împrejurări:
În ziua de 8 aprilie 2004, inculpatul I.G. împreună cu concubina sa, partea vătămată B.P., au mers, cu căruţa, să macine porumb la moara instalată în fostul sediu al C.A.P. Răuceşti, judeţul Neamţ.
Potrivit declaraţiilor martorei F.T., administratorul morii, martorei B.E., a părţii vătămate B.M. (P.) şi a inculpatului, în timp ce inculpatul şi concubina sa se aflau în localul morii, au venit B.E., sora lui B.P. şi concubinul acesteia, A.C.
Între partea vătămată B.P. şi martorul A.C., a început o ceartă violentă, pentru motivul că B.P. i-a reproşat acestuia comportamentul său violent, faţă de sora sa, B.E. La intervenţia martorei F.T., administratorul morii, aceştia au părăsit localul morii şi au continuat să se certe în drum spre casă, mergând de o parte şi de alta a căruţei inculpatului.
Din declaraţiile acestora, mai puţin a martorului A.C., rezultă că I.G. se afla singur pe o latură a căruţei, în timp ce ceilalţi trei, respectiv A.C., B.E. şi B.P., se aflau pe cealaltă latură a căruţei şi se certau între ei. La un moment dat, constatând că B.P. încearcă să o ajute pe sora ei B.E. să urce în căruţă, iar A.C. se opunea, încercând să o convingă să meargă cu el acasă, ceea ce a creat o altercaţie violentă între ei, inculpatul I.G. a luat scândura de la căruţă, care era folosită ca banchetă şi a aruncat-o în direcţia lui A.C.
Potrivit declaraţiei inculpatului, acesta nu a avut intenţia să-l lovească pe A.C. în zona capului, direcţia loviturii fiind îndreptată spre mijlocul corpului acestuia. Cu atât mai puţin nu a existat intenţia inculpatului de a lovi pe concubina sa, B.P. în regiunea capului şi nici într-o altă zonă a corpului acesteia. Este fără nici o îndoială stabilit că în momentul când inculpatul a aruncat cu scândura de la căruţă, acesta se afla singur pe o latură a căruţei şi toţi ceilalţi implicaţi în altercaţie se aflau pe cealaltă latură a căruţei. Aceste împrejurări reţinute mai sus sunt susţinute şi prin declaraţiile părţii vătămate B.P. şi a martorei B.E., mai puţin declaraţia martorului A.C. Acesta, atât în declaraţiile luate la urmărirea penală cât şi în declaraţia luată în instanţă, cu vădită rea-credinţă, prin contrazicere cu declaraţiile celorlalţi, a susţinut că împreună cu concubina sa B.P., s-au despărţit de inculpatul I.G. şi partea vătămată B.P., imediat ce au plecat de la moară şi că între ei nu a existat nici un fel de conflict.
Poziţia evident nesinceră a acestui martor se explică numai prin dorinţa sa de a evita orice culpabilizare în legătură cu modul în care s-a derulat conflictul în jurul căruţei în intersecţia cu drumul spre fostul S.M.A. Răuceşti.
Reţinând şi declaraţia martorului asistent la procedura reconstituirii şi analizând fotografiile judiciare efectuate în urmărirea penală, instanţa de fond a constatat că procesul verbal de cercetare la faţa locului din data de 11 mai şi declaraţiile martorilor asistenţi nu pot fi valorificate în cauză din punct de vedere probatoriu, pentru că reconstituirea s-a făcut fără aducerea căruţei la locul faptei. Ori, în lipsa căruţei, nu s-a putut stabili nici un fel de poziţionare a inculpatului, a părţii vătămate şi a celor doi martori, aşa cum se aflau în momentul când inculpatul a aruncat scândura în direcţia lui A.C.
În aceste condiţii din consemnările procesului verbal de reconstituire nu s-a putut stabili intenţia de lovire a inculpatului, fiind valorificate declaraţiile luate la urmărirea penală şi cercetarea judecătorească precum şi prezumţiile care se pot desprinde din desfăşurarea cronologică a faptelor.
