ICCJ. Decizia nr. 3818/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3818/2009
Dosar nr. 728/88/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. nr. 71 din data de 24 februarie 2009, Tribunalul Tulcea a dispus următoarele:
În temeiul art. 271 din Legea nr. 86/2006 cu aplicare art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen. a condamnat pe inculpatul G.Y.P., cetăţean francez, fiul lui P. şi E., administrator la SC A. SRL, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare;
În temeiul art. 136 din Legea 295/2004, republicată, cu aplic, art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 6 luni închisoare;
În temeiul art. 279 alin. (1) din C. pen., cu aplic, art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen. a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an închisoare;
În temeiul art. 189 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 ani închisoare;
În temeiul art. 192 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare;
În temeiul art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b), c) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 33 - 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate în cea mai grea, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 861 şi art. 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei de 3 ani închisoare pe o durată de 6 ani ce constituie termen de încercare.
A obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) - d) şi anume:
- să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea;
- să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existentă.
A atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prev. de art. 864 C. pen., raportat la art. 83 şi art. 84 C. pen.
A admis în parte acţiunile exercitate de părţile civile Z.I.G. şi E.V. şi, în conformitate cu art. 14 C. proc. penală şi art. 998 şi urm. C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei către Z.I.G. şi a sumei de 5.000 lei către E.V., cu titlul de despăgubiri, reprezentând daune morale.
În temeiul art. 118 lit. b) şi f) C. pen., a dispus confiscarea armei de vânătoare marca B. cal. 12 mm, şi 7 cartuşe de vânătoare cu proiectil din cauciuc cal. 12 mm, ridicate de organele de poliţie şi depuse la camera de corpuri delicte a I.P.J. Tulcea.
În conformitate cu art. 193 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească părţii vătămate şi civile Z.G. suma de 1000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
În conformitate cu art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Partea vătămată Z.I.G. era angajatul societăţii comerciale A. - F. SRL din ianuarie 2006, asociaţi în această societate fiind inculpatul G.Y.P. şi numitul T.V. Datorită neînţelegerilor existente între cei doi asociaţi, partea vătămată a înţeles să asculte de ordinele lui T.V., deoarece acesta îl angajase. Sediul societăţii fiind la Braşov, la sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie 2006, partea vătămată Z.I.G., din dispoziţia administratorului societăţii, s-a deplasat la Braşov de unde a luat în primire microbuzul marca I., pe care I-a deţinut până în luna august 2006 şi I-a folosit pentru a transporta muncitorii. în timpul nopţii, autovehiculul era parcat în curtea locuinţei sale.
În perioada august-septembrie 2006, inculpatul G.Y.P. i-a reproşat lui Z.I.G. că îl informează pe T.V. cu privire la ceea ce se întâmplă la fermă, i-a cerut să nu mai lucreze pentru el şi să predea microbuzul, lucru pe care partea vătămată I-a făcut, însă, după aproximativ trei săptămâni, asociatul inculpatului, numitul T.V., I-a sunat şi i-a cerut să ia din nou în primire microbuzul marca I. deoarece discutase în acest sens cu inculpatul. Astfel, partea vătămată s-a deplasat la fermă unde i-au fost predate cheile autovehiculului, întocmindu-se în acest sens un proces verbal de predare-primire. Z.I.G. a deţinut microbuzul doar o săptămână, după care I-a predat din nou numiţilor F.R.D. şi B.C., întocmindu-se un alt proces-verbal de predare-primire.
După o săptămână, numitul T.V. i-a spus că poate să meargă să ia în primire microbuzul deoarece rezolvase neînţelegerile cu G.Y.P. Astfel, Z.I.G. s-a deplasat la Slava Rusă, unde exista un parc auto al societăţii şi a preluat microbuzul de la persona care îl conducea în acel moment şi care ştia că trebuie să predea maşina părţii vătămate Z.I.G., de această dată nemaiîntocmindu-se nici un proces-verbal de predare-primire.
Din acel moment, partea vătămată Z.I.G. a folosit nestingherit microbuzul - pentru a transporta muncitorii - având paza materială a maşinii, pe care, seara, o parca în curtea locuinţei sale.
