ICCJ. Decizia nr. 1599/2009. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1599/2009
Dosar nr. 3689/1/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2009
Examinând recursul de faţă, constată.
Prin încheierea din 23 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, nr. 9119.13/108/2006 s-a dispus, între altele, în baza art. 300/2 raportat la art. 160 lit. b), art. 139 alin. (1) raportat la art. 145/1 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.D. şi C.F.T. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Pe durata măsurii s-a dispus ca inculpaţii să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;
- să se prezinte la IPJ, ca organ desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere stabilit de acesta;
- să nu-şi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
- să nu deţină, să nu folosească şi să poarte nici o categorie de arme;
- să nu se apropie de persoanele vătămate de membrii familiilor acestora, de persoanele împreună cu care se reţine că au comis fapta, de martori şi să nu comunice, direct sau indirect, cu aceştia;
- să nu se afle în locuinţa persoanelor vătămate.
S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 145/1 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaţilor dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.
Instanţa a reţinut că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vederea luării măsurii preventive.
Au fost avute în vedere, în esenţă, următoarele:
Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., art. 189, art. 192 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, fapte care au fost comise în perioada 1998-2002 şi iulie – august 2008.
Instanţa a reţinut că, după trecerea unei perioade de timp menţinerea motivelor verosimile că inculpatul a săvârşit o infracţiune nu mai este suficientă, fiind necesar să se stabilească dacă alte motive continuă să justifice privarea de libertate.
S-a reţinut că pericolul concret pentru ordinea publică, la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu poate fi prezumat doar plecând de la gravitatea faptelor comise ci trebuie apreciat şi în funcţie de aspecte deduse din personalitatea inculpatului, moralitatea acestuia, legăturile de familie, reacţia publicului, impactul social. Pericolul pentru ordinea publică şi impactul social se diminuează în timp, astfel încât menţinerea stării de arest poate să nu mai fie necesară şi rezonabilă în ceea ce priveşte asigurarea garanţiilor pentru desfăşurarea procesului penal în bune condiţii şi asigurarea protecţiei, pe care statul trebuie să o asigure cetăţenilor.
Analizând circumstanţele personale ale inculpaţilor, instanţa a reţinut că aceştia nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, iar din actele dosarului nu rezultă că ar fi avut un comportament care să ducă la destabilizarea ordinii sociale. De asemenea, s-a reţinut că inculpaţii au familii şi copii minori în întreţinere.
În acest sens, instanţa a reţinut că pericolul social pe care inculpaţii l-au prezentat la momentul luării măsurii arestării preventive, respectiv, 8 noiembrie 2006, s-a diminuat şi nu mai este în măsură să aducă atingere ordinii publice.
Instanţa a apreciat că durata arestării preventive a inculpaţilor a depăşit termenul rezonabil, aceştia fiind arestaţi preventiv de 2 ani, astfel încât se impune înlocuirea acestei măsuri, având în vedere şi necesitatea asigurării aceluiaşi tratament juridic inculpaţilor M.D. şi C.F. cu al celorlalţi coinculpaţi cărora li s-a revocat măsura arestării preventive.
Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
În motivarea recursului s-a arătat că neîntemeiat, instanţa a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, întrucât nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării.
De asemenea, nejustificat, instanţa a apreciat că durata arestării preventive a depăşit un termen rezonabil, care nu a fost apreciat în raport cu natura cauzei, complexitatea ei, implicaţiile şi rezonanţa socială a acesteia, numărul persoanelor implicate în activitatea infracţională şi genul faptelor deduse judecăţii.
Inculpaţii au susţinut că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 131/2006, parchetul de pe lângă curtea de apel nu mai putea exercita nici un fel de acte procesuale, cât timp rechizitoriul a fost întocmit de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Arad, iar în apel, la unele dintre şedinţe a participat procurorul din cadrul D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara, astfel încât numai acesta era competent să exercite calea de atac a recursului.
Această susţinere a inculpaţilor nu este fondată.
Conform art. 68 din Legea nr. 304/2004 procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la participarea procurorului la şedinţa de judecată şi declararea căilor de atac nu impun vreo condiţie privind apartenenţa procurorului la vreuna dintre structurile funcţionale ale Ministerului Public, care este unic conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
Împrejurarea că actul de sesizare a instanţei este emis de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este lipsită de relevanţă sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor.
Tot astfel, ca regulă generală, la judecarea unor astfel de cauze şi în căile de atac, participă procurorii parchetelor de pe lângă instanţa competentă potrivit legii, care pun concluzii şi exercită căile legale de atac.
