ICCJ. Decizia nr. 6270/2006. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6270/2006
Dosar nr. 10959/1/2006
Şedinţa publică din 27 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 148 din 24 martie 2006 a Tribunalului Bacău, s-a respins contestaţia la executare a sentinţei penale nr. 368/ D din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău, formulată de contestatorul R.G.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 368/ D din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău i s-a aplicat inculpatului R.G. pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c), ipoteza I C. pen.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de 7 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Potrivit art. 66 C. pen., executarea pedepsei complementare a unor drepturi, începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei, iar conform art. 426 C. proc. pen., punerea în executare se realizează prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii după dispozitivul hotărârii, atât la consiliul local în a cărei rază îşi are domiciliul condamnatul, cât şi la organul care supraveghează exercitarea acestor drepturi.
Întrucât legea stabileşte în mod imperativ momentul începerii executării pedepsei complementare, rezultă că acesta are caracter obligatoriu, nefiind îngăduit instanţei de executare să constate în afara reglementării legale existente, existenţa unui alt moment ce marchează începerea executării pedepsei complementare. În cazul în care instanţa ar dispune prin hotărâre judecătorească stabilirea unui alte moment de începere a executării pedepsei complementare, ar însemna o încălcare esenţială a legii în vigoare şi în plus, intrarea nejustificată în domeniul legislativului.
Astfel, întrucât legea penală prevede expres că executarea pedepsei complementare începe numai după executarea pedepsei închisorii, rezultă că instanţa are obligaţia de a respecta acest principiu legal al ordinii de prioritate a executării acestor două categorii de pedepse, în toate cazurile şi în toate situaţiile.
Rezultă deci, că atât timp cât pedeapsa închisorii nu a fost executată ori considerată ca executată ori încetată obligaţia executării acesteia, instanţa nu poate nici dispune şi nici încuviinţa începerea executării pedepsei complementare.
Instanţa poate constata momentele ce marchează începerea executării pedepsei complementare de îndată ce pedeapsa principală a fost executată ori considerată ca executată ori stinsă obligaţia executării acesteia prin prescripţie.
Momentul care marchează începerea executării pedepsei complementare este strict determinat prin lege şi anume data la care pedeapsa închisorii a fost executată ori obligaţia de a executa a încetat sau s-a stins.
În speţă, însă, se constată că petentul condamnat nu a executat pedeapsa închisorii şi nici nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 66 C. pen.
Mai mult decât atât, executarea pedepsei închisorii a fost suspendată pe durata termenului de încercare, la împlinirea căruia dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86 C. pen., condamnatul va fi reabilitat de drept şi ca urmare vor înceta de drept, conform art. 133 alin. (1) C. pen., toate interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
În această situaţie, întrucât pe data împlinirii termenului de încercare condamnatul va fi reabilitat de drept (dacă sunt, în mod evident, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 86 şi 866 C. pen.), pedeapsa complementară nu se mai execută.
Rezultă că, pe parcursul termenului de încercare al suspendării executării pedepsei închisorii, condamnatul nu se află şi în executarea pedepsei complementare aplicate, iar dacă la împlinirea termenului de încercare sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 866 C. pen., toate interdicţiile ce fac obiectul pedepsei complementare vor înceta, iar această pedeapsă nu va mai putea fi executată.
În cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării acesteia, executarea pedepsei complementare devine posibilă numai în cazul în care pentru pedeapsa principală a închisorii s-a dispus anularea suspendării şi executarea acesteia efectivă ori s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei închisorii şi, în toate cazurile, numai după ce pedeapsa principală a închisorii a fost executată, ori considerată încetată ori prescrisă, conform cu dispoziţiile art. 66 C. pen.
În prezent, pentru condamnatul petent curge termenul de încercare, însă, în cursul şi în interiorul acestuia nu este executată pedeapsa complementară aplicată şi, prin urmare, orice restricţie adusă drepturilor acestuia, pe temeiul pedepsei complementare şi în considerarea executării acesteia, constituie o încălcare a drepturilor acestuia şi se situează în afara reglementării legii.
Astfel, pe durata termenului de încercare al suspendării executării pedepsei principale a închisorii, pedeapsa complementară nu se execută.
Deşi legea prevede că suspendarea executării priveşte numai pedeapsa principală a închisorii, cât timp aceasta nu a fost executată, pedeapsa complementară nu-şi poate începe cursul executării. Legea subordonează executarea pedepsei complementare, de momentele ce marchează fie executarea pedepsei principale, fie încetarea sau stingerea acesteia, ceea ce înseamnă că elementul principal este pedeapsa închisorii şi executarea acesteia iar elementul secundar îl constituie pedeapsa complementară şi momentul începerii executării acesteia.