Astfel, s-a constatat că nu există nici o probă în acuzarea care să ateste că inculpatul a aruncat scândura în direcţia în care A.C. să fie lovit în zona capului. Reţinând declaraţiile inculpatului şi ale părţii vătămate audiată la instanţă, în condiţiile art. 83 C. proc. pen., a rezultat că în momentul aruncării scândurii, A.C. care a fost iniţial vizat de către inculpat s-a ferit, astfel că, pe traiectoria scândurii s-a interpus de o manieră absolut imprevizibilă pentru inculpat, partea vătămată B.P. Înălţimea diferită a acestei persoane faţă de cea a martorului A.C. şi poziţionarea lor cu totul diferită în latura căruţei, într-o logică firească a faptelor, a făcut ca partea vătămată să primească lovitura în zona capului, împrejurare pe care inculpatul nu a prevăzut-o şi nici nu a putut-o prevedea în contextul şi cronologia împrejurărilor analizate anterior.
S-a reţinut, astfel, lipsa oricărei intenţii a inculpatului de a lovi pe martorul A.C., cel iniţial vizat, în zona capului. Cu atât mai puţin, a existat această intenţie faţă de concubina sa, B.P., cu care are o relaţie stabilă şi de bună înţelegere timp de mai mulţi ani, relaţie din care a rezultat doi copii minori.
Vinovăţia presupune, în primul rând o acţiune sau o omisiune voluntară a subiectului. Dacă subiectul nu a voit fapta comisă, în sensul de a pune în primejdie viaţa victimei, rezultatul care s-a produs în cauză nu-i poate fi imputat, şi deoarece nu există vinovăţia specifică laturii subiective, este exclusă şi incidenţa dispoziţiilor art. 20 C. pen., raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., ca încadrare juridică a faptei ce s-a reţinut în sarcina inculpatului.
De asemenea, împrejurările stabilite anterior, exclud şi încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., respectiv săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, considerându-se că fapta de lovire a inculpatului a pus în primejdie viaţa părţii vătămate, rezultat care să-i fie imputat în formă de vinovăţie a intenţiei depăşite. În acest sens a fost analizată în raport cu circumstanţele cauzei, componenţa praeterintenţiei, a rezultatului mai grav decât simpla lovire aflată iniţial în reprezentarea inculpatului, respectiv punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate, faţă de care autorul lovirii trebuie să se afle în culpă (cu previziune sau neglijenţă).
Faţă de considerentele anterioare, privind lipsa oricărei posibilităţi de prevedere a inculpatului, în raport cu modul imprevizibil în care concubina sa s-a interpus pe traiectoria scândurii, s-a exclus culpa cu previziune (uşurinţă) ca o componentă a praeterintenţiei. În aceeaşi măsură, însă, nu se poate imputa inculpatului nici culpa în forma neglijenţei, în sensul manifestării diligenţei necesare spre a cunoaşte şi evita urmările acţiunii sale, în circumstanţele stabilite ale cauzei.
Astfel, în condiţiile concrete în care a acţionat inculpatul, raportat fiind la diligenţa medie a unui om obişnuit, nu putea să-şi dea seama de întreg lanţul cauzal care a permis lovirea concubinei sale în zona capului, mai ales faţă de intenţia sa iniţială de a aplica o simplă corecţie martorului A.C., care prin comportamentul său a întreţinut starea de conflict în jurul căruţei.
Din moment ce inculpatul nu a prevăzut rezultatul mai grav, al lovirii în zona capului a concubinei sale, şi nici nu se poate reţine o culpă prin neglijenţă în forma unei minime diligenţe de care ar fi putut dispune în împrejurările date pentru a putea anticipa o asemenea eventualitate, fapta inculpatului s-a apreciat că are caracterul unei infracţiuni intenţionate, dar numai în raport de rezultatul pe care l-a putut avea în reprezentarea sa, respectiv producerea de leziuni prin lovire, care potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cercetarea judecătorească, au necesitat 50-55 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Aceasta a condus la încadrarea juridică a faptei de lovire săvârşită de către inculpat în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor prevăzut de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
Reţinând această încadrare juridică, respectiv infracţiunea de vătămare corporală, în condiţiile art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., şi art. 181 alin. (3) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului I.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., luând act de declaraţia de împăcare şi părţii vătămate B.P., luată în şedinţă publică la termenul din 7 iulie 2005.
Împotriva sentinţei penale nr. 136/ P din 11 iulie 2005 a Tribunalului Neamţ, a declarat apel în termen numai parchetul de pe lângă această instanţă.