Pe cale de excepţie, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 508/2004 modificată prin OUG nr. 131/2006, în aceste cauze, poate opera o delegare de competenţă în favoarea procurorilor D.I.I.C.O.T. care pot participa în mod direct la soluţionarea unor astfel de cauze.
Se constată că, în speţă, recursul a fost declarat, potrivit legii, de parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece.
În consecinţă, nu există nici o cauză de nulitate a recursului şi nici de inadmisibilitate a acestuia.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs invocate, dar şi sub toate aspectele, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar, potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau dacă există temeiuri noi care nu justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpaţii M.D. şi C.F.T. au fost condamnaţi în primă instanţă, la pedepse rezultante de câte 6 ani închisoare fiecare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., art. 189 alin. (2) C. pen. (câte 4 infracţiuni) şi art. 194 alin. (1) C. pen.
În sarcina recurenţilor inculpaţi s-a reţinut, în esenţă, că în perioada 1998-2006 s-au asociat cu inculpaţii S.E., F.V. şi B.I. şi au săvârşit acte de agresiune şi lipsire de libertate împotriva unor angajaţi ai SC B. SRL Arad, bănuiţi că ar fi sesizat organele de urmărire penală despre activităţile ilicite săvârşite în cadrul firmei, ori că au sustras bunuri şi valori din societate.
De asemenea, s-a reţinut că, împreună cu alţi inculpaţi, au exercitat violenţe şi au lipsit de libertate pe partea vătămată P.P.H., în scopul de a obţine 30.000 lei.
Ambii inculpaţi au săvârşit acte de violenţă care au urmărit anihilarea voinţei persoanelor vătămate, ei fiind folosiţi în cadrul grupurilor infracţionale conduse de S.E. şi F.V. pentru forţa lor fizică şi cunoştinţele lor în arte marţiale, precum şi pentru modul în care exercitau actele de violenţă fizică şi psihică şi provocau suferinţe persoanelor vătămate.
Rezultă din actele dosarului că inculpaţii sunt arestaţi preventiv din 7 noiembrie 2006.
Cauza se află în prezent pe rolul Curţii de Apel Timişoara în vederea soluţionării apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanţe de procuror, inculpaţii M.D. şi C.F.T. şi de alţi inculpaţi condamnaţi în cauză, precum şi de una dintre părţile vătămate.
Înalta Curte reţine că arestarea preventivă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând motive verosimile de a bănui că inculpaţii au săvârşit infracţiuni grave pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare şi dovezi că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Având în vedere actele dosarului, faptele în materialitatea lor, constând în asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni, lipsirea de libertate în mod ilegal şi şantaj; numărul mare de persoane vătămate; consecinţele pe care violenţele le-au avut asupra părţilor vătămate, Înalta Curte constată că arestarea preventivă a inculpaţilor este legitimă, ordinea publică fiind în continuare ameninţată întrucât există posibilitatea ca punerea în libertate a inculpaţilor să constituie un factor de presiune şi de insecuritate asupra victimelor şi martorilor a căror audiere s-a dispus de către instanţa de apel şi chiar asupra comunităţii. Pericolul social concret pentru ordinea publică nu s-a diminuat în nici un fel de la data luării măsurii arestării preventive, ci este în continuare actual.
Referitor la durata procedurilor şi a arestării preventive, Înalta Curte apreciază că, ţinând seama de complexitatea cauzei, în care au fost trimişi în judecată 7 inculpaţi, au fost ascultaţi peste 30 de martori – unii sub altă identitate, nu se poate susţine că durata arestării preventive a celor doi inculpaţi ar fi excesivă şi nerezonabilă.
Aşa încât, prin încheierea recurată instanţa a apreciat nejustificat că a fost depăşit termenul rezonabil prescris de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum nejustificat a considerat că s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive şi că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se înlocui măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul şi, conform art. 385/15 lit. d) C. proc. pen., va casa încheierea şi rejudecând, va dispune conform art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor reţinând că măsura este legală şi netemeinică şi că se impune în continuare privarea acestora de libertate, existând indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele grave pentru care sunt deduşi judecăţii şi demonstrează actualitatea pericolului concret pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică şi buna desfăşurare a procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva încheierii din 23 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. 9119.13/108/2006 privind pe inculpaţii C.F.T. şi M.D.
Casează încheierea atacată numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.F.T. şi M.D. cu măsura obligării de a nu păsări ţara.
Înlătură această dispoziţie şi rejudecând:
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. constată legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor C.F.T. şi M.D., măsură pe care o menţine.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii C.F.T. şi M.D. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 50 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică 30 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1587/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1611/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
