ICCJ. Decizia nr. 2188/2008. Penal

Decizii penale ICCJ 2008

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2188/2008

Dosar nr. 3788/2/200.

Şedinţa publică din 18 iunie 2008

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin sentinţa penală nr. 127 din 18 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, a admis plângerea formulată de petentul C.V.

În temeiul art. 2781 C. proc. pen. a desfiinţat rezoluţia nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispus trimiterea cauzei procurorului în vederea completării actelor premergătoare efectuate în cauză.

A respins ca nefondată plângerea formulată de petentul V.M.N. împotriva aceleiaşi rezoluţii.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul V.M.N. la plata sumei de 100 lei către stat, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de plângerea petentului C.V. au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele.

Prin cererea adresată Curţii la data de 30 martie 2006, petentul C.V. a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 1018/P din 09 februarie 2006 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatului-făptuitor V.M.N., pentru săvârşirea infracţiunii de represiune nedreaptă, prev. de art. 268 C. pen.

În motivarea plângerii a arătat că rezoluţia este netemeinică întrucât întreaga activitate de urmărire penală a fost efectuată cu rea credinţă de către procurorul V.M.N., în condiţiile în care avea cunoştinţă că faptele nu există, neţinând seama de constatările tehnico-ştiinţifice care atestau că semnăturile de la rubrica „casier" nu au fost executate de către petent ci de numiţii M.I. şi D.S., administratorii societăţilor comerciale de la care acesta a achiziţionat spaţiul comercial şi clădirea.

Împrejurarea că procurorul avea cunoştinţă de nevinovăţia sa, a susţinut petentul, a rezultat atât din cele arătate anterior, cât şi din modul în care a fost direcţionată ancheta.

A mai arătat petentul că, după ce a fost achitat de către instanţa fondului, procurorul V.M.N. a încercat să demonstreze cu orice preţ prin motivele de apel redactate, că era un infractor deosebit de periculos şi că interesul acestuia era cel al condamnării sale şi nu al aflării adevărului, fapt rezultat din existenţa unor relaţii de prietenie dar şi de afaceri cu numitul H.T., cel care a reclamat la poliţie faptele presupus săvârşite de către el. A menţionat că relaţia dintre procurorul V.M.N. şi H.T. este dovedită pe bază de înscrisuri din care rezultă că soţia acestuia din urmă, H.E. (director al Direcţiei de Administrare a învăţământului Preuniversitar) a impus mai multor unităţi de învăţământ din sectorul 4 să achiziţioneze lucrarea Achiziţii Publice - Etapele atribuirii contractului de achiziţie publică, a cărui autor este însuşi procurorul V.M.N.

În drept a invocat dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

În susţinerea plângerii petentul a depus, în copie, articole de presă referitoare la relaţia de prietenie dintre intimatul-făptuitor şi H.T.

La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere împotriva rezoluţiilor nr. 1018/P din 09 februarie 2006 şi 3705/16209/2006 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, prin schimbarea temeiului achitării, respectiv în cel prevăzut de art. 10 lit. a) ori art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut în privinţa sa, prin rezoluţia nr. 1018/P din 09 februarie 2006, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 268 C. pen. sub aspectul laturii subiective, întrucât în realitate trebuia să se constate că fapta de represiune nedreaptă nu a existat în materialitatea sa sau că a existat doar tragerea la răspundere penală a inculpatului (represiunea statală) şi că această faptă nu este prevăzută de legea penală.

În susţinerea temeiului achitării, petentul V.M.N. a invocat referatul de achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a apreciat că soluţia de achitare este netemeinică, fiind bazată exclusiv pe declaraţiile nesincere ale inculpatului şi ale martorilor, aceştia din urmă schimbându-şi în mod nejustificat şi subiectiv depoziţiile din cursul urmăririi penale, situaţie explicabilă prin faptul că sunt sau au fost angajaţi la societăţile comerciale administrate de inculpatul C.V.

În dovedirea plângerii, petentul a depus, în copie xerox, referatul de achitare nr. 4247/lll-4 din 10 iulie 2005, o invitaţie la nuntă şi o fotografie din care rezultă că articolele de presă invocate de C.V. sunt defăimătoare, fiind scrise de un jurnalist aflat în relaţie de rudenie prin alianţă cu acesta.

