ICCJ. Decizia nr. 1228/2006. Penal

Decizii penale ICCJ 2006

I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 1228 din 24 februarie 2006

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nr. 171/P/2003 din 20 octombrie 2004, a fost trimis în judecată inculpatul L.V., subcomisar în cadrul I.J.P. Timiş, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 250 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În rechizitoriu s-a reţinut că, la data de 17 iulie 2003, părţile vătămate M.I. şi M.F.D. în calitate de asociaţi la SC M.I. SRL, au sesizat faptul că la data de 10 iulie 2003, sediul firmei a fost percheziţionat de inculpatul L.V., ofiţer în cadrul Poliţiei municipiului Timişoara, B.P.E.F., fără a avea autorizaţie de percheziţie, ocazie cu care, acesta a bruscat-o pe M.I. şi i-a cauzat leziuni ce au necesitat 1-2 zile de îngrijiri medicale.

S-a mai precizat în actul de sesizare că inculpatul L.V., a procedat la percheziţionarea spaţiilor şi a ridicat documente în ciuda opoziţiei părţii vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL Timişoara, încălcând astfel prevederile art. 111 C. proc. pen. şi cauzând o vătămare intereselor legale ale părţilor vătămate, astfel încât se reţine în sarcina inculpatului infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 240 C. pen. De asemenea, prin faptul că acelaşi inculpat a exercitat violenţe asupra părţii vătămate M.I., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar prin aceasta i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reţine că a săvârşit şi infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Examinând cauza în raport de probele administrate şi anume: actele de urmărire penală, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor, plângerea şi declaraţia părţii vătămate, plângerea formulată de SC B.C. SA Timişoara, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 24 februarie 2003, SC B.C. Timişoara formulează o plângere penală împotriva SC M.I. SRL Timişoara, în sensul încălcării prevederilor Legii nr. 64/1991, solicitând efectuarea de cercetări în acest sens.

Plângerea a fost înregistrată la Poliţia municipiului Timişoara, sub nr. 210432 din 25 februarie 2003, iar prin rezoluţia din 26 februarie 2003, plângerea a fost repartizată spre soluţionare inculpatului L.V.

În plângere se precizează faptul că la SC M.I. SRL Timişoara se produceau unele bunuri contrafăcute, în sensul că brevetele de invenţie aparţineau pentru două tipuri de produse SC B.C. SA Timişoara.

Se mai reţine că, de la data formulării plângerii şi până la data de 19 iulie 2003, inculpatul L.V. s-a deplasat de trei ori la sediul SC M.I. SRL Timişoara, contractându-l pe administratorul firmei M.F.D., luând cunoştinţă de calitatea acestuia.

La data de 10 iulie 2003, inculpatul L.V. s-a deplasat din nou la sediul firmei SC M.I. SRL Timişoara în scopul de a căuta documente sau bunuri care ar fi confirmat conţinutul plângerii SC B.C. SA Timişoara.

La această activitate a participat şi subinspectorul S.L.L. care a fost încadrat în poliţie la data de 1 martie 2003 şi se afla într-o perioadă de probă, în sensul că participa alături de poliţişti cu experienţă la diferite acţiuni pentru a acumula cunoştinţe profesionale, sarcinile care îi reveneau, în general fiind cele legate de întocmirea actelor. Din probele dosarului rezultă că inculpatul nu i-a comunicat subinspectorului S.L.L. în concret, activităţile de cercetare penală pe care intenţiona să le desfăşoare, spunându-i doar că vrea să facă o verificare la o societate comercială care se ocupă cu vânzarea de detergenţi.

Conform probelor administrate în cauză şi reţinute în rechizitoriu, la data de 10 iulie 2003, cei doi ofiţeri au ajuns la sediul firmei SC M.I. SRL Timişoara, în jurul orei 9,00, ocazie cu care inculpatul L.V. s-a prezentat în calitatea pe care o avea, în faţa angajaţilor firmei SC M.I. SRL, C.I., V.M., C.V., L.M.M., afirmând că urmează a se efectua un control economic.

Persoanele mai sus-amintite i-au atras atenţia inculpatului că administratorul lipseşte din localitate şi în aceste condiţii i-au cerut să aştepte câteva minute pentru a fi chemată soţia administratorului, respectiv M.I.

