ICCJ. Decizia nr. 2391/2008. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2391/2008
Dosar nr. 4492/33/2006
Şedinţa publică din 1 iulie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 52 din 28 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 4492/33/2006, s-a dispus.
Condamnarea inculpatei B.A, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedeapsa principală de 4 ani închisoare.
S-a aplicat aceleiaşi inculpate, pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
S-a interzis inculpatei B.A., exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost computată din pedeapsa principală aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 24 august 2006 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatei.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus condamnarea inculpatului B.Ş., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedeapsa principală de 3 ani închisoare.
S-a aplicat aceluiaşi inculpat, pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de un an.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 5 ani fixat în condiţiile art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului B.Ş. asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a computat din pedeapsa principală aplicată inculpatului, durata reţinerii din data de 4 septembrie 2006.
S-a constatat că prin încheierea din data de 2 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de apel Cluj, s-a menţinut în cursul judecăţii, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată faţă de inculpatul B.Ş.
În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 255 alin. (5) C. proc. pen., a fost obligată inculpata B.A. să restituie următoarele sume de bani, ce au format obiectul mitei, după cum urmează.
- 350 lire sterline către A.M.;
- 400 euro către G.D..
- 300 euro către A.G.;
- 700 euro către Ţ.V.;
- 500 euro către A.I.;
- 1000 euro către M.O.;
- 500 euro către C.I.
S-a constatat că suma de 500 euro reprezentând mita oferită de M.A. a fost recuperată.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut în esenţă, că inculpata B.A. în calitate de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Dragomireşti, judeţul Maramureş, în perioada aprilie 2003 – aprilie 2006, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins şi primit diferite sume de bani în valută de la opt persoane, care s-au autodenunţat, pe care le cerceta penal pentru infracţiuni de trecere frauduloasă a frontierei, la regimul circulaţiei pe drumurile publice sau pentru infracţiunea de uz de fals, promiţându-le că în schimbul banilor, va dispune netrimiterea în judecată a acestora.
În sarcina inculpatului B.Ş. s-a reţinut că în perioada aprilie 2004 – aprilie 2006, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a ajutat-o cu intenţie pe inculpata B.A., al cărei soţ este, să primească mită de la denunţătorii A.I. şi M.A., intermediind preluarea banilor pretinşi de inculpată pentru soluţionarea favorabilă a dosarelor penale în care denunţătorii erau cercetaţi.
În considerentele sentinţei penale instanţa de fond, a redat pe larg situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate în cauză, referindu-se punctual la împrejurările în care s-a consumat fiecare act de executare al infracţiunii continuate de luate de mită şi respectiv complicitate la această infracţiune, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi respectiv art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prima instanţă a apreciat că situaţia de fapt reţinută a rezultat cu certitudine în urma coroborării probelor administrate în cauză, pe care le-a analizat amănunţit în cuprinsul hotărârii.
Cu privire la atitudinea procesuală a inculpaţilor instanţa a constatat că aceştia au negat constant săvârşirea faptelor pentru care au fost acuzaţi, iar inculpata B.A. în încercarea sa de a se disculpa a exercitat presiuni directe sau indirecte asupra denunţătorilor în scopul modificării declaraţiilor acestora în favoarea sa, precum şi acţiuni de influenţare a martorilor.
Pe de altă parte, inculpatul B.Ş. în apărarea sa a susţinut că suma de bani primită de la denunţătorul M.A. ar fi reprezentat contravaloarea cazării acestuia la pensiunea turistică din Vişeul de Sus, apărare însă infirmată de declaraţiile denunţătorului coroborate cu înregistrările audio-video efectuate în cauză.
Inculpatul B.Ş. a mai susţinut în faţa primei instanţe că ar fi fost lipsit de discernământ în momentul preluării sumelor de bani de la cei doi denunţători, A.I. şi M.A., astfel că instanţa a încuviinţat efectuarea unei noi expertize psihiatrice care să stabilească dacă inculpatul B.Ş. a avut discernământul păstrat în momentul comiterii faptelor, expertiză ale cărei concluzii au fost avizate de C.S.M.L. şi care a stabilit că inculpatul a păstrat capacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi consecinţelor negative ale faptelor pentru care este judecat.