Cum, însă, pedeapsa principală a închisorii, care este mai gravă, nu se execută, fiind dispusă suspendarea executării, este normal şi firesc, ca pe durata termenului de încercare, condamnatul să nu fie supus la nicio interdicţie, inclusiv la cele specifice pedepsei complementare.
De aceea, cererea condamnatului se apreciază ca fiind neîntemeiată, neputându-se constata ca fiind executată o pedeapsă complementară a cărei executare nu a început şi nici nu poate să înceapă cât timp se desfăşoară fără incidente termenul de încercare al suspendării executării pedepsei principale. În speţă, aspectul ce priveşte pedeapsa complementară nu constituie o nelămurire în legătură cu hotărârea ce se execută, deoarece dispoziţiile art. 66, cât şi efectele scurgerii termenului legal de încercare, se produc de drept, fără niciun echivoc. De asemenea, suspendarea executării pedepsei principale, nu constituie o cauză de stingere şi nici de micşorare a pedepsei complementare, pe durata termenului de încercare.
Faptul că pedeapsa complementară nu se execută cât timp pedeapsa principală nu a fost executată, nu constituie, astfel, un incident ivit în cursul executării pedepselor, ci un efect legal, prevăzut de art. 66 C. pen.
Apelul contestatorului R.G. împotriva sentinţei penale nr. 148/ D din 24 martie 2006 a Tribunalului Bacău, a fost respins, de către Curtea de Apel Bacău - Secţia Penală, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs, contestatorul R.G. susţinând că hotărârea este netemeinică şi nelegală deoarece n-a ţinut seama de obligaţia avută de instanţa de executare de a stabili termene clare şi modalitatea de înscriere în cazierul judiciar a interdicţiei derivate din pedeapsa complementară de aşa natură, încât să se ştie precis, de când începe executarea acesteia, pentru ca această pedeapsă, să nu producă şi alte efecte, decât, cele prevăzute de lege.
Recursul contestatorului este nefondat.
Prin sentinţa penală nr. 368 din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău, contestatorul R.G. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Pedeapsa principală de 4 ani închisoare s-a dispus să fie suspendată în ce priveşte executarea, sub supraveghere, pe o durată de 7 ani, stabilită, ca termen de încercare.
Sentinţa penală, mai sus menţionată, a rămas definitivă, prin Decizia penală nr. 5559 din 13 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind comunicată de biroul de executări penale al instanţei de executare către I.P.J. Vaslui – Evidenţă operativă şi cazier judiciar, Administraţia Finanţelor Publice Bacău şi la S.R.S.I.S.E.S.N.L., de pe lângă Tribunalul Bacău.
Susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa nu a respectat ordinea legală a executării pedepsei nu poate fi primită, prin hotărâre, aplicându-se, mai întâi, pedeapsa principală de 4 ani închisoare, cu suspendarea executării, sub supraveghere şi apoi, pedeapsa complementară, care, conform legii, se execută, după terminarea executării pedepsei principale.
În speţă, contestatorul, beneficiind de suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei principale, pe timpul termenul de încercare, are suspendată şi executarea pedepsei complementare, care are caracter coercitiv activ, numai în măsura în care acest caracter se regăseşte, în executarea efectivă a pedepsei principale.
Aceasta face ca, în fapt, în speţă, pedeapsa complementară nici să nu se mai execute dacă contestatorul respectă condiţiile suspendării şi, ca urmare, aceasta nu se revocă, în acest caz, operând reabilitarea de drept.
Dacă însă, condiţiile suspendării nu se vor respecta, va avea loc revocarea suspendării, cu consecinţa executării în întregime a pedepsei principale şi a celor complementare, alături de pedeapsa pentru noua infracţiune, ce a atras revocarea.
În ceea ce priveşte comunicarea pedepselor la I.P.J., pentru înscrierea în cazierul judiciar, instanţele de executare, în conformitate cu Legea nr. 7/1972, comunică hotărârea instanţei în care sunt înserate pedepsele aplicate şi nu, pe rând, fiecare pedeapsă sau categorie de pedeapsă, la termene diferite.
Aşa fiind, sunt neîntemeiate susţinerile contestatorului, cu privire la aşa-zise obligaţii ale instanţei de executare, de a face diferenţiat comunicările către cazierul judiciar.
În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursul contestatorului împotriva deciziei penale nr. 192 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Bacău ca nefondat şi să-l respingă, ca atare, menţinând, astfel, hotărârea atacată.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul R.G. împotriva deciziei penale nr. 192 din 13 iunie 2006 a Curţii de Apel Bacău.
Obligă recurentul contestator să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6203/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6334/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