Inculpatul, pe lângă faptul că nu a aşteptat să fie chemată soţia administratorului, a refuzat să indice în concret de ce acte are nevoie pentru a putea efectua în condiţii normale controlul. Dimpotrivă, inculpatul s-a deplasat la biroul martorei C.I. şi a început, fără vreo prealabilă permisiune, să tragă sertarele de la birou şi să scoată documente şi chiar bunuri personale ale martorei mai sus-amintite.

Între timp, persoanele angajate ale firmei s-au deplasat într-un birou alăturat, anunţând-o pe partea vătămată M.I., care a solicitat inculpatului să prezinte autorizaţia de percheziţie şi i-a precizat că se opune controlului în condiţiile în care nu i se indică în concret, ce acte şi documente îi sunt necesare, iar controlul nu se efectuează cu respectarea legii, ţinând cont şi de faptul că administratorul firmei lipseşte din localitate.

Inculpatul nu a ţinut cont de aceste proteste, afirmând totodată, că nu are autorizaţie de percheziţie şi de fapt, nici nu are nevoie de o asemenea autorizaţie, refuzând totodată şi orice cooperare cu partea vătămată M.I., în sensul de a preciza ce acte sau documente să-i fie prezentate, concluzionând că „ştie el ce caută". În aceste condiţii, inculpatul evident în mod abuziv a continuat activităţile de căutare a unor documente în bibliorafturi, adunând toate actele şi documentele de masă, de unde selecta o serie de acte pe care intenţiona să le ridice fără acordul părţii vătămate, M.I. Inculpatul, în aceleaşi condiţii a continuat activităţile de căutare, de inventariere în spaţiile de materii prime, producţie şi produse finite pentru a constata dacă există bunuri contrafăcute.

Partea vătămată M.I. s-a opus în mod repetat acestor acţiuni ale inculpatului, solicitându-i insistent şi categoric să-i prezinte autorizaţia de percheziţie, lucru pe care l-a comunicat telefonic şi şefului acestuia, numitul B.S., cu care a discutat în două rânduri şi i-a sesizat atitudinea abuzivă a inculpatului. În toată această perioadă s-a creat o atmosferă extrem de tensionată, determinată de dialogurile aprinse dintre partea vătămată şi inculpatul L.V., la care a participat o parte din personalul societăţii comerciale. Aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor care au asistat în biroul unde se efectua aşa-zisul control, starea de tensiune a culminat cu împingerea părţii vătămate de către inculpat, aceasta lovindu-se de un birou, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare, conform certificatului medico-legal, 1-2 zile de îngrijiri medicale. O dovadă în sensul existenţei stării tensionate din sediul societăţii comerciale este şi faptul că unuia din angajaţii firmei, respectiv numitului C.V. i s-a făcut rău şi a trebuit să plece din unitate, fiind bolnav de inimă, precum şi faptul că şeful ierarhic al inculpatului, respectiv B.S. i-a solicitat să se reîntoarcă la sediul poliţiei, lucru ce s-a întâmplat mult mai târziu, în jur de ora 16,00.

Aşa cum s-a arătat, inculpatul nu a ţinut cont de protestele părţii vătămate M.I., chiar şi de sfaturile colegului său, S.L. de a se calma, acesta continuându-şi activitatea de control, prin refuzul de a comunica părţii vătămate M.I. tipul documentelor pe care doreşte să le verifice, bruscarea sa de două ori, folosirea de expresii jignitoare la adresa părţii vătămate şi în general, a tuturor persoanelor care se opuneau într-un fel la activităţile abuzive desfăşurate: deschiderea sertarelor şi a dulapurilor existente în biroul marketing-desfacere, scoaterea tuturor documentelor existente în aceste sertare şi dulapuri şi depozitarea lor pe biroul numitului C.V., selectarea acestor documente, mototolirea lor şi ridicarea acestora fără a se întocmi proces-verbal, conform legii.

