ICCJ. Decizia nr. 519/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.519/2006
Dosar nr. 22127/1//2005 (nr. vechi6685/2005)
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 30 august 2005 pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 3421/2005, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul C.M.A. împotriva sentinţei penale nr. 102/2004 a Tribunalului Teleorman şi s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea formulată, condamnatul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina sa, susţinând că hotărârea instanţei de condamnare a fost dată cu încălcarea regulilor generale privind dreptul la apărare şi s-a întemeiat pe o gravă eroare de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, cu luarea în considerare a unor declaraţii de martori necorespunzătoare adevărului.
În raport cu motivele invocate, ce vizează fondul cauzei, soluţionat cu autoritate de lucru judecat, prima instanţă a constatat că acestea nu se încadrează în nici unul dintre cazurile reglementate prin dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., situaţie în care contestaţia la executare, astfel promovată, a fost respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul fără a formula critici concrete, susţinând că soluţia de condamnare dispusă împotriva sa s-a întemeiat pe dispoziţiile unor persoane care nu au declarat corespunzător adevărului.
Prin Decizia penală nr. 758 din 7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3016/2005, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul contestator C.M.A. împotriva sentinţei penale nr. 134 din 30 august 2005 pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 3421/2005, fiind obligat apelantul la 80 RON cheltuieli judiciare statului, din care 40 RON, onorariul apărătorului din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, că aşa cum corect a arătat prima instanţă, contestaţia la executare nu poate fi exercitată decât pentru cazurile expres prevăzute de art. 461 lit. a) - d) C. proc. pen., cu alte cuvinte numai pentru incidente legate de punerea în executare a unei hotărâri de condamnare.
În speţa de faţă, deşi apelantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., nu a invocat nelămuriri în sensul textului de lege precitat şi nici alte împrejurări de felul celor enumerate în art. 461 lit. a), b) şi d) C. proc. pen., ci şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la greşita sa condamnare, susţinând că fapta de care a fost acuzat a fost greşit încadrată juridic şi reţinută a fi dovedită pe baza unor declaraţii mincinoase făcute de martorii audiaţi.
Curtea de apel a arătat, însă, că legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat nu mai poate fi reexaminată sub aspectul existenţei faptei, a încadrării juridice ori a vinovăţiei făptuitorului pe calea contestaţiei la executare, motiv pentru care s-a constatat că în mod corect prima instanţă a respins, ca nefondată, cererea astfel promovată.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs nemotivat condamnatul C.M.A.
Prin încheierea din 24 ianuarie 2006 pronunţată în prezenta cauză au fost respinse cererile de abţinere ale domnilor judecători I.G., M.C.B. şi R.A.P., motivându-se că cei trei judecători au soluţionat un recurs la o cerere de revizuire, în timp ce obiectul cauzei îl constituie recurs la contestaţie la executare, asupra căruia nu şi-au exprimat nici o părere conform art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
Apărătorul condamnatului contestator, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului şi, în fond, admiterea contestaţiei la executare, urmând a se aprecia dacă motivul invocat de contestator, respectiv faptul că a fost condamnat pe baza declaraţiei unui martor necorespunzătoare adevărului se circumscrie dispoziţiilor art. 461 C. proc. pen., referitoare la contestaţia la executare.
Examinând recursul declarat de condamnatul C.M.A. împotriva deciziei instanţei de apel în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul condamnatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul român a prevăzut în mod expres şi limitativ în conţinutul dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., cazurile în care se poate face contestaţie contra executării hotărârii penale astfel:
- când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
- când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
- când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;
- când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios, instanţa de apel şi-a însuşit, la rândul ei argumentele primei instanţe cu privire la respingerea contestaţiei la executare formulată de condamnat.
Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut un riguros examen asupra motivelor concret evidenţiate de contestatorul condamnat, respectiv, greşita sa condamnare pentru fapta de care a fost acuzat şi a cărei încadrare juridică fost dovedită pe baza unor declaraţii mincinoase făcute de martorii audiaţi, în raport cu prevederile art. 461 lit. ) C. proc. pen., de care acesta s-a prevalat, constatând că aspectele invocate nu se încadrează în dispoziţiile menţionate.
Pe de altă parte, aceleaşi apărări formulate în recurs, de către recurentul contestator condamnat nu pot fi avute în vedere, deoarece aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei, administrarea probatoriului, vizează judecarea cauzei pe fond, ce a fost soluţionată prin hotărâre definitivă şi a dobândit autoritate de lucru judecat, nereprezentând incidente ce ţin de executarea pedepsei, în accepţiunea nici unui caz prevăzut la art. 461 C. proc. pen.
În raport cu cele arătate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia contestaţiei la executare, în raport cu motivele invocate de contestatorul condamnat, pronunţând o hotărâre legală sub toate aspectele, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
De asemenea, verificând Decizia instanţei de apel nu s-a constatat existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator C.M.A. împotriva deciziei penale nr. 758 din 7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator C.M.A. împotriva deciziei penale nr. 758 din 7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 120 RON (1.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 40 RON (400.000 lei), se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 506/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 514/2006. Penal → |
|---|