În ziua de 13 octombrie 2006, din dispoziţia lui T.V., partea vătămată Z.I.G. s-a deplasat la punctul de lucru Slava Rusă, cu microbuzul, pentru a tracta de acolo o rulotă, la punctul de lucru din Slava Cercheză, unde urma să fie folosită de paznici. Rulota îi aparţinea lui T.V., iar partea vătămată Z.I.G. primise documentele acesteia precum şi împuternicirea pentru a o putea lua. Partea vătămată Z.I.G., însoţită de martorul V.P., Ie-a cerut rulota muncitorilor aflaţi la punctul de lucru Slava Rusă, arătându-le documentele ce le avea, dar a fost refuzat. I s-a cerut să-l aştepte pe şeful lor, inculpatul G.Y.P., care va sosi în cea. 5 minute.
În aceste împrejurări, inculpatul care, între timp aflase despre solicitarea lui Z.I.G., devenise foarte nervos şi în momentul în care, apropiindu-se de punctul de lucru Slava Rusă, l-a observat pe Z.I.G., a pătruns cu maşina pe care o conducea pe contrasens şi s-a îndreptat cu viteză spre cei doi care, pentru a nu fi loviţi, au sărit în şanţ. După ce a oprit maşina, inculpatul a coborât de la volan având în mână arma de vânătoare.
Văzând acest lucru, V.P. a sărit gardul unui fost C.A.P. şi a fugit iar Z.I.G. a fugit în maşină şi a plecat în mare grabă acasă, l-a relatat lui T.V. ceea ce s-a întâmplat, iar acesta i-a spus să meargă în continuare la muncă.
În acest context, temându-se de manifestările violente ale inculpatului, partea vătămată Z.I.G. a preferat să-şi îndeplinească îndatoririle folosind o altă maşină, microbuzul Iveco parcându-l în curtea locuinţei sale. Astfel, în ziua respectivă, a împrumutat un autoturism D. de la un vecin, pentru a efectua transportul paznicilor, la punctul de lucru din Slava Cercheză rămânând E.V. În jurul orelor 2200, E.V. a observat că în incinta parcului a intrat în viteză un autovehicul pe care nu l-a recunoscut datorită întunericului şi, pentru a nu fi accidentat de acesta, s-a retras lângă o magazie. Autovehiculul s-a oprit la aproximativ 4-5 metri de numitul E.V., iar în momentul în care acesta s-a apropiat de maşină pentru a vedea cine sunt persoanele care au intrat în incintă, a văzut cum de la volanul autoturismului a coborât o persoană ce ţinea în mână o armă de vânătoare şi care a executat un foc de armă în pământ spre el în partea dreaptă. E.V. a recunoscut pe autorul focului de armă ca fiind inculpatul G.Y.P. şi cunoscându-i manifestările violente, fiindu-i teamă să nu fie împuşcat, s-a culcat la pământ în spatele maşinii. G.Y.P. a ocolit autoturismul prin partea din faţă, a încărcat din nou arma şi a mai executat două focuri în pământ spre partea din spate a maşinii, unde se afla E.V. În continuare, inculpatul G.Y.P. l-a obligat pe acesta să urce în autoturism, spunându-i că este arestat. Urcând la volan, inculpatul G.Y.P. s-a deplasat în localitatea Slava Rusă, la un alt punct de lucru al societăţii, unde a predat „arestatul" paznicilor săi, cărora Ie-a cerut să nu-i dea voie să fugă pentru că l-a prins la furat. E.V. a fost condus de paznicii pe care îi cunoştea de altfel, într-o rulotă care era folosită de aceştia pentru a se încălzi, iar inculpatul G.Y.P., însoţit de M.A. şi F.R.D.R. cât şi de martorul S.D., au plecat cu maşjna.
