ICCJ. Decizia nr. 3892/2009. Penal. Infracţiuni la alte legi speciale. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3892/2009
Dosar nr.6299/1/2009
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 martie 2009, invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), d) şi e) C. proc. pen., condamnata C.E., a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziilor penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme Justiţie, secţia penală.
Înalta Curte, examinând motivele invocate de contestatoarea condamnată, prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi următoarele C. proc. pen., constată că, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.E. este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii şi nulităţi relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive.
Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestaţiei în anulare constituie o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i)1, cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1).
Conform dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) - c) si e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunţa asupra cererii de contestaţie, instanţa este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii.
În această etapă procesuală instanţa este obligată să examineze dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestaţia este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.
Înalta Curte constată că, cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatoarea C.E. împotriva Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 1957/1/2009 este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Prin Decizia penală mai sus menţionată a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E. împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 779/2001.
A fost obligată contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunţate în contestaţie în anulare sunt definitive, legea neprevăzând posibilitatea atacării acestora cu vreuna din căile ordinare de atac (apel sau recurs) ori cu o nouă cale extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
În cauză, contestatoarea C.E. a formulat o nouă contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a avut ca obiect contestaţia în anulare introdusă de aceeaşi condamnată împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 779/2001, contestaţie care i-a fost respinsă ca inadmisibilă.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
În raport de principiul statuat prin textul menţionat, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual penale, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
În raport de dispoziţiile art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunţate în contestaţie în anulare de o instanţă de recurs nu sunt supuse unei alte căi extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, ele fiind definitive.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul la o nouă contestaţie în anulare împotriva unei decizii pronunţate de o instanţă de recurs, tot în contestaţie în anulare, stingându-se prin exercitare, astfel încât posibilitatea legală a declarării mai multor contestaţii în anulare împotriva unei decizii pronunţată în contestaţie în anulare este exclusă.
Din dispoziţiile C. proc. pen. rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una priveşte existenţa unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
În speţă, hotărârea contestată a dobândit caracter definitiv şi, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Înalta Curte constată că în motivarea contestaţiei în anulare formulată, contestatoarea C.E., prin apărătorul ales, a invocat cazurile de contestaţie prevăzute de dispoziţiile art. 386 lit. a), c), în realitate din motivare rezultă că este incident cazul de la lit. b) şi e) C. proc. pen., susţinând, pe de o parte, că nu a fost legal citată de instanţa de recurs în vederea audierii, fiind obligatorie citarea ei în acest scop, chiar şi cu mandat de aducere, neputând fi condamnată pentru prima dată fără a fi audiată nemijlocit, iar pe de altă parte că, la termenul la care s-a judecat recursul a fost în imposibilitate obiectivă de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
Examinând actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 35/P din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că inculpata nu a comis fapta reţinută în sarcina sa, mărginindu-se la a completa filele C.E.C., un alt inculpat, respectiv U.I., fiind cel care, în calitate de administrator, prin semnarea filelor C.E.C., a dat ordin băncii să plătească părţii civile sumele înscrise pe aceste file.
Din actele existente la dosarul instanţei de fond, a rezultat că inculpata s-a prezentat în faţa acestei instanţe la termenul din 25 octombrie 1999, când a fost audiată (fila 36 dosar fond).
Prin Decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, au fost respinse apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi de partea civilă împotriva sentinţei mai sus-menţionate.
Cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpata C.E. nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, însă a fost reprezentată de avocat ales.
Prin Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, (atacată la rândul ei în prezenta cauză cu contestaţie în anulare) au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de partea civilă.
Au fost casate ambele hotărâri pronunţate anterior şi a fost condamnată inculpata C.E. la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen. cu referire la art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a), art. 74 şi art. 76 C. pen.
Nici cu ocazia judecării cauzei în recurs, inculpata C.E. nu a fost prezentă la vreunul dintre termenele de judecată, însă ca şi în apel a fost reprezentată de avocat ales, care a pus concluzii atât în scris, cât şi oral.
Împotriva acestei decizii, la data de 8 martie 2002 a formulat contestaţie în anulare condamnata C.E., care a invocat cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., susţinând că la termenul la care s-a judecat recursul a fost bolnavă, împrejurare care a împiedicat-o să participe la judecată şi pe care nu a putut să o aducă la cunoştinţa instanţei.
Prin Decizia penală nr. 2620 din 23 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare.
La data de 23 februarie 2009, aceