ICCJ. Decizia nr. 3021/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3021/2009
Dosar nr. 7589/1/2009
Şedinţa publică din 28 septembrie 2009
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpaţilor G.O.D. şi U.C.A., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi a fost respinsă cererea inculpatului U.C.A. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaţilor, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii G.O.D. şi U.C.A. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpaţi vizând dispoziţia instanţei de menţinere a stării lor de arest este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa penală nr. 193 din 4 august 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, în Dosarul nr. 4499/95/2009 s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpaţilor G.O.D. şi U.C.A. la pedeapsa principală rezultantă de câte 3 ani şi 2 luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de câte 2 ani, după executarea pedepsei principale, ambii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) raportat la art. 323 alin. (2) C. pen., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În sarcina acestora s-a reţinut că, începând din a doua jumătate a anului 2008, împreună cu inculpatul P.A.D. s-au asociat în scopul săvârşirii infracţiunilor de trafic şi consum ilicit de droguri, activitate infracţională desfăşurată până la data de 24 aprilie 2009.
Astfel, inculpaţii, prin operaţiuni repetate şi cu ajutorul altor infractori au cumpărat, deţinut, transportat, oferit şi, respectiv vândut droguri de risc mai multor cumpărători (25,68 grame de marijuana şi 35 grame haşiş).
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat apel inculpaţii G.O.D. şi U.C.A., apel care formează obiectul Dosarului nr. 4499/95/2009 al Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
La termenul din 22 septembrie 2009 fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Craiova, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus-menţionată.
Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Rezultă aşadar că reglementările cuprinse în art. 5 parag. 3 din convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia prezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv, cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă aşadar că, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte reţine că, împrejurările în care a avut loc depistarea inculpaţilor - cunoscuţi ca traficanţi de droguri, justifică presupunerea că acţiunile săvârşite nu au avut caracter accidental, ci reprezentau o manifestare a unei îndeletniciri aducătoare de venituri, concluzie care, raportată la situaţia personală a celor doi inculpaţi, cu referire specială la lipsa unei ocupaţii şi a unei pregătiri profesionale, concretizează şi riscul de repetare a infracţiunilor şi, ca urmare, pericolul pentru siguranţa publică.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în lanţul infracţional ce susţine flagelul consumului de droguri, aceşti traficanţi-distribuitori, cum sunt inculpaţii, reprezintă veriga cea mai pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la consumator.
Activitatea acestui tip de traficanţi susţine atât capii reţelelor de distribuţie, prin furnizarea de fonduri, cât şi viciul în sine, prin recrutarea şi determinarea consumatorilor care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.
În contextul întăririi atitudinii de combatere a traficului de droguri de către oficialităţi, manifestarea de clemenţă din partea instanţelor judecătoreşti faţă de cei prinşi şi deduşi judecăţii, ar echivala cu un act de injustiţie socială.
Aceste infracţiuni care au dobândit caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică, reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pericolul pentru ordinea publică al acestui gen de infracţiuni este dat de creşterea alarmantă a numărului de consumatori de droguri, care devin treptat şi vânzători de astfel de substanţe, datorită nevoii de a-şi procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de consum - aşa-zisa dependenţă de moarte albă.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva dispoziţiei instanţei de judecată de respingere a cererii acestuia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. pen. „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive, ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat";.
Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac”.
Prin urmare, art. 141 C. proc. pen. nu prevede o cale de atac separată împotriva încheierii dată în primă instanţă şi în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 C. proc. pen.
În raport de conţinutul art. 141 C. proc. pen., a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, înseamnă a se recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive, sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.
În acelaşi timp s-ar încălca dispoziţiile art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, încheierile care nu pot fi atacate separat cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.O.D. şi U.C.A. împotriva dispoziţiei de menţinere a stării de arest a acestora din Încheierea pronunţată la 22 septembrie 2009 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009.
Potrivit art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva aceleiaşi încheieri a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii G.O.D. şi U.C.A. împotriva dispoziţiei de menţinere a stării de arest a acestora din încheierea pronunţată la 22 septembrie 2009 de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4499/95/2009.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul U.C.A. împotriva aceleiaşi încheieri a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2852/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2854/2009. Penal → |
|---|