În jurul orelor 1,00, inculpatul a revenit cu maşina însoţit de S.D., luându-l pe E.V. şi s-au deplasat la punctul de lucru din Slava Cercheză. Toţi trei s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate Z. unde inculpatul G.Y.P. s-a ascuns după colţul locuinţei, iar martorul M.A. a intrat în curte şi a început să-l strige pe Z.G. Partea vătămata s-a trezit, a ieşit din locuinţa şi întrucât a refuzat să discute cu inculpatul G.Y.P., de după colţ a apărut acesta cu o arma in mână. Partea vătămată s-a speriat, a intrat în locuinţa, a închis uşa, iar inculpatul a încercat să o forţeze, proferând injurii si ameninţări. Folosind o altă uşă de acces în imobil, inculpatul s-a deplasat la uşa camerei în care se afla partea vătămată, aceasta împingând din interior pentru a împiedica accesul inculpatului în camera.
În tot acest interval de timp, inculpatul îi solicita părţii vătămate să-i predea cheile microbuzului iar pentru a scăpa de agresiunea inculpatului, partea vătămata Z.G. i-a cerut soţiei sale să-i predea acestuia cheile ce se aflau pe televizor. Inculpatul a continuat să forţeze uşa de acces, iar partea vătămată Z.G., realizând că nu i se mai poate opune agresorului, a fugit din locuinţă sărind gardul şi s-a ascuns în domiciliul fratelui său. Inculpatul a reuşit să intre în cameră, însă constatând că acolo se afla doar soţia părţii vătămate cu un copil în braţe şi care striga speriată, a părăsit camera la insistenţele repetate ale lui M.A.
B. În termen legal, inculpatul G.Y.P. a declarat apel, solicitând desfiinţarea sentinţei apelate ca fiind nelegală şi netemeinică şi achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. întrucât faptelor le lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă cât şi latura subiectivă. S-a susţinut că inculpatul a recunoscut cele două infracţiuni, respectiv contrabanda şi uzul de armă, neştiind că pentru a deţine acest tip de armă este necesar obţinerea unui permis.
Cu privire la infracţiunea de lipsire de libertate s-a susţinut că declaraţiile martorilor audiaţi sunt în contradicţie cu cele ale părţii vătămate, astfel că nu poate fi reţinută această infracţiune şi nici infracţiunea de tâlhărie sau cea de violare de domiciliu, martorii declarând că uşa nu prezenta urme de violenţă.
O altă critică a fost legată de măsurile impuse cu supravegherea inculpatului, în sensul că acesta nu poate să se prezinte la date fixate întrucât are domiciliul în Franţa.
Prin Decizia penală nr. 55/ P din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţa de fond.
C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.Y.P., criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptelor, precum şi al greşitei condamnări, deşi nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 189 C. pen., art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 279 alin. (1) C. pen., sau exista o cauză care înlătură caracterul penal al faptei - eroarea de fapt - în ceea ce priveşte infracţiunea 271 din Legea nr. 86/2006, pentru considerentele arătate pe larg în motivele scrise de recurs.
Totodată, a criticat hotărârile pentru netemeinicie, arătând că deşi a comis infracţiunea de uz de armă, prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004, în raport de circumstanţele în care a folosit arma, se impune aplicarea unei pedepse în modalitatea amenzii penale sau suspendării condiţionate a executării acesteia.
Examinând recursul prin prisma cazurilor de casare invocate, prevăzute de art. 3859 pct. 17, 18 şi 14 C. proc. pen., Curtea apreciază că acesta nu este întemeiat.
1. Pentru început, se impune precizarea că în principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanţa de fond, luând în considerare situaţia de fapt pe care aceasta a reţinut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. Aşadar, în reglementarea actuală a recursului nu se prevede pentru instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor şi, eventual, de a administra probele necesare, aşa cum se prevede în art. 378 alin. (2) C. proc. pen. în privinţa apelului.
În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., fără a se confunda „eroarea de fapt" cu o greşită apreciere a probelor, prin „eroare de fapt" se înţelege o greşită examinare a probelor administrate la instanţa de fond - adică la dosar există o anumită probă care în realitate nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă reiese contrariul; când s-a stabilit o situaţie de fapt care nu este confirmată de probe sau acestea nu au fost administrate în întregime; totodată, eroarea de fapt trebuie să fie „gravă", adică să fi influenţat soluţia procesului, respectiv să se fi pronunţat o soluţie inversă decât cea corectă.
