ICCJ. Decizia nr. 4189/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4189/2008
Dosar nr. 10532/1/200.
Şedinţa publică din 17 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş a fost înregistrată pentru judecare în primă instanţă, sub nr. 614/43/2008, cauza penală privind, printre alţii, şi pe inculpatul recurent, fiind stabilit termen la 15 ianuarie 2009.
Prin încheierea din 10 decembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 300/1 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpaţilor trimişi în judecată în stare de arest.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut, în sinteză, că temeiurile care au impus luarea măsurii preventive subzistă.
Împotriva încheierii, inculpaţii arestaţi au declarat recurs.
Recursurile inculpaţilor au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 10532/1/2008.
Prin încheierea din 15 decembrie 2008, Înalta Curte a admis cererea apărării de amânare a judecării recursului declarat de inculpatul V.G.C., a disjuns acest recurs şi a stabilit termen de judecată la 17 decembrie 2008.
Apărarea a depus motive scrise, dezvoltate cu ocazia dezbaterilor, astfel cum se menţionează în partea introductivă a prezentei decizii.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 300/1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării inculpaţilor a fost realizată prin încheierile primei instanţe şi, respectiv, prin încheierile instanţei de recurs. Aceleaşi consideraţii juridice sunt valabile şi cu privire la prelungirea duratei arestării, în cursul urmării penale, prin încheierile instanţelor.
În raport cu aceste constatări, Înalta Curte reţine că există autoritate de lucru judecat referitor la îndeplinirea dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire la luarea şi, respectiv, prelungirea arestării preventive până la acest moment.
În consecinţă, obiectul verificării actuale îl reprezintă, potrivit art. 300/1 C. proc. pen., măsura în care temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate.
Cercetările organului de urmărire penală, ulterior luării şi prelungirii măsurii preventive, nu au relevat o situaţie contrară celor avute în vedere, la momentele respective (existenţa indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea că aceştia ar fi săvârşit faptele care au format obiectul urmăririi penale şi, respectiv, existenţa probelor că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică), sub acest aspect reţinându-se următoarele:
- primo, cu privire la art. 143 C. proc. pen., cercetările penale nu numai că nu au infirmat indiciile temeinice care au fundamentat, în fapt, luarea şi prelungirea arestării, ci chiar au condus la obţinerea unor probe care au finalizat urmărirea penală prin adoptarea soluţiei de trimitere în judecată;
- secundo, cu privire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., corect a reţinut prima instanţă că, şi în prezent, subzistă pericolul concret pentru ordinea publică (pag. 2-3, pag.5-7 din încheiere).
Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. pen., procesul penal trebuie să contribuie, printre altele, „la apărarea ordinii de drept". Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea ordinii.
În cuprinsul noţiunilor de „ordine", „ordine de drept" şi „ordine publică" se regăseşte şi încrederea membrilor societăţii cu privire la funcţionarea justiţiei.
În prezenta cauză, în contextul calităţii profesionale a unora dintre inculpaţi, cât şi a specificului faptelor presupus a fi fost săvârşite de toţi inculpaţii (crearea unei organizări, paralelă cu cea existentă oficial, referitoare la mecanismele de obţinere a permiselor de conducere a autovehiculelor, organizare prin intermediul căreia s-au obţinut sume de bani necuvenite) corect prima instanţă a concluzionat că lăsarea în libertate a acestora ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Lăsarea în libertate a inculpaţilor, pe fondul scurgerii unui interval relativ scurt de la declanşarea cercetărilor şi a spaţiului geografic în care se presupune că s-au săvârşit faptele, ar fi de natură să inducă opiniei publice un sentiment de neîncredere cu privire la posibilitatea organelor judiciare de a reinstaura ordinea de drept în cazul inculpaţilor care, potrivit acuzării, s-ar fi organizat şi ar fi obţinut sume de bani în activitatea eliberării permiselor de conducere, activitate susceptibilă să creeze o stare de pericol în domeniul circulaţiei rutiere.
Acest specific, presupusa creare a unei structuri infracţionale, a justificat unitatea consideraţiilor cu privire la îndeplinirea, pentru fiecare inculpat, a condiţiei prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., nefiind întemeiată critica apărătorilor cu privire la aprecierea „globală" a situaţiei inculpaţilor.