Inculpatul, totuşi, a întocmit două procese-verbale formale, ce nu au fost semnate de vreun reprezentant al firmei, având în vedere că nu reflectau realitatea. Astfel, în primul proces-verbal s-a încercat să se consemneze aşa-zisele constatări, dar care nu reflectă în mod obiectiv felul în care s-a desfăşurat controlul, iar al doilea consemna ridicarea a două documente de la firmă, cu toate că s-au ridicat mai multe acte, încât nu a fost semnat de partea vătămată M.I. şi nici de o altă persoană din cadrul firmei.

În aceste condiţii, se apreciază că s-au încălcat prevederile art. 100 alin. (1) C. proc. pen., care prevede, printre altele, faptul când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris dintre cele arătate în art. 98, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia numai prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului.

Din cele arătate, se constată că această cerinţă legală nu a fost îndeplinită de inculpat, care a procedat la percheziţionarea spaţiilor şi a ridicat documente în ciuda opoziţiei părţii vătămate M.I., asociată la SC M.I. SRL Timişoara, încălcând astfel prevederile art. 111 C. proc. pen. şi cauzând o vătămare intereselor legale ale părţii vătămate, prin aceasta inculpatul săvârşind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)

De asemenea, prin faptul că acelaşi inculpat a exercitat violenţe asupra părţii vătămate M.I., în exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu şi prin acestea i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 1-2 zile de îngrijiri medicale, se reţine că a săvârşit şi infracţiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.

Susţinerile formulate de inculpat, că a acţionat în mod legal, efectuând acte premergătoare într-un caz când există sesizare legată de săvârşirea infracţiunilor date în competenţă, prin lege, nu este întemeiată, pentru motivele care vor fi arătate. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în privinţa argumentelor aduse de inculpat, în sensul că s-ar fi confirmat că ridicarea documentelor s-a efectuat legal, în baza art. 96 şi art. 97 C. proc. pen., infirmându-se astfel reţinerea eronată în rechizitoriul parchetului, potrivit căreia ar fi acţionat la data de 10 iulie 2003 în mod ilegal, efectuând la sediul SC M.I. SRL Timişoara o percheziţie fără a avea în acest sens, autorizaţia prevăzută de art. 100 alin. (1) C. proc. pen., pentru următoarele motive:

În desfăşurarea urmăririi penale nu se efectuează de organul de cercetare penală, verificări economice sau controale economice ci activităţile prevăzute în Codul de procedură penală privind probele şi mijloacele de probă, cuprinse în Titlul III, unde este reglementat suportul legal al obţinerii de înscrisuri.

Faptul că inculpatul L.V. se găsea în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cercetarea conţinutului unei plângeri penale, nu justifică activităţile nelegale desfăşurate de acesta.

În cauză, acţiunile inculpatului nu se pot aprecia ca o ridicare silită de înscrisuri, prevăzută de art. 99 C. proc. pen., Cele două art. 99 şi 100 C. proc. pen., nu se pot confunda în condiţiile în care trebuie subliniat, fiind acela al inviolabilităţii domiciliului şi reşedinţei persoanei fizice sau juridice consacrat de Constituţie, excepţie făcând doar instituţiile în care, cu autorizaţia judecătorului se poate intra în spaţiile deţinute de persoanele fizice şi juridice. Chiar şi ridicarea silită, care presupune cunoaşterea exactă a înscrisului sau obiectul ce urmează a fi ridicat şi locul acestuia, situaţie inexistentă în speţă, şi după cum susţine inculpatul care, intenţiona să facă un control economic, nu se poate realiza fără îndeplinirea condiţiilor legale, ţinând de pătrunderea într-un spaţiu deţinut de o persoană fizică sau juridică. În atare situaţie, ţinând cont de felul în care s-a efectuat controlul, se poate opina fără nici o îndoială că activităţile desfăşurate de inculpat sunt specifice percheziţiei, în sensul căutării unor obiecte sau înscrisuri ce ar fi avut legătură cu rezolvarea cauzei, pe care o avea în cercetare.

Inculpatul prin apărător a invocat şi o excepţie referitoare la constatarea nulităţii întregii urmăriri penale efectuate în cauză, conform art. 197 alin. (1) C. proc. pen. şi restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii şi completării acesteia, potrivit prevederilor art. 333 C. proc. pen.