Instanţa de fond a constatat că apărările inculpaţilor nu pot fi primite şi le-a înlăturat, motivând în fiecare caz în parte această măsură şi a apreciat ca fiind edificatoare în aflarea adevărului declaraţiile martorilor denunţători care au avut calitatea de persoane cercetate penal de către inculpata B.A. şi care i-au oferit mită acesteia în scopul obţinerii unor soluţii de netrimitere în judecată, pe care inculpata în calitatea sa de procuror avea a le dispune în cauzele respective, coroborate cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi şi pe care instanţa îi nominalizează făcând referire la aspectele învederate de aceştia.
Au mai fost considerate ca relevante sub aspect probatoriu înregistrările ambientale şi interceptările convorbirilor telefonice, dar şi datele rezultate din dosarele de urmărire penală instrumentate de inculpata B.A., dosare în care denunţătorii erau cercetaţi.
Cât priveşte pedepsele pe care le-a aplicat inculpaţilor instanţa a avut în vedere la individualizarea acestora toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), orientându-se, în ceea ce o priveşte pe inculpata B.A. spre o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, apreciind că doar în acest mod pedeapsa aplicată inculpatei este aptă să asigure constrângerea acesteia dar şi prevenţia generală, iar cu privire la inculpatul B.Ş. a apreciat că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi realizat şi fără executare, dispunând suspendarea condiţionată pe durata unui termen de încercare stabilit potrivit art. 82 C. pen.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Bacău şi inculpaţii B.A. şi B.Ş.
În recursul său parchetul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectele:
- greşitei obligări a inculpatei B.A. la restituirea sumei de 500 Euro către denunţătorul A.I., pe de o parte pentru că la comiterea faptei a participat şi inculpatul B.Ş. iar pe de altă parte pentru că suma de bani nu a fost identificată în prezent în patrimoniul inculpatei.
- omisiunii instanţei de a aplica inculpatei B.A. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.;
- greşitei individualizări a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului B.Ş.
În dezvoltarea motivelor de recurs ale parchetului s-a susţinut că instanţa a procedat greşit şi cu privire la restituirea sumelor de bani şi către ceilalţi denunţători, deoarece nici în cazul acestora sumele de bani primite de inculpată nu s-au regăsit în patrimoniul acesteia, astfel că se impunea obligarea la plata unei sume de bani echivalente.
În motivele de recurs formulate de inculpaţii B.A. şi B.Ş. aceştia au criticat sentinţa penală pronunţată de prima instanţă pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând în mare parte susţinerile invocate şi în faza judecării în fond a cauzei.
În esenţă, recurenţii inculpaţi au reproşat primei instanţe că nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în apărare, ignorându-le; şi că a rezolvat greşit cereri esenţiale de natură să le garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.
Criticile invocate în faţa primei instanţe cu privire la încălcarea unor dispoziţii procedurale pe parcursul urmăririi penale au fost reluate de către apărarea inculpaţilor, care a susţinut în esenţă, că o mare parte din probele pe care s-a bazat acuzarea au fost efectuate nelegal astfel că se impune a fi înlăturate, iar pe de altă parte probatoriul administrat în apărarea inculpaţilor „a demontat fiecare autodenunţ în parte", astfel că în opinia apărării se impune achitarea inculpaţilor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările de la dosar în raport cu criticile invocate cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată, că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Bacău este în parte întemeiat, pentru motivele şi în limitele ce urmează a fi arătate, iar recursurile formulate de inculpaţi sunt nefondate.
Cât priveşte primul motiv de recurs invocat de parchet referitor la greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 255 alin. (5) C. pen., este de arătat că într-adevăr prima instanţă în mod nelegal a dispus obligarea exclusivă a inculpatei B.A. la restituirea unei sume de 500 Euro către denunţătorul A.I. în condiţiile în care s-a dovedit că şi inculpatul B.Ş. a participat la săvârşirea faptei în calitate de complice, iar pe de altă parte obligarea inculpatei B.A. la restituirea către denunţători a sumelor de bani care au constituit obiectul infracţiunii de luare de mită apare de asemenea ca o soluţie nelegală în măsura în care sumele respective nu s-au găsit, situaţie în care instanţa trebuia să dispună obligarea inculpatei la plata sumelor în valută sau a contravalorii acestora în lei la momentul efectuării plăţii.