Hotărârea pronunţată a fost criticată ca fiind nelegală şi netemeinică, deoarece în mod greşit a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. (2) C. pen.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor calificat, reţinându-se, că la data de 8 aprilie 2004, pe fondul unei stări conflictuale spontane, acesta a luat bancheta din lemn din căruţa pe lângă care se deplasa şi a aruncat-o cu putere spre A.C., cu intenţia de a-l lovi pe acesta în cap.
A.C. a sesizat la timp intenţia inculpatului, s-a ferit, iar lovitura a fost receptată de către concubina inculpatului B.P. aflată în apropiere.
Urmare a agresiunii, partea vătămată B.P. a suferit un T.C.C. cu fractură cominutivă cu înfundare temporo parietală stânga, hematom subdural cronic, ce a necesitat intervenţia chirurgicală de evacuare, leziuni care, potrivit constatărilor medico-legale, au necesitat 55-58 zile de îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa acesteia.
Totodată, în actul medico-legal se concluzionează că la data agresiunii victima B.P. era gravidă cu o sarcină în luna a III-a în evoluţie, sarcina fiind întreruptă prin chiuretaj, datorită traumatismului cranio-cerebral.
Situaţia de fapt de mai sus, este confirmată de probatoriul administrat în cauză şi a fost reţinută de către instanţă, apreciindu-se însă, în mod greşit, lipsa vinovăţiei inculpatului, în sensul că acesta nu a avut intenţia de a lovi pe martorul A.C. în zona capului şi de a-i cauza acestuia leziuni majore.
Concluziile instanţei sunt nereale, nejustificate şi nu au nici un fel de acoperire în planul ansamblului probator.
Este stabilit cu certitudine că inculpatul a intenţionat să-l lovească pe A.C. în cap, lovitura aplicată fiind de mare intensitate, obiectul folosit (scândura) fiind apt de a produce leziuni majore în zona vizată (capul) fiind vitală pentru menţinerea vieţii.
Pe aceste considerente, chiar dacă inculpatul nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, confirmarea acestei susţineri reprezentând-o chiar leziunile grave care au pus în primejdie viaţa victimei.
Vinovăţia inculpatului nu este exclusă ca urmare a faptului că din eroare lovitura a fost receptată de către o altă persoană decât cea vizată.
Toate cele de mai sus conduc la concluzia certă că ne aflăm în faţa unei infracţiuni de tentativă de omor şi nu a unei infracţiuni de vătămare corporală, aşa cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, prin Decizia nr. 284 din 6 septembrie 2005, a respins apelul procurorului, ca nefondat, cu motivarea că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, iar schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea de vătămare corporală este justificată.
S-a arătat că în raport de situaţia de fapt reţinută, rezultă cu certitudine că inculpatul nu a intenţionat să-l ucidă pe A.C., acţionând cu intenţie indirectă şi cu atât mai puţin nu a existat intenţia de a o lovi pe concubina sa B.P., în regiunea capului sau într-o altă zonă a corpului.
În desfăşurarea altercaţiei, datorită poziţiei părţilor, a înălţimii diferite dintre martorul A.C. şi cele două femei aflate în apropierea sa, nu s-a putut dovedi că inculpatul aruncând scândura, a vizat capul lui A.C. şi cu atât mai puţin ţinând seama de poziţia celor trei în latura opusă a căruţei, lovirea în cap a concubinei nu putea fi prevăzută şi nici acceptată de inculpat.
S-a motivat că împrejurările în care s-a produs evenimentul, exclud încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen., aşa cum corect a reţinut prima instanţă, deoarece inculpatul nu a avut posibilitatea să prevadă modul imprevizibil în care concubina sa s-a interpus pe traiectoria scândurii şi deci se exclude şi culpa cu previziune ca o componentă a praeterintenţiei.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
S-a motivat că atât la urmărirea penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti s-a probat faptul că inculpatul a reacţionat cu violenţă urmare conflictului cu A.C., în sensul că a aruncat cu o scândură în direcţia în care se afla acesta, urmărind să-l lovească în zona capului. Faptul că acesta a realizat pericolul şi s-a ferit, iar lovitura a fost primită de B.P., concubina inculpatului, nu exclude răspunderea sa pentru fapta comisă.