Întrucât ambele plângeri vizau rezoluţii ale parchetului privitoare la aceleaşi fapte, prin încheierea din 6 iulie 2006 dată în dosarul 3629/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, s-a dispus conexarea dosarului 3938/272006 la dosarul 3629/2/2006, constatându-se incidenţa dispoziţiilor art. 34 lit. d) C. proc. pen.

Prin sentinţa penală nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I a penală, a fost admisă plângerea formulată de petentul C.V. în dosarul nr. 3629/2/2006 conexat la dosarul nr. 3938/2/2006, a fost desfiinţată rezoluţia nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatului V.M.N. pentru infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul V.M.N. formulată în dosarul nr. 3938/2/2006 împotriva aceleiaşi rezoluţii a parchetului.

Prin Decizia penală nr. 2463 din 8 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi intimatul V.M.N., s-a dispus casarea sentinţei penale nr. 170 din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare la această instanţă.

Rejudecând în fond după casare, Curtea reţine următoarele:

La data de 12 septembrie 2005, partea vătămată C.V. a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând tragerea la răspundere penală a făptuitorului V.M.N. pentru săvârşirea infracţiunii de represiune nedreaptă prevăzută de art. 268 C. pen., constând în aceea că a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul nr. 2848/P din 11 noiembrie 2002, pentru comiterea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals, prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 290 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., deşi cunoştea faptul că este nevinovat.

În motivarea plângerii arată că este administratorul SC P.T.A. SRL, societate care a închiriat în anul 1996 o suprafaţă de teren de la Administraţia Pieţelor Sector 4 pe care a desfăşurat activităţi de comercializare a cărnii într-un magazin până în anul 2000. La data de 17 septembrie 1999, SC M. SRL, administrată de H.T., a încheiat un contract de asociere în participaţiune cu Primăria Sectorului 4 prin care a concesionat Piaţa Berceni-Olteniţa şi ulterior, în această calitate de locator, i-a fost reînchiriată aceeaşi suprafaţă de teren de către SC M. SRL. întrucât chiria cerută de această societate era cu mult mai mare decât cea convenită anterior cu Administraţia Pieţelor Sector 4, a denunţat noul contract, motiv pentru care SC M. SRL a formulat o acţiune în evacuare împotriva societăţii administrate de partea vătămată pentru neplata chiriei.

Partea vătămată C.V. susţine că făptuitorul V.M.N. l-a acuzat, pe nedrept, că în cadrul litigiului comercial ar fi depus două facturi ce atestau împrejurări necorespunzătoare adevărului, facturi semnate de alte persoane, pe care de asemenea Ie-a instigat să le falsifice. Apreciază partea vătămată că întreaga urmărire penală desfăşurată în cauză de către procurorul V.M.N., soldată în final cu achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru ambele fapte, a fost desfăşurată cu rea-credinţă, întrucât ştia că este nevinovat şi că faptele reţinute în sarcina sa nu existau.

Astfel, deşi a dispus efectuarea în cauză a unor constatări tehnico-ştiinţifice care să stabilească persoanele care au executat scrisul şi semnăturile existente pe facturile contestate şi de pe chitanţele care atestau efectuarea plăţilor, probă din care a rezultat că semnăturile de la rubricile casier fuseseră executate de M.I. şi D.S., procurorul nu a ţinut seama de aceste concluzii şi a procedat la audierea celor două persoane în calitate de învinuiţi pentru infracţiunile prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 şi art. 11-13 din Legea nr. 84/1997.