Neprocedând astfel instanţa de fond a pronunţat sub aceste aspecte o hotărâre nelegală care urmează a fi casată în parte şi a se dispune în consecinţă.
Referitor la celelalte motive de recurs invocate de parchet, respectiv omisiunea aplicării inculpatei B.A. a pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen. şi greşita individualizare a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului B.Ş., este de observat că potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor condamnarea definitivă a uneia dintre aceste persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni atrage eliberarea acestuia din funcţia respectivă, iar până la soluţionarea definitivă a cauzei magistratul este suspendat din funcţie potrivit art. 62 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, astfel încât aplicarea faţă de inculpata B.A. şi a pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., ar fi într-adevăr lipsită de eficacitate juridică.
Cu privire la aplicarea faţă de inculpatul B.Ş. a dispoziţiilor art. 81 C. pen., respectiv suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare constată, că la individualizarea modului de executare a sancţiunii, instanţa fondului a avut în vedere criteriile impuse de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cărora le-a acordat eficienţa cuvenită, respectiv circumstanţele reale ale comiterii faptelor, contribuţia inculpatului, participarea sa la numai două acte materiale, dar şi circumstanţele personale ale acestuia, în special starea de sănătate precară dovedită cu actele medicale existente la dosar.
Ca urmare, instanţa a apreciat în mod justificat că în cazul inculpatului B.Ş. scopul pedepsei astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi realizat şi fără executarea acesteia, atrăgându-i-se atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., referitor la revocarea beneficiului suspendării condiţionate.
Referitor la recursurile declarate de inculpaţi, care vizează atât nelegalitatea cât şi netemeinicia hotărârii atacate, Înalta Curte constată, că motivele de casare invocate de recurenţi nu pot fi primite.
Susţinerea acestora în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în apărarea lor, ignorându-le nu este reală.
Instanţa a analizat toate probele administrate, în ansamblul lor şi coroborându-le a stabilit pe baza acestora situaţia de fapt, formându-şi convingerea cu privire la vinovăţia inculpaţilor potrivit principiului liberei aprecieri a probelor consacrat prin dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen.
Cât priveşte celelalte critici invocate de recurenţi se constată, că acestea vizează obţinerea nelegală a unor mijloace de probă, aspecte învederate de apărarea inculpaţilor şi cu ocazia judecării cauzei în fond şi care au format obiectul preocupării instanţei care de altfel s-a pronunţat asupra acestora.
Aprecierea instanţei cu privire la valoarea probantă a flagrantului organizat la data de 26 aprilie 2006 este întemeiată.
Potrivit art. 467 – art. 470 C. proc. pen., procedura specială de urmărire penală a infracţiunii flagrante începe cu întocmirea procesului-verbal în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită şi la persoana celui care a comis-o, cercetarea penală fiind simplificată.
În acest caz organul de urmărire penală întocmeşte proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care, chiar dacă nu cuprinde dispoziţia de începere a urmăririi penale, îndeplineşte sarcinile acesteia în sensul că organul de urmărire se învesteşte cu efectuarea urmăririi penale, iar persoana urmărită devine învinuit, aceasta fiind şi explicaţia pentru care legiuitorul a folosit noţiunea de învinuit atunci când s-a referit la consemnarea în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a declaraţiei acestei persoane.
Aşa fiind, critica recurentului inculpat B.Ş. cu privire la nelegala obţinere a acestei probe care implică, în opinia sa, înlăturarea acesteia din ansamblul probator administrat în cauză, nu poate fi primită.
Referitor la critica care vizează nelegalitatea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate în cauză se constată, că dispoziţiile art. 911 şi 912 C. proc. pen., au fost respectate, autorizarea interceptărilor audio-video nefiind condiţionată de începerea urmăririi penale ci doar de existenţa unor indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu.
Dealtfel, în cauză aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, ordonanţa procurorului din 26 aprilie 2006 dispusă în condiţiile art. 912 alin. (2) C. proc. pen., a fost confirmată de către judecător printr-o încheiere motivată, pronunţată la 27 aprilie 2006, după începerea urmăririi penale.
