ICCJ. Decizia nr. 1142/2006. Penal
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 1142 din 21 februarie 2006
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin încheierea pronunţată la 16 februarie 2006, în dosarul nr. 3741/2005, în baza dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului S.D. arestat în temeiul mandatului de arestare preventivă nr. 2/ UP din 18 octombrie 2005, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 3361/2005, cu obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu excepţia zilelor când trebuie să se prezinte la instanţă.
Totodată, s-a dispus punerea în libertate a respectivului inculpat, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa încheierea, instanţa a avut în vedere următoarele:
La termenul de judecată 16 februarie 2006, procurorul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, din infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 5 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege, în opinia sa această din urmă încadrare juridică răspunzând concordanţei dintre conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret. Faţă de această cerere, procurorul a susţinut că audierea martorului denunţător D.P.C., care deşi legal citat, nu s-a prezentat în instanţă, analizarea lui în mod nemijlocit nu este de natură a schimba situaţia de fapt.
Apărătorul ales al inculpatului a insistat în a cere audierea respectivului martor denunţător şi a apreciat că nu se mai impune menţinerea măsurii arestării preventive odată ce inculpatul nu are culpă în amânările succesive ale cauzei datorate neprezentării martorului, el a recunoscut fapta aşa cum a fost reţinută în rechizitoriu, a colaborat cu organul de urmărire penală şi faţă de momentul la care s-a luat măsura arestării preventive, nu mai subzistă cazul prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv nu există probe certe din care să rezulte că lăsarea lui în stare de libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Faţă de cele ce preced, instanţa a reţinut că arestarea preventivă, ca instituţie a dreptului procesual penal funcţionează ca mijloc de prevenire sau înlăturare a unor împrejurări sau situaţii de natură să pună în pericol eficienta desfăşurare a procesului penal, prin obstacolele, dificultăţile şi derutările pe care le pot produce, scopul ei fiind realizarea cadrului optim pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii procesuale.
În egală măsură, arestarea preventivă este extremă şi vizează privarea de libertate, menţinerea ei impunând dispunere numai dacă se reţine că s-ar afecta grav buna desfăşurare a procesului penal şi ar avea urmări imediate, directe, asupra ordinii publice.
Ca atare, instanţa, considerând că în raport de materialul probator administrat şi stadiul cercetării judecătoreşti, în cadrul acesteia fiind audiat unul din cei doi martori denunţători, faţă de cel de-al doilea făcându-se diligenţe pentru a fi ascultat nemijlocit în condiţiile în care procurorul a cerut schimbarea încadrării juridice a faptei, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, s-au schimbat.
De asemenea, considerând circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, atitudinea avută în faza urmăririi penale, buna desfăşurare a procesului penal nu este împiedicată, odată ce nu s-au conturat indicii că lăsat în stare de libertate, inculpatul ar mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală, că ar fugi sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin alterarea probelor sau influenţarea martorilor. Starea de libertate constituie normalitate, iar concluzia că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică trebuie să se întemeieze pe convingerea, dată de tot materialul probator al cauzei, că inculpatul, liber, va săvârşi fapte cu conotaţie penală, se va sustrage cercetării judecătoreşti sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, aceste situaţii nefiind dovedite.
În consecinţă, s-a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, nu aduce atingere scopului măsurilor preventive consacrat în art. 136 C. proc. pen.
Instanţa, în hotărâre, a dezvoltat şi jurisprudenţa derivată din activitatea C.E.D.O., cu referire la persistenţa motivelor de a se crede că temeiurile avute în vedere la privarea de libertate ca măsură preventivă, subzistă în justificarea menţinerii acesteia, persoana având dreptul la o judecată în termen rezonabil, prevenţia neputând a fi transformată în detenţie.
În acest sens, s-a subliniat că inculpatul a fost arestat preventiv la 17 octombrie 2005, termenele de judecată s-au acordat urmare constatării lipsei nejustificate a martorilor, inculpatul a fost sincer, astfel se justifică revocarea măsurii arestării sale preventive şi înlocuirea ei cu măsura prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Împotriva încheierii, a formulat recurs parchetul, critica vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii în ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
În esenţă, parchetul a susţinut că de la data arestării inculpatului, măsura a fost prelungită succesiv, s-au respins cererile pentru înlocuirea ei cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara şi situaţia de fapt nu a suferit nici o modificare.
Chiar dacă inculpatul, pe parcursul procesului penal, a fost sincer şi a manifestat regret, aceste atitudini procesuale, nu înlătură incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen., lăsarea în libertate prezentând pericol concret pentru ordinea publică în care se induce o stare de nelinişte şi sentiment de insecuritate, generate de rezonanţa socială negativă. Dacă inculpatul, autor al unei infracţiuni de corupţie ar fi lăsat în stare de libertate, s-ar încuraja comiterea de astfel de fapte.
Recursul declarat nu este fondat.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., măsurile preventive, între care la alin. (1) lit. d) se înscrie şi măsura arestării preventive urmăresc asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea realizării scopului prevăzut de art. 1 din acelaşi cod.
Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesuală penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive, garantând astfel dreptul individului la libertate, stabilit în art. 23 din Constituţia României, de natură a răspunde şi exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Inculpatul nu a contestat că a fost surprins în flagrant, în momentul primirii sumei de 1000 Euro.
În ce priveşte însă persistenţa temeiului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în cauză, acesta nu a fost stabilit în baza unor probe certe.
A raţiona astfel, în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpatului sau rezonanţa faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, sau elementele ţinând de profesia, funcţia avute anterior şi că, deci, pericolul social concret nu trebuie să rezulte neapărat din probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţa să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege menţionat, ceea ce este inadmisibil faţă de libertatea persoanei, prezumată nevinovată.
Nici referirea la presupusa încurajare a altor persoane să comită fapte penale asemănătoare nu poate fi reţinută şi nu priveşte direct, cauzal, actul de justiţie care constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, fermitatea însemnând respectarea întocmai a regulilor de desfăşurare a procesului penal în vederea pronunţării de soluţii corespunzătoare legii şi adevărului, prin oferirea imparţială a protecţiei judiciare.
Ca atare, încheierea pronunţată este legală şi temeinică, recursul declarat de parchet nefiind fondat.
Conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1120/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1174/2006. Penal → |
|---|