Petentul a susţinut că intimatul-făptuitor nu a procedat mai înainte la disjungerea acestei cauze de cea în care figura ca învinuit, nominalizându-i ca martori pe M.I. şi D.S. în rechizitoriu, după care a disjuns cauza acestor doi învinuiţi şi a format un nou dosar pe care l-a trimis Poliţiei Sector 4 pentru cercetări. Apreciază că prin această operaţiune juridică, procurorul a urmărit să-i ţină sub presiune pe cei doi învinuiţi şi, în schimbul unor declaraţii care să-l incrimineze, să fie beneficiarii unei soluţii favorabile în legătură cu faptele pentru care fuseseră cercetaţi. De altfel, a susţinut petentul, învinuirea ce i-a fost adusă nu se baza la momentul trimiterii în judecată decât pe declaraţiile date de aceşti doi „martori", care au susţinut că au derulat operaţiuni comerciale de vânzare de active cu petentul, atestate de facturi şi chitanţe, cu precizarea că unele menţiuni fuseseră adăugate ulterior pe înscrisuri, fără ştiinţa lor, de către martora B.M. Petentul a învederat că, pornind de la aceste declaraţii, procurorul a tras concluzia că ar fi determinat-o pe martoră să adauge aceste menţiuni, deşi aceasta a declarat în mod constant că nu a falsificat înscrisurile şi nici nu a fost determinată să efectueze o astfel de operaţiune.

Consideră petentul că săvârşirea infracţiunii de către intimatul-făptuitor rezultă şi din faptul că acesta a redactat motivele de apel, după ce a fost achitat de către instanţa de fond. Arată că în realitate procurorul era interesat să obţină condamnarea sa, deoarece se afla în relaţii de prietenie şi de afaceri cu H.T., cel care l-a reclamat la poliţie, aspect dovedit prin înscrisuri şi invocat în repetate rânduri de către H.T.

Prin rezoluţia nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul V.M.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 268 C. pen., în motivarea soluţiei de netrimitere în judecată s-a reţinut că soluţia de achitare a petentului nu este imputabilă procurorului şi nu s-a făcut dovada că acesta a acţionat, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie directă.

Prin rezoluţia nr. 3285/1511 din 14 martie 2006 a Procurorului Şef Adjunct al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de către procurorul ierarhic superior că soluţia adoptată în cauză este legală, în condiţiile în care reaua-credinţă a procurorului nu a fost dovedită prin probe concludente.

La rândul său, petentul V.M.N. a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 1018/P din 09 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând schimbarea temeiului achitării prin constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), ori a prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Prin rezoluţia nr. 3705/1629/2006 a Procurorului Şef Adjunct al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petent împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, apreciindu-se de către procurorul ierarhic superior că soluţia adoptată în cauză este legală, în condiţiile în care fapta exista în materialitatea sa, respectiv sub forma trimiterii unei persoane în judecată, însă nu era întrunită şi cerinţa existenţei laturii subiective a infracţiunii de represiune nedreaptă.

Petentul V.M.N. a formulat, la data de 6 aprilie 2006, plângere adresată instanţei în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., solicitând schimbarea temeiului achitării prin constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), ori a prevederilor art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), invocând în susţinerea plângerii referatul de achitare nr. 4247/l 11-4 din 10 iulie 2005 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a apreciat că soluţia de achitare a inculpatului C.V. este netemeinică.

Potrivit art. 268 C. pen. constituie infracţiunea de represiune nedreaptă „fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană, ştiind că este nevinovată".

Analizând conţinutul plângerii penale formulată de partea vătămată C.V., se observă că acesta susţine că infracţiunea de represiune nedreaptă a fost săvârşită prin două din modalităţile alternative prevăzute de textul incriminator, respectiv punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a unei persoane, acţiuni care au avut loc în speţă, astfel că se circumscriu laturii obiective a infracţiunii.

Cerinţa esenţială în stabilirea existentei acestei infracţiuni şi care face foarte grea probarea unei asemenea fapte se referă la existenţa intenţiei directe cu care acţionează făptuitorul, făptuitor care cunoaşte că subiectul pasiv al infracţiunii este nevinovat.

Or, stabilirea existentei ori inexistentei laturii subiective a infracţiunii, nu poate fi dedusă doar din analiza conţinutului plângerii penale şi a dosarului penal în care s-a emis rechizitoriul cu dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, fără a efectua şi alte acte premergătoare prin care să se verifice susţinerile părţii vătămate. De fapt, doar din cuprinsul plângerii penale şi a actelor dosarului penal menţionat, procurorului intimat îi era imposibil să stabilească existenta ori inexistenta laturii subiective a infracţiunii. Se poate constata că procurorul de caz nu a procedat la audierea părţii vătămate, la audierea inculpatului (fără ascultarea acestuia nu vedem cum s-ar putea stabili elementul subiectiv referitor la acuzaţia care i se aduce) ori a martorilor indicaţi de partea vătămată, cu referire specială la H.T. şi H.E.