Aşadar, în speţă, Înalta Curte, neputând ca instanţă de recurs să dea o nouă apreciere probelor, aşa cum de fapt solicită inculpatul în motivele de recurs, se va limita la a examina dacă instanţa de fond şi cea de apel au făcut o apreciere corectă a probelor administrate în prezenta cauză, cu consecinţa stabilirii unei situaţii de fapt corespunzătoare.
Astfel, din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se poate observa că instanţa de fond a descris întreaga activitate infracţională, din considerente reieşind în ce constă fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului şi care sunt mijloacele de probă pe care şi-a întemeiat hotărârea.
Totodată, instanţa de fond a arătat modul în care a evaluat materialul probator, în aplicarea dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen., precum şi motivele pentru care a înlăturat declaraţiile date în faţa instanţei de martorii V.P. şi M.A., aceştia neprezentând susţineri pertinente în legătură cu schimbarea substanţială a depoziţiei în raport de cele declarate la urmărirea penală.
Mai mult, instanţa de fond a trecut în revistă apărările pe care şi Ie-a făcut inculpatul - aceleaşi cu cele prezentate în motivele de recurs - Ie-a analizat pe fiecare în parte şi Ie-a înlăturat motivat.
De altfel, în amplele motive scrise de recurs formulate de către apărarea inculpatului se evidenţiază contradicţiile dintre declaraţiile date de martori şi părţile vătămate în faza de urmărire penală şi cea de cercetare judecătorească, prin prisma cărora se tinde a se dovedi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 189 C. pen., art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. a), b), c) C. pen. şi art. 279 alin. (1) C. pen., motive ce s-ar fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., în forma anterioară celei în vigoare, ca urmare a modificării prin Legea nr. 356/2006, dar care în prezent nu mai este prevăzut ca şi caz distinct de casare.
În altă ordine de idei, schimbările declaraţiilor unora dintre martori cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti, în scopul diminuării sau înlăturării răspunderii penale a inculpatului, sunt explicabile prin prisma relaţiilor de subordonare a acestora faţă de inculpat, întrucât sunt angajaţii acestuia din urmă la SC A. SRL., locul lor de muncă depinzând exclusiv de voinţa inculpatului care este administratorul acestei societăţi. Totodată, angajaţii societăţii erau fideli fie inculpatului, fie asociatului T.V., iar în condiţiile în care între aceştia exista un conflict evident, este explicabil subiectivismul unora dintre martori, în funcţie de „tabăra" în care se aflau declarând fie în favoarea, fie în defavoarea inculpatului.
Pe de altă parte, aşa cum corect a arătat şi instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar în speţă instanţele anterioare au făcut o examinare complexă a tuturor probelor administrate în cauză, reţinându-le pe cele care concordă şi care, în concret, sunt în sensul existenţei faptelor şi a săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpatul.
Sub un alt aspect, nu este întemeiată nici apărarea în sensul că inculpatul nu ar fi comis infracţiunea de tâlhărie (art. 10 lit. c) C. proc. pen.) deoarece nu a exercitat acţiunea de deposedare a persoanei vătămate de autovehiculul marca I. - acesta fiind preluat din curtea locuinţei de cetăţeanul francez R. împreună cu martorul M.A. - atâta vreme cât însuşi inculpatul recunoaşte că a somat partea vătămată să predea cheile, strigând-o din afara imobilului unde aceasta se baricadase, în timp ce a ridicat arma ce o avea asupra sa. Or, atâta vreme cât inculpatul a pătruns în forţă în curtea părţii vătămate, înarmat şi însoţit de mai multe persoane, somând-o pe un ton agresiv să predea cheile autovehiculului, aceasta semnifică o ameninţare în sensul art. 211 alin. (1) C. pen., nefiind necesar pentru existenţa coautoratului la infracţiunea de tâlhărie ca toţi participanţii să exercite atât ameninţări/violenţe cât şi deposedarea, ci numai una dintre aceste acţiuni. Nici în ceea ce priveşte apărările referitoare la caracterul nelegal al deţinerii autovehiculul marca I. de către partea vătămată, acestea nu sunt de natură a înlătura răspunderea penală a inculpatului, întrucât chiar dacă susţinerile ar fi reale, inculpatul a fi trebuit să apeleze la o cale legală pentru a intra în posesia autovehiculului.