Nici critica privind lipsa unei autorizaţii de înregistrare audio video a convorbirilor ambientale purtate de inculpatul B.Ş. cu M.A. nu poate fi primită, faţă de împrejurarea că prin ordonanţa procurorului din 26 aprilie 2006 confirmată prin încheiere de judecător, s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea audio-video ambientală a făptuitorului M.A. cu orice persoană astfel încât nu era necesară existenţa şi a unei alte autorizaţii pentru discuţiile purtate în mediu ambiental de către inculpatul B.Ş. cu denunţătorul respectiv.
În fine, referitor la o ultimă critică formulată de recurenţii inculpaţi care apreciază ca fiind nelegală interceptarea convorbirilor telefonice pentru efectuarea cărora s-a utilizat un telefon mobil care aparţinea unui cabinet de avocatură, în condiţiile în care împotriva avocatului respectiv, titular al cabinetului, nu s-a început urmărirea penală este de arătat că potrivit dispoziţiilor legale menţionate (art. 911 şi următoarele C. proc. pen.) autorizarea interceptărilor se dispune atunci când există indicii temeinice pentru pregătirea sau comiterea unor infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, fără a avea relevanţă cine este titularul de drept al postului telefonic respectiv.
Cât priveşte încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, prevăzut de art. 8 din C.E.D.O., reclamat de apărătorul recurenţilor inculpaţi, este de observat că potrivit alin. (2) al articolului invocat, „nu este admis amestecul unei autorizaţii publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care este necesară, printre altele, pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale".
Aşa fiind, cum interceptările şi înregistrările audio-video sunt mijloace de probă reglementate de dispoziţiile legale, care stabilesc strict condiţiile şi cazurile în care se efectuează precum şi procedura de urmat, este evident că nu se poate susţine în speţă amestecul autorităţii publice în viaţa privată în afara prevederilor legale, cu atât mai mult cu cât interceptările respective s-au efectuat în condiţiile existenţei unor date şi indicii temeinice privind pregătirea şi săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu.
Pe de altă parte, se constată că transcrierile înregistrărilor efectuate nu conţin referiri cu privire la viaţa privată a apărătorului inculpaţilor, care reclamă încălcarea dreptului respectiv.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată, că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, susţinerile şi apărările acestora fiind infirmate de probele legal administrate în cauză.
Atât situaţia de fapt cât şi vinovăţia inculpaţilor recurenţi au fost corect stabilite de prima instanţă, iar pedepsele aplicate inculpaţilor au fost just individualizate în raport cu dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectându-se voinţa legiuitorului cu privire la scopul pedepsei, potrivit art. 52 C. pen.
Ca urmare, Înalta Curte, pentru motivele arătate cu ocazia examinării recursului declarat de parchet, va admite recursul acestuia, va casa în parte hotărârea primei instanţe numai cu privire la măsura obligării inculpatei B.A. la restituirea sumelor de bani ce au constituit obiectul infracţiunii de luare de mită, dispunând în consecinţă şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, respingând totodată recursurile inculpaţilor, ca nefondate.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei B.A. timpul reţinerii şi arestării preventive la zi.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – S.T. Bacău împotriva sentinţei penale nr. 52 din 28 martie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Casează în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:
Înlătură măsura obligării inculpatei B.A. de a restitui sumele de bani ce au constituit obiectul infracţiunii de luare de mită după cum urmează: 350 lire sterline către A.M., 400 euro către G.D., 300 euro către A.G., 700 euro către Ţ.V., 500 euro către A.I., 1000 euro către M.O., 500 euro către C.I.
Obligă pe inculpaţii B.A. şi B.Ş. la câte 250 euro sau contravaloarea acestor sume în lei la momentul efectuării plăţii către A.I.
Obligă pe inculpata B.A. la plata sumelor de 350 lire sterline către A.M., 400 euro către G.D., 300 euro către A.G., 700 euro către Ţ.V., 1000 euro către M.O., 500 euro către C.I. sau contravaloarea acestor sume în lei la momentul efectuării plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.A. şi B.Ş. împotriva sentinţei penale nr. 52 din 28 martie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei B.A. timpul reţinerii şi arestării preventive de la 24 august 2006 la 1 iulie 2008.
Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 iulie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 33/2008. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2901/2008. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