Curtea a apreciat că în speţă procurorul a efectuat acte premergătoare sumare, din care nu putea trage nicio concluzie în vreun sens sau altul, privitor la temeinicia plângerii penale, aprecierea faptului că soluţia de achitare a inculpatului C.V. nu îi este imputabilă intimatului-făptuitor V.M.N., fiind lipsită de relevanţă şi, mai mult, nu poate fi stabilită printr-un „referat de achitare" prin care se analizează temeinicia unei soluţii definitive ce exprimă autoritatea de lucru judecat. Acest „referat de achitare" nu poate fi luat în seamă, deoarece Curtea a apreciat că opiniile unui magistrat referitoare la netemeinicia unei hotărâri judecătoreşti definitive sunt inadmisibile, aceste opinii putându-se referi doar la eventuale probleme de drept susceptibile de analiză şi nu la aprecierea făcută de instanţe cu privire la probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, textul incriminator nu prevede ca o condiţia obligatorie ca soluţia de achitare să fie imputabilă procurorului instrumentator al cauzei, ci doar ca acesta să efectueze una sau mai multe din modalităţile alternative descrise de text, ştiind că persoana împotriva căreia a dispus una din aceste măsuri este nevinovată.

Deşi mobilul infracţiunii de represiune nedreaptă nu este necesar pentru existenţa acestei infracţiuni, totuşi Curtea a apreciat că este greu de presupus ca procurorul să dispună trimiterea în judecată a unei persoane fără a avea o motivaţie a acestui gest şi în acest sens avem în vedere cele învederate de petentul C.V. referitor la relaţia de duşmănie pe care o are cu H.T. (care a denunţat comiterea presupuselor fapte penale) şi respectiv relaţia de prietenie dintre acesta din urmă şi intimatul-făptuitor V.M.N. Verificarea acestor aspecte învederate în cuprinsul plângerii penale ar fi fost utilă deoarece puteau constitui probe indirecte din care să rezulte reaua-credinţă a procurorului în a obţine condamnarea petentului. Dovedirea acestor aspecte ar constitui deja un indiciu asupra relei-credinţe a procurorului în instrumentarea cauzei penale, deoarece, în ipoteza în care ar fi veridice, procurorul avea obligaţia de a se abţine de la efectuarea anchetei şi, cu atât mai mult, de a redacta motivele de apel împotriva soluţiei de achitare în primă instanţă a petentului C.V.

Asupra acestui ultim aspect ar fi trebuit de altfel să fie efectuate verificări de către procuror, deoarece este îndeobşte cunoscut că redactarea motivelor de apel ori de recurs, în ipoteza declarării căii de atac de către parchet, se face de către procurorul de şedinţă ori de un alt procuror judiciar şi nu de un procuror ce este implicat în activităţi de urmărire penală.

Ca atare, Curtea a apreciat că este necesară efectuarea de acte premergătoare suplimentare pentru a se verifica temeinicia plângerii penale, probatoriul strâns până în acest moment nefiind suficient pentru reţinerea cauzei spre judecată ori pentru a solicita parchetului să înceapă urmărirea penală în cauză.

Aceste acte premergătoare vor avea drept scop stabilirea existenţei ori inexistenţei relei-credinţei a intimatului-făptuitor V.M.N. în instrumentarea cauzei penale, în sensul stabilirii cunoaşterii împrejurării că inculpatul C.V. era nevinovat, atitudine subiectivă ce poate fi desprinsă din presupusa relaţie pe care o avea faţă de numitul H.T. şi din împrejurarea că a redactat personal motivele de apel împotriva soluţiei de achitare în primă instanţă a inculpatului C.V., în pofida faptului că practica parchetelor în acest sens este de a încredinţa această motiva unui procuror specializat în domeniul judiciar.

