ICCJ. Decizia nr. 2032/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2032/2008
Dosar nr. 1592/2/200.
Şedinţa publică din 5 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 1592/2/2008 a fost respins, ca nefondată, plângerea petentului C.M. împotriva rezoluţiei emise la 22 februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă plângerea petentului împotriva soluţiei emise la 30 ianuarie 2008 în dosarul nr. 2092/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost obligat petentul la 20 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1592/2/2008, petentul C.M. a formulat plângere împotriva rezoluţiei emise la 22 februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă plângerea petentului împotriva soluţiei din 30 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 2092/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că este victima hotărârii judiciare, că plângerea sa nu a fost soluţionată pe bază de probe, că magistraţii au fost favorizaţi de procurorul general, cauza fiind soluţionată superficial, neintrându-se în fondul cauzei.
Prima instanţă, analizând cauza pe baza actelor şi lucrărilor dosarului a constatat următoarele:
La data de 30 noiembrie 2007 petentul C.M. a solicitat cercetarea şi tragerea la răspundere penală a magistratului M.D.C. din cadrul Judecătoriei Buftea sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în sensul că în dosarul penal nr. 5279/94/2007 în care persoana vătămată are calitatea de „cercetat", „refuză să administreze probe pentru lămurirea şi clarificarea cauzei" şi prin aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la un proces penal corect şi echitabil în condiţii de celeritate".
Prin rezoluţia din 30 octombrie 2008, procurorul a dispus în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) în privinţa judecătorului M.D.C., arătându-se că respingerea sau administrarea probelor este un drept al autorităţii judecătorului în condiţiile art. 67 C. proc. pen.
Împotriva soluţiei, petentul C.M. a formulat plângere la procurorul general.
Prin rezoluţia din 30 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 2092/P/2007 a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată, arătându-se că petentul în plângerea sa a făcut afirmaţii generale cu privire la fapta judecătorului, nerespectând dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen.
Analizând conţinutul plângerii petentului este de observat faptul că aceasta nu conţine descrierea faptei şi nici nu indică mijloacele de probă pe care se bazează, încălcând astfel dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen.
În lipsa unor date certe cu privire la săvârşirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă pe care se bazează aceste susţineri, plângerea petentului nu a putut fi considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală.
De asemenea, faptul că un judecător s-a pronunţat într-o cauză în sensul respingerii sau admiterii unor probe pe considerentul utilităţii şi concludentei, fie dimpotrivă, sunt prevăzute de lege, căi de atac.
Deliberarea pe care magistraţii o fac nu poate fi obiect al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea comiterii unei fapte penale.
Existenţa căilor de atac reprezintă o garanţie a reexaminării cauzei pentru înlocuirea unei hotărâri cu o nouă hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin folosirea cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiţiei, un remediu procesual care are ca raţiune şi finalitate, îndreptarea unor greşeli comise de instanţă sau de părţi cu ocazia primei judecăţi.
Aspectele învederate de către petent în măsura în care se vor dovedi contrare legii pot fi remediate prin exercitarea căilor de atac.
Încheierile prin care instanţa a dispus asupra administrării probelor (soluţionează chestiuni premergătoare fondului date în timpul judecăţii) vor fi atacate numai o dată cu sentinţa sau eventual Decizia.
Deliberarea asupra probelor constituie o activitate logică a magistraţilor care stă la baza procesului de soluţionare a cauzelor ce se consemnează într-o încheiere, încheiere ce este supusă şi ea verificării de către instanţele superioare atunci când este exercitată calea de atac, fie a apelului sau a recursului.
Acest proces obiectiv şi logic al judecătorului de deliberare asupra utilităţii şi pertinenţei probelor nu poate forma obiectul unei plângeri penale.
Convingerea judecătorului cu privire la aprecierea utilităţii unei probe apare ca rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, a vinovăţiei făptuitorului etc.
În dreptul român funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită.
Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Astfel, nu s-a putut reţine ca infracţiune activitatea judecătorului de apreciere a probelor.
Pentru aceste considerente, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului C.M., văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal, recurs petiţionarul C.M., criticând-o, considerând, că, atât procurorii, cât şi judecătorii care au soluţionat cauza au comis infracţiunile de abuz în serviciu, fals intelectual şi favorizarea infractorului cu scopul de a-l favoriza pe colegul lor M.D., acelaşi mod de operare folosindu-l şi magistraţii care au soluţionat cauzele ce îi priveau pe colegii lor, P.N. şi A.M.
La termenul de astăzi, au lipsit, atât recurentul petiţionar, cât şi intimatul, procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de recurentul petiţionar au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei sentinţe.
Examinând recursul declarat de recurentul petiţionar C.M. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, conform art. 2781 alin. (10) cu referire la art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul petiţionarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat prima instanţă, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.M.
Înalta Curte consideră că au fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă judecătorul M.D.C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului au fost examinate, criticile formulate de petiţionar, în raport cu persoana şi fapta pretins a fi săvârşită de către acesta, constatându-se că la data de 30 noiembrie 2007 C.M. a solicitat cercetarea şi tragerea la răspundere penală a magistratului mai sus amintit pe motiv că în dosarul penal nr. 5279/94/2007 în care persoana vătămată are calitatea de „cercetat", „refuză să administreze probe pentru lămurirea şi clarificarea cauzei" şi prin aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la un proces penal corect şi echitabil în condiţii de celeritate".
