ICCJ. Decizia nr. 1709/2009. Penal. Prelungirea altor măsuri (obligarea de a nu părăsi ţara/locaţia). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1709/2009
Dosar nr. 3792/2/2009
Şedinţa publică din 8 mai 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Numitul P.A.G., cercetat în calitate de inculpat în dosarul nr. 206/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., structura centrală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 2481, cu referire la art. 248 C. pen., a formulat plângere împotriva Ordonanţei nr. 206/P/2006 din data de 22 aprilie 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
A solicitat în baza art. 1402 alin. (7) C. proc. pen., revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
În motivarea plângerii se arată că prin încheierea dispusă în dosarul nr. 2803/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., de luare a măsurii arestării preventive, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen. şi a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 29 de zile, de la data de 26 martie 2009 până la data de 23 aprilie 2009.
Măsura dispusă a devenit irevocabilă prin respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin ordonanţa nr. 206/P/2006 din 22 aprilie 2009 emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A., Structura Centrală, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 de zile de la data de 23 aprilie 2009 până la data de 22 mai 2009.
În motivarea temeiurilor prelungirii măsurii, procurorul a apreciat că în continuare subzistă temeiurile care au fost avute în vedere de către instanţă cu prilejul dispunerii iniţiale a măsurii, în sensul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de către art. 143 C. proc. pen., sub aspectul existenţei de probatorii şi indicii temeinice, astfel cum sunt definite de art. 681 C. proc. pen., date, care în opinia parchetului, justifică presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis faptele cât şi necesitatea asigurării desfăşurării normale a procedurii judiciare.
Inculpatul a susţinut ilegalitatea Ordonanţei din 22 aprilie 2009 prin care s-a dispus prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara a fost emisă de către unul dintre procurorii ce efectuează urmărirea penală şi anume procurorul N.M.
Că, aşa cum rezultă din actele şi măsurile dispuse în dosar, urmărirea penală este efectuată în speţă pendinte de către un organ judiciar compus din doi procurori.
Măsurile procesuale sunt definite în literatura de specialitate ca fiind „instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de către organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal".
În speţă, deşi actul procesual trebuia să fie voinţa organului judiciar, unică şi indivizibilă, în realitate, actul procesual reprezintă voinţa exclusivă a unui singur procuror dintre cei doi abilitaţi să efectueze urmărirea penală şi anume numai a procurorului N.M.
Măsura procesuală în discuţie a fost criticată şi pentru caracterul ei nejustificat, pentru prejudiciile patrimoniale, directe şi indirecte, produse prin limitarea nejustificată a libertăţii sale de mişcare în afara frontierelor României, în condiţiile în care conexiunile de afaceri ale inculpatului au un caracter internaţional, şi care, în absenţa sa, au în mod dramatic de suferit.
Un ultim argument în sprijinul tezei, conform căreia libertatea de mişcare a persoanei, nu poate fi limitată decât în situaţii de necesitate, dar conturate, a fost adus, prin interpretarea provederilor Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Înregistrată ca plângere, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, aceasta a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea dată în şedinţa din Camera de Consiliu, din data de 27 aprilie 2009.
În esenţă, prima instanţă a înlăturat, ca neîntemeiate, toate criticile aduse de inculpat ordonanţei atacate.
S-a arătat că din Ordonanţa Parchetului dispusă la 22 aprilie 2009 rezultă că, inculpatul P.A.G. este cercetat penal sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 2481 C. pen., cu referire la art. 248 C. pen., activitate presupus infracţională şi încadrarea juridică avută în vedere şi de instanţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub aspectul existenţei indiciilor temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea pentru care este cercetat, atunci când a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
În aceste împrejurări şi în condiţiile în care pentru luarea acestei măsuri, mijloacele de probă administrate, nu au fost de natură să conducă, la dispariţia acestor indicii temeinice, s-a constatat că la momentul soluţionării plângerii de faţă, nu poate fi primită apărarea inculpatului, în sensul că, în cauză, nu există indicii temeinice de comitere a infracţiunilor.
Nici critica inculpatului referitoare la nelegalitatea ordonanţei parchetului pentru motivul nesemnării acesteia de către ambii procurori desemnaţi să efectueze urmărirea penală nu poate fi primită, neindicându-se vreun text de lege procesual-penal, încălcat.
Nelegalitatea invocată de inculpat privind un act procesual şi procedural efectuat în faza urmăririi penale, în fapt, nu există, în această fază aplicându-se, alte norme procesuale, decât cele din faza judecăţii.
Nici invocarea incidenţei, în această fază şi pentru motivul arătat, nu are, de asemenea, vreun suport juridic.
Analizând toate condiţiile necesare luării măsurii preventive faţă de inculpat, prima instanţă a constatat că această măsură este prevăzută de lege, a fost luată de autorităţile judiciare competente cu respectarea procedurilor legale, fiind necesară, dar şi justificată, în derularea procedurii judiciare faţă de inculpat încât, nu există nici un impediment legal sau de altă natură, pentru ca această măsură să nu fie prelungită.
Aşa fiind, prin încheierea din 27 aprilie 2009, Curtea de apel a respins plângerea petentului.
Împotriva acestei încheieri, petentul a formulat recursul de faţă.
Recursul este inadmisibil şi instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii, în raport de prevederile art. 1403 pct. 1 teza 2 C. proc. pen.
Textul invocat prevede, într-adevăr, că „Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac".
În concordanţă cu prevederile acestui text de lege este, neîndoielnic că, inculpatul P.A.G. nu poate avea calea recursului împotriva încheierii recurate, care este definitivă, de la lege.
În favoarea acestei soluţii, s-au pronunţat şiSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Soluţia nu vine în contradicţie nici cu Convenţia pentru drepturile omului, conform cu prevederile acesteia existând obligaţiile asigurării accesului la justiţie şi la desfăşurarea unui proces echitabil.
Or, prin soluţionarea plângerii recurentului, de către prima instanţă, s-a asigurat controlul justiţiei, asupra măsurii luate de procuror şi aceasta, în condiţiile unui proces, desfăşurat cu toate garanţiile prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie nu presupune şi recursul.
În sfârşit, raţiunile ce au determinat luarea măsurii preventive de către procuror şi de menţinere a ei de către prima instanţă, nu încalcă, nici dispoziţiile art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4, referitoare la libera circulaţie a persoanelor.
Aşa fiind, în raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursul inculpatului P.A.G. împotriva încheierii de şedinţă din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca inadmisibilă, şi să-l respingă, ca atare.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul P.A.G. împotriva încheierii de şedinţă din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3792/2/2009 (957/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1705/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1723/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