S-a arătat că aceste fapte urmează a fi stabilite prin audierea nemijlocită a părţii vătămate C.V., a făptuitorului V.M.N., a martorilor H.E. şi H.T., efectuarea de confruntări între făptuitor şi H.E. şi H.T., cercetarea aspectelor privind distribuţia cărţii „Achiziţiile publice" al cărui autor este făptuitorul şi verificarea împrejurărilor care au dus la redactarea motivele de apel de către făptuitor, precum şi prin administrarea oricăror probe care ar duce la aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Cât priveşte solicitarea petentului V.M.N. de schimbarea a temeiului achitării, Curtea a apreciat că nu poate fi primită atâta vreme cât actele materiale ce se circumscriu laturii obiective a infracţiuni de represiune nedreaptă au fost efectuate de acesta, existând o faptă în materialitatea ei şi nu se poate susţine că această faptă - trimiterea în judecată a unei persoane - nu este prevăzută de legea penală, textul incriminator indicând-o ca una dintre modalităţile alternative de realizare a infracţiunii, a cărei existenţă atrage o sancţiune de natură penală.

Pentru aceste considerente Curtea, a admis plângerea formulată de petentul C.V.

Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi petiţionarul V.M.N., prin avocat M.G., fără împuternicire avocaţială.

Reprezentantul parchetului a susţinut numai motivele 1 şi 3 depuse în scris la dosarul cauzei, şi a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost depus în scris, cu trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, cu indicarea cărei unităţi de parchet îi revine competenţa să soluţioneze cauza, iar cu privire la punctul 3 din motivele scrise, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, respingerea plângerii petentului C.V. ca neîntemeiată.

Petiţionarul V.M.N. prin avocat M.G., a depus în scris motivele de recurs, motive ce nu au mai fost susţinute şi analizate în raport de faptul că declaraţia de recurs a fost formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Examinând recursul declarat de petentul V.M.N., prin avocat M.G., Înalta Curte îl va respinge ca inadmisibil, întrucât a fost declarat de către un avocat care nu îl reprezentase la fond şi nici nu avea împuternicire în vederea declarării căii de atac, deci de o persoană care nu face parte dintre cele arătate limitativ în dispoziţiile art. 3852 cu referire la art. 362 C. proc. pen.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate de voturi, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce vor preceda.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată este nelegală numai sub aspectul primului motiv de recurs, referitor la faptul că în raport de modificările aduse dispoziţiilor art. 2781 pct. 8 lit. b) C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006, cauza trebuia trimisă la aceiaşi unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N., şi nu în vederea completării actelor premergătoare efectuate în cauză astfel cum a hotărât instanţa de fond, această ultimă soluţie nefiind prevăzută de lege.

Totodată, Înalta Curte apreciază că deşi soluţia dispusă de prima instanţă este corectă pe fond, nu este dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege, astfel că va suplini această greşită aplicare a dispoziţiilor procedurale, modificând sentinţa instanţa de fond în sensul că va dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N.

Cum verificarea acestui motiv de nelegalitate invocat de parchet în recursul său primează celorlalte critici subsidiare de netemeinicie (unele dintre motivele scrise nemaifiind susţinute cu ocazia dezbaterilor), examinarea acestora apare ca era inutilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. cu referire la art. 2781 pct. 8 lit. b) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 127 din 18 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, va casa în parte sentinţa penală recurată şi, rejudecând, va admite plângerea formulată pe petentul C.V., va desfiinţa rezoluţia nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va dispune trimiterea cauzei la aceiaşi unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N.

Totodată, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N., prin avocat M.G., iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va oblige pe petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

Cu majoritate de voturi:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 127 din 18 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală.

Casează în parte sentinţa penală recurată şi, rejudecând, admite plângerea formulată pe petentul C.V., desfiinţează rezoluţia nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dispune trimiterea cauzei la aceeaşi unitate de parchet în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 268 C. pen. de către intimatul V.M.N.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul V.M.N.

Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare, ocazionate cu soluţionarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2008.

Cu opinia separată a domnului judecător llie Iulian Dragomir numai în sensul admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a casării sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea plângerii formulată de petentul C.V. împotriva aceleiaşi rezoluţii, ca nefondată.