S-a motivat această excepţie, în sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare în contextul în care, deşi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 19 octombrie 2004, a solicitat admiterea unor probe în apărare, printre care şi, confruntarea cu unele persoane audiate în cauză, acest drept nu a fost realizat, încălcându-se astfel prevederile art. 67 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă.

Se mai invocă faptul că, prin respingerea acestei cereri şi necomunicarea celor dispuse prin ordonanţă ce reprezintă un act procedural întocmit după finalizarea dosarului, i-a fost încălcat, în mod evident, dreptul la apărarea pe care a înţeles să o formuleze în cauză, astfel încât, întreaga urmărire penală este lovită de nulitate conform prevederilor art. 197 alin. (1) C. proc. pen., vătămarea care i-a fost adusă neputând fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Analizând excepţia formulată de inculpat, prima instanţă a constatat că aceasta nu este fondată, pentru următoarele motive:

Conform art. 87 C. proc. pen., în situaţia când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Aşadar, confruntarea fiind un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte lămurirea contrazicerilor care există, între declaraţiile date anterior de două sau mai multe persoane, în aceeaşi cauză. Având în vedere că procurorul care a întocmit rechizitoriul a apreciat prin ordonanţa din 20 octombrie 2004 care i-a fost comunicată verbal şi inculpatului, că probele administrate în cauză sunt suficiente, ca atare, urmărirea penală este completă, nu mai era obligat să admită şi alte probe solicitate de inculpat. De altfel, prevederile art. 88 alin. (2) C. proc. pen., acordă şi instanţei de judecată posibilitatea de a admite proba confruntării în măsura în care apreciază că acestea sunt necesare.

Trebuie remarcat că nici una dintre probele pe care inculpatul ar fi intenţionat că le administreze în faza de urmărire penală, inclusiv confruntările dintre martori, nu au mai fost reiterate cu ocazia cercetării judecătoreşti.

De asemenea, solicitarea formulată de inculpat privitor la restituirea cauzei la procuror nu se încadrează în dispoziţiile art. 333 C. proc. pen., având în vedere că între probe sunt contradicţii, iar organele de urmărire penală nu au clarificat aceste aspecte.

Existenţa unor contradicţii în declaraţii ca urmare a reiterării unora dintre susţinerile iniţiale, nu constituie temei legal pentru restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale, în condiţiile în care aceste contradicţii ivite sau administrarea şi a altor probe, poate fi făcută de instanţă.

Având în vedere că prin respingerea cererii de probaţiune formulată de inculpat la urmărirea penală nu i s-a încălcat dreptul la apărare, fiind de competenţa procurorului să o precizeze dacă se impune ori nu administrarea de noi probe, a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 197 alin. (1) C. proc. pen.

De altfel, cu ocazia cercetării judecătoreşti, inculpatul a avut posibilitatea reiterării cererilor de probe făcute la urmărirea penală, precum şi a solicitării oricărei alte probe pe care o considera în favoarea sa, pentru dovedirea nevinovăţiei.

Reţinându-se aspectele menţionate, s-a apreciat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., texte de lege în baza cărora urmează să fie condamnat.

La individualizarea pedepselor, conform art. 72 şi urm. C. pen., se va avea în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurarea în care a fost săvârşită, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, dar nu a recunoscut nici una din faptele săvârşite, împrejurări de natură a se aprecia că se impune aplicarea unor pedepse de 6 luni închisoare pentru fiecare infracţiune comisă şi ca urmare a contopirii celor două pedepse cu pedeapsa de 6 luni închisoare, la care se va adăuga un spor de o lună, în final inculpatul urmând a executa pedeapsa de 7 luni închisoare.

În raport de pedeapsa ce a fost aplicată şi ţinând cont că inculpatul este la prima sa abatere, de comportarea bună la locul de muncă şi în familie, se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără privarea de libertate a inculpatului şi în baza art. 81 – art. 82 C. pen., să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fixând termen de încercare, perioada de 2 ani plus durata pedepsei aplicate, cu atragerea atenţiei asupra dispoziţiei prevăzute de art. 83 C. pen.

Sub aspectul laturii civile a infracţiunilor comise în baza art. 14 şi 16 C. proc. pen. şi 998 C. civ., urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.P.J. Timiş la plata sumei morale către partea civilă M.I., urmând să fie în rest, respinse celelalte pretenţii formulate de toate părţile civile.