Referitor la infracţiunea prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, examinarea criticii legate de lipsa laturii subiective se va face concomitent cu analiza motivelor de recurs ce vizează infracţiunea prev. de art. 271 din Legea nr. 86/2006 privitoare la introducerea sau scoaterea din ţară, fără drept, de arme, muniţie, inculpatul susţinând, în esenţă, că nu a realizat că are arma în maşină la intrarea în România, iar pe de altă parte, nu a declarat-o ulterior autorităţilor române deoarece nu ştia că pentru deţinerea şi folosirea tipului respectiv de armă este necesară îndeplinirea vreunei formalităţi. Apărarea cum că la traversarea punctelor de frontieră nu a fost întrebat expres dacă deţine arme şi muniţii nu este de natură a înlătura răspunderea penală, deoarece obligaţia de a declara bunurile de acest gen există indiferent dacă persoana ce trece frontiera unui stat este controlată sau nu de personalul vamal, iar inculpatul făcuse mai multe călătorii de afaceri, cel puţin în România, având experienţă în acest sens. Presupunând că inculpatul nu a ştiut că arma a rămas în maşina folosită
În Franţa, fiind în eroare cu privire la acest aspect, buna sa credinţă ar fi fost dovedită dacă ar fi declarat arma autorităţilor române imediat ce a „descoperit-o" în autoturism, nefiind admisibilă apărarea în sensul că reprezentarea inculpatului asupra stării de drept (potrivit căreia în România, ca şi în Franţa, nu era necesară autorizarea deţinerii şi folosirii unei arme de tipul respectiv) ar fi exonerantă de răspundere, întrucât necunoaşterea dispoziţiilor legale nu poate fi invocată pentru a ieşi de sub incidenţa legii penale. De altfel, inclusiv inculpatul, în motivele scrise de recurs, încearcă să motiveze eroarea de drept în care susţine că s-a aflat, ca şi cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, prin prisma dispoziţiilor noului C. pen. din 2004, care nu a intrat însă în vigoare.
2. În ceea ce priveşte critica vizând greşita încadrare juridică dată faptelor, enunţată la pagina 2 a motivelor scrise de recurs, Curtea constată că aceasta nu este dezvoltată pe parcursul celor 40 de pagini şi nici în motivele prezentate oral, nerezuttând din ce în ce infracţiune se doreşte schimbarea încadrării juridice, iar din examinarea din oficiu a hotărârilor atacate - ce se efectuează numai dacă au influenţat hotărârea în defavoarea inculpatului - nu rezultă, în raport de situaţia de fapt ce a fost corect reţinută, că vreuna dintre încadrările juridice date faptelor este greşită.
3. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului de instanţa de fond, menţinută în apel, nu este întemeiată, deoarece, prin cuantumul şi modalitatea de executare stabilite, aceasta răspunde scopului cerut de art. 52 C. pen., totodată, fiind avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din acelaşi cod. O reducere a pedepselor aplicate, orientate, de altfel, sub cuantumul minim prevăzut de lege ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, nu se justifică în raport de gravitatea faptelor şi circumstanţele în care au fost comise, de numărul faptelor şi al persoanelor vătămate, precum şi de atitudinea procesuală a inculpatului.
Pe de altă parte, solicitarea recurentului - inculpat de a se schimba modalitatea de executare din suspendare sub supraveghere în suspendare condiţionată sau amendă penală - chiar şi pentru singura infracţiune recunoscută, cea prev. de art. 136 din Legea nr. 2957/2004 - este de asemenea nefondată, Înalta Curte apreciind că instanţa de fond a dat dovadă de suficienţă clemenţă atunci când a coborât pedepsele sub minimul special şi nu a aplicat un spor de pedeapsă în condiţiile art. 33 lit. a) C. pen.
Aşadar, sub acest aspect, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată a fost corect dozată în raport de gravitatea deosebită a faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat, constatând că acesta a comis cu vinovăţie faptele reţinute în sarcina sa şi că nu sunt motive care să justifice o reducere a pedepsei aplicate.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) din acelaşi cod recurentul - inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.Y.P. împotriva Deciziei penale nr. 55/ P din 26 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Onorariul interpretului de limbă franceză se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3805/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3834/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