OPINIE SEPARATĂ

Apreciez că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti trebuia admis ca fondat în temeiul dispoziţiilor art. 385/5 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. şi în consecinţă, a se dispune casarea sentinţei recurate, iar pe fond, respingerea plângerii formulate de petentul C.V. ca nefondată, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. împotriva rezoluţiei nr. 1018/P din 19 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Soluţia de mai sus se impunea având în vedere cu titlu de premisă că prin sentinţa recurată s-a statuat că organele de urmărire penală urmează să lămurească existenţa sau inexistenţa unor relaţii de prietenie între intimatul V.M.N. şi numitul H.T. şi, pe cale de consecinţă, să se stabilească buna sau reaua credinţă a acestuia, considerând necesară audierea făptuitorului, a părţii vătămate, a martorilor H.E. şi H.T., efectuarea de confruntări între făptuitor şi aceşti martori, cercetarea aspectelor privitoare la distribuirea lucrării „Achiziţiile publice" şi a verificării împrejurărilor în care au fost redactate motivele de apel de către făptuitor.

Instanţa de judecată trebuie să stabilească împrejurările de fapt şi mijloacele de probă ce pot, în mod obiectiv să fie lămurite şi administrate de organele de urmărire penală.

În prezenta cauză, cu toate că au fost administrate probe în acest sens, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii nu s-a putut stabili existenţa unei relaţii de prietenie între intimat şi familia H., nerezultând nici probele prin care se poate lămuri această situaţie.

În aceste condiţii, organul de urmărire se află în imposibilitatea de a lămuri împrejurările indicate de instanţă, trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale fiind lipsită de orice finalitate.

Nu în ultimul rând, dispoziţiile instanţei privind administrarea de mijloace de probă în vederea constatării de fapte şi împrejurări trebuie să se circumscrie realizării scopului procesului penal.

În acest sens, în conţinutul obiectului probaţiunii pot fi cuprinse doar probele care conduc la lămurirea în totalitate a cauzei, probe pertinente, concludente şi utile.

Chiar dacă stabilirea existenţei unei relaţii de prietenie între intimat şi soţii H. este pertinentă, putând în mod teoretic, să aibă legătură cu pretinsa săvârşire a infracţiunii de represiune nedreaptă, aceasta însă nu este concludentă, neputând conduce la stabilirea vinovăţiei intimatului şi pe cale de consecinţă, la soluţionarea cauzei.

În aceste condiţii, chiar dacă s-ar putea stabili, fără putinţă de tăgadă că între intimat şi soţii H. exista, şa pretinsul moment al săvârşirii faptei, o legătură de prietenie, acest fapt nu poate conduce la convingerea că procurorul M.V.N. cu intenţie, a dispus trimiterea în judecată a petentului C.V., în condiţiile în care era conştient de nevinovăţia acestuia.

În mod teoretic, lămurirea acestei situaţii de fapt nefiind concludentă, nu este nici utilă cauzei, în aceste condiţii trimiterea cauzei la procuror pentru motivele mai sus menţionate nu poate conduce la finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia edictării normei de drept prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.

Mai mult, trebuie observat că majoritatea aspectelor considerate de instanţă nelămurite au fost verificate şi probele indicate au fost administrate.

În acest sens, la dosarul cauzei a fost ataşată lucrarea nr. 163/P/2005 a Departamentului Naţional Anticorupţie în care a fost verificată modalitatea de distribuire a lucrării intimatului V.M. în urma cercetărilor efectuate, inclusiv audierea părţii vătămate, a făptuitorului şi a celor doi martori indicaţi în prezenta cauză, nerezultând indicii care să confirme cele învederate de petent.

Prin rezoluţia din data de 16 ianuarie 2006, dată în lucrarea anterior menţionată, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de M.V., instanţa nedepunând diligente pentru a afla dacă împotriva acestei soluţii a fost formulată plângere de persoana interesată C.V.

Cu privire la faptul că motivele de apel au fost redactate de intimatul M.V., Codul de procedură penală nu stabileşte incompatibilitate a procurorului care a întocmit actul de sesizate al instanţei de a întocmi motivele de apel sau recurs.

← ICCJ. Decizia nr. 2187/2008. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2191/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2188/2008. Penal