În baza art. 192 alin. (2) şi art. 189 C. proc. pen., urmează să fie obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la 3.500.000 lei vechi cheltuieli judiciare statului, precum şi la 42.300.000 lei vechi cheltuieli judiciare către partea civilă M.I., reprezentând onorariul avocatului la urmărirea penală şi la instanţă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recursuri părţile civile M.I., M.F.D. şi SC M.I. SRL, partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.P.J. Timiş şi inculpatul L.V.

În recursurile lor, părţile civile M.I., M.F.D. şi SC M.I. SRL au criticat hotărârea numai cu privire la modul de soluţionare a laturii civile a infracţiunii.

S-a susţinut că, în mod eronat instanţa a respins pretenţiile formulate de partea civilă SC M.I. SRL, încălcând normele legale privind obligarea inculpatului la acoperirea întregului prejudiciu.

Din probele administrate, rezultă că în ziua de 10 iulie 2003, în care inculpatul şi-a desfăşurat activitatea infracţională, în sediul SC M.I. SRL, societatea nu a putut să mai livreze marfă, întrucât inculpatul a ocupat compartimentul marketing-desfacere, iar beneficiarilor prezenţi nu li s-a permis să perfecteze vânzări-cumpărări de produse.

Prin activitatea sa abuzivă, inculpatul a afectat grav activitatea societăţii, producându-i prejudicii de imagine la care instanţa nu l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente.

Suma de 100.000.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 30.000.000 lei daune morale la care instanţa l-a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente către partea civilă M.I., nu acoperă întregul prejudiciu material şi moral, sumele acordate fiind ridicole în condiţiile în care agresiunea inculpatului a fost dovedită şi a dus la ştirbirea imaginii şi autorităţii părţii civile, la ţinerea acestora într-un stres îndelungat, cu efecte nocive pe plan material, patrimonial.

Partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor – I.P.J. Timiş în recursul său critică obligarea sa la despăgubiri civile în solidar cu inculpatul, pe de o parte, pentru că inculpatul, prin activitatea sa n-ar fi comis nici o infracţiune, trebuind să fie achitat, iar pe de altă parte, pentru că, dacă totuşi fapta sa ar fi infracţiune, acesta depăşindu-şi mandatul şi efectuând o percheziţie fără autorizaţie, în loc de o simplă documentare, de prejudiciu ar urma să răspundă singur şi nu în solidar cu partea responsabilă civilmente.

În sfârşit, inculpatul prin recursul său a criticat hotărârea susţinând că, în mod greşit a fost condamnat şi obligat la despăgubiri, inclusiv daune morale, în loc să fie achitat, prin acţiunea sa la sediul părţii civile nefăcând altceva, decât să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu.

Nici unul din recursurile declarate în cauză nu este fondat.

Prima instanţă a procedat în mod judicios, admiţând acţiunile părţilor civile în parte, acordând numai despăgubirile civile şi daunele morale dovedite, încât în cauză, nu se pot da şi alte despăgubiri ce nu şi-ar găsi justificarea în actele delictuase ale inculpatului.

Recursul părţii responsabile civilmente apare şi el ca nefondat, inculpatul comiţând infracţiunea pentru care a fost condamnat şi în consecinţă, neavând cum să fie achitat, iar pe de altă parte, inculpatul fiindu-i prepus şi comiţând fapta, în această calitate, atrăgându-i răspunderea civilă, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.

În sfârşit, la fel de neîntemeiat este şi recursul inculpatului, care nu avea cum să fie achitat, atâta timp cât, în mod indubitabil a efectuat o percheziţie la sediul SC M.I. SRL fără a poseda o autorizaţie de la judecător, în plus, comiţând şi acte de violenţă împotriva părţii civile M.I., soţia administratorului societăţii, aşa cum aceasta a dovedit cu probele administrate, inclusiv cu certificatul medico-legal.

În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursurile declarate în speţă, ca nefondate şi să le respingă, ca atare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinând astfel hotărârea atacată.

A fost văzută şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat;

← ICCJ. Decizia nr. 1195/2006. Penal  ICCJ. Decizia nr. 1232/2006. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1228/2006. Penal