De altfel, în încheierea recurată se fac menţiuni distincte pentru fiecare inculpat (pag. 3-5 ale încheierii).
„Pericolul concret pentru ordinea publică" este apreciat, nu în abstract, ci în concret, în fiecare cauză, în raport cu toate datele acesteia, cu cele referitoare la contextul faptic şi cele referitoare la persoanele acuzate.
Ambele condiţii, examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (existenţa motivelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă. Neîntemeiate sunt şi celelalte critici ale apărării:
- încheierea atacată, în raport cu aspectul adiacent care a format obiectul examinării (arestarea), este motivată în fapt şi în drept. Prima instanţă a examinat, şi motivat, condiţiile prevăzute de lege pentru menţinerea arestării, constatând că subzistă motivele care au impus luarea acestei măsuri (pag. 2-7 a încheierii);
- susţinerea potrivit căreia prima instanţă nu ar fi examinat separat situaţia fiecărui inculpat este neîntemeiată. Din conţinutul încheierii rezultă că a fost avută în vedere situaţia fiecărui inculpat („analizând acuzele ce planează asupra fiecăruia dintre inculpaţii din prezenta cauză...", „faţă de fiecare inculpat continuă să fie incidente dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen....", „prima acuză ce s-a reţinut în sarcina fiecăruia dintre inculpaţi ..." - pag. 2, „Asupra inculpatului V.G.C. ...." - pag. 3, „concluzionând cu privire la acuzele ce planează asupra fiecărui inculpat..." - pag. 5), aceasta reflectând o modalitate de sintetizare şi redactare a motivelor care au impus menţinerea arestării, iar nu o apreciere „globală" astfel cum se susţine de apărare.
- Împrejurarea că dosarul se află „în faza de judecată", privită singular, nu justifică concluzia dispariţiei motivelor care au impus luarea măsurii arestării; o opinie contrară ar presupune concluzia inutilităţii dispoziţiilor art. 300/1 C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, a celor prevăzute de art. 300/2 C. proc. pen.;
- Incidenţa dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen. - care se referă şi la schimbarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării - pe de o parte, se apreciată de către instanţă, în raport cu situaţia concretă existenţă la momentul examinării, iar pe de altă parte, presupune cadrul procesual prevăzut de lege pentru formularea cererilor de revocare a arestării preventive ori a cererilor de înlocuire a arestării cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate. Din examinarea reglementării prevăzută în art. 300/1 C. proc. pen. rezultă că legiuitorul a stabilit un cadru procesual, pe de o parte, cu un obiect ce derivă din exprimarea „ ... instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive" [art. 300/1 alin. (1) C. proc. pen.] şi, pe de altă parte, cu soluţii expres prevăzute, după caz, de art. 300/1 alin. (2) C. proc. pen. („revocarea arestării") sau de art. 300/1 alin. (3) C. proc. pen. („menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă").
- datele personale ale inculpatului (participaţia penală, situaţia familială, studiile, lipsa antecedentelor penale etc.) sunt criterii de individualizare a pedepsei, în cazul în care acesta va fi condamnat;
- nici susţinerea potrivit căreia după o perioadă de 6 luni de arest, pericolul concret pentru ordinea publică „se diluează", simpla scurgere a timpului, apreciată şi prin excluderea celorlalte date concrete ale cauzei, nefiind de natură să atragă „automat" punerea în libertate a acuzatului;
- dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. proc. pen. care prevăd că durata totală a arestării nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile, se referă, exclusiv, la durata arestării preventive în cursul urmăririi penale.
Înalta Curte reţine, în fir al, că apărătorul a renunţat la critica referitoare la dispoziţia de resfrângere a cererii de înlocuire a măsurii arestării cu o măsură privativă de libertate (pag. 5 a prezentei hotărâri - partea introductivă a deciziei).
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
În conformitate cu art. 19 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.G.C. împotriva încheierii din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţie penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 614/43/2008.
Obligă recurentul inculpatul la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4186/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4200/2008. Penal → |
|---|