Legea încriminează fapta de a ucide o persoană (în speţă în forma tentativei) oricare ar fi raţiunea. Eroarea făptuitorului asupra identităţii victimei nu are însă o semnificaţie. Nu influenţează răspunderea autorului, uciderea altei persoane decât cea vizată ca urmare a unui concurs de împrejurări care au făcut ca o altă persoană să se interpună între autor şi victimă, suportând lovitura destinată acesteia. În practica judiciară se reţine cu regularitate (ca o prezumţie relativă) intenţia de a omorî la persoana care loveşte victima cu instrumente apte de a ucide în regiuni vitale ale corpului şi cu intensitate.
Aprofundându-se cercetarea judecătorească, în sensul că s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale la I.M.L. Iaşi, s-a stabilit că partea vătămată a prezentat traumatism cranio-cerebral cu fractură cominutivă cu înfundare temporo-parietală stânga, hematom subdural, ce a necesitat tratament chirurgical. Leziunile au necesitat 50-55 zile de îngrijiri medicale, pentru vindecare, şi au pus în primejdie viaţa victimei.
Sub acest aspect se consideră că ambele instanţe au interpretat greşit probatoriul administrat, apreciind greşit că inculpatul a comis infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., pentru care este posibilă împăcarea părţilor.
Din moment ce inculpatul a lovit victima cu un instrument apt a-i suprima viaţa, cu intensitate, într-o regiune vitală a corpului, a prevăzut rezultatul letal şi l-a acceptat. Se impune, deci, casarea deciziei şi sentinţei şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
Recursul nu este fondat.
Din cuprinsul actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei se constată că instanţele au reţinut o situaţie de fapt corectă, iar încadrarea juridică dată faptei săvârşite de inculpatul I.G. este cea legală.
Din probele administrate rezultă că între partea vătămată B.P. şi martorul A.C. a izbucnit o ceartă violentă pentru că motivul că femeia i-a reproşat acestuia comportamentul violent faţă de sora sa B.E. La intervenţia administratorului morii, martora F.T. cei doi au părăsit localul morii şi au continuat să se certe pe drumul înspre casă, mergând de o parte şi de alta a căruţei inculpatului. Este stabilit că la un moment dat partea vătămată a încercat să-şi ajute sora B.E. să urce în căruţă iar concubinul acesteia martorul A.C. s-a opus, urmând să o convingă să meargă cu el acasă, ceea ce a creat o altercaţie violentă. În acest moment inculpatul I.G., aflat de cealaltă parte a căruţei a luat scândura, folosită drept banchetă şi a aruncat-o în direcţia martorului. Martorul s-a ferit iar scândura, în zborul ei a lovit-o în cap pa concubina inculpatului.
Desfăşurarea evenimentului este descrisă identic de inculpat, partea vătămată şi sora acesteia B.E. şi negată de martorul A.C. care a susţinut că după plecarea de la moară, între ei nu a existat nici un conflict şi că inculpatul şi-a lovit concubina cu scândura după ce s-au despărţit de ei. Declaraţia singulară nesusţinută de probe a fost înlăturată motivat de prima instanţă, având în vedere conduita martorului şi dorinţa sa de a evita orice culpabilizare în legătură cu modul în care s-a derulat conflictul în jurul căruţei.
Aşa cum a declarat inculpatul, acesta a aruncat scândura înspre martor cu intenţia de a-l linişti şi de a-i aplica o corecţie şi nicidecum cu intenţia de a-l lovi în cap şi eventual de a-l ucide, astfel ca să se poată reţine intenţia indirectă.
Cu atât mai puţin nu a existat intenţia inculpatului de a o lovi pe concubina sa B.P. în regiunea capului sau într-o altă zonă a corpului.
Partea vătămată a fost lovită de scândura în zbor, la cap, împrejurare pe care inculpatul nu a prevăzut-o şi nici nu a putut s-o prevadă în raport de poziţionarea celor trei şi de interpunerea de o manieră absolut imprevizibilă a părţii vătămate.
Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că fapta inculpatului are caracterul unei infracţiuni intenţionate, dar numai în raport de rezultatul pe care l-a putut avea reprezentarea sa, respectiv producerea unei leziuni prin lovire martorului A.C., leziune suferită de partea vătămată prin deviere şi care, conform raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză a necesitat 50-55 zile de îngrijiri medicale.
Ţinând seama de modul în care s-a produs lovirea părţii vătămate, instanţele au motivat convingător că circumstanţele cauzei exclud şi încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen.
Aşa fiind, urmează ca recursul parchetului să fie respins în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva deciziei penale nr. 284 din 6 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bacău, privind pe inculpatul I.G.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6447/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6574/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