Respingerea sau administrarea probelor este un drept al autorităţii judecătorului în condiţiile art. 67 C. proc. pen. Împotriva hotărârii de respingere sau admitere a probelor pe considerentul, fie că trebuiau administrate datorită utilităţii şi concludentei, fie dimpotrivă, sunt prevăzute de lege căi de atac. Printre căile de atac nu se numără plângerea penală împotriva magistratului, întrucât actul deliberării nu poate fi obiect al urmăririi penale.
În raport cu cele arătate, procurorul a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de judecătorul M.D.C. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Petiţionarul a formulat plângere împotriva acestei rezoluţii la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care i-a respins plângerea, ca neîntemeiată prin rezoluţia din 22 februarie 2008, dată în dosarul nr. 209/II/2/2008.
În considerentele rezoluţiei date, procurorul general a constatat că, atât în plângerea penală, cât şi în plângerea împotriva soluţiei, persoana vătămată a formulat afirmaţii generice, fără a face nicio precizare privind obiectul cauzei, mijloacele de probă care nu au fost administrate de judecător, încheierea (încheierile) prin care instanţa s-a pronunţat sub aceste aspecte, acţiunile (inacţiunile) determinate prin care judecătorul a încălcat atribuţiile de serviciu şi nici în ce a constat eventuala atingere adusă intereselor legale ale petiţionarului.
Deosebit de faptul că ipotetica administrare necorespunzătoare a unor mijloace de probă nu constituie, în sine, o dovadă a săvârşirii infracţiunii în discuţie şi, cu, atât mai puţin, a intenţiei specifice acesteia, s-a observat în cauză, că persoana vătămată nici măcar nu a respectat condiţiile minime prevăzute de lege, referitoare la conţinutul plângerii penale. Au fost încălcate, astfel, dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora plângerea trebuie să cuprindă, între altele, „descrierea faptei" care formează obiectul plângerii şi, „indicarea... mijloacelor de probă".
Înalta Curte consideră că prima instanţă a făcut o corectă evaluare asupra actelor premergătoare efectuate de către procuror, stabilind că din conţinutul plângerii petiţionarului este de observat faptul că aceasta nu conţine descrierea faptei şi nici nu indică mijloacele de probă pe care se bazează, încălcând astfel dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., iar în lipsa unor date cu privire la săvârşirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă pe care se bazează aceste susţineri, plângerea petentului nu poate fi considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală.
De asemenea, instanţa de fond a stabilit judicios că deliberarea pe care magistraţii o fac nu poate fi obiect al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea comiterii unei fapte penale. Existenţa căilor de atac reprezintă o garanţie a reexaminării cauzei pentru înlocuirea unei hotărâri cu o nouă hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin folosirea cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiţiei, un remediu procesual care are ca raţiune şi finalitate îndreptarea unor greşeli comise de instanţă sau de părţi cu ocazia primei judecăţi. încheierile prin care instanţa a dispus asupra administrării probelor sunt atacate numai odată cu sentinţa sau eventual Decizia.
Totodată, prima instanţă a evidenţiat faptul că deliberarea asupra probelor constituie o activitate logică a magistraţilor care stă la baza procesului de soluţionare a cauzelor ce se consemnează într-o încheiere, încheiere ce este supusă şi ea verificării de către instanţele superioare atunci când este exercitată calea de atac, fie a apelului sau a recursului. Deliberarea asupra utilităţii şi pertinenţei probelor nu poate forma obiectul unei plângeri penale, fiind un proces obiectiv şi logic al judecătorului. Convingerea judecătorului cu privire la aprecierea utilităţii unei probe apare ca rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, a vinovăţiei făptuitorului etc. în dreptul român funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală şi de către instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.
Aşadar, prima instanţă a apreciat just, că în cauză nu se poate reţine ca infracţiune, activitatea judecătorului de apreciere a probelor.
Totodată, Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor şi lucrărilor existente la dosar, a constatat că, atât rezultatul deliberării, cât şi celeritatea sau lipsa de celeritate în judecarea cauzelor, atâta vreme, cât nu există vreun indiciu că sunt urmarea comiterii vreunei fapte penale nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, respectiv aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pretins a fi comisă de intimatul M.D.C.
Înalta Curte nu poate avea în vedere afirmaţiile formulate de recurentul petiţionar cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă, deoarece acestea nu sunt susţinute de argumente, ci sunt doar aprecieri generice, care sunt infirmate de motivarea temeinică a instanţei cu privire la atribuţiile concrete al judecătorului, în cursul judecăţii cu privire la aprecierea probelor în cadrul deliberării, constatând că fapta intimatului M.D.C. nu este prevăzută de legea penală.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră să sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar C.M. împotriva sentinţei penale nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar C.M. împotriva sentinţei penale nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 959/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2044/2008. Penal → |
|---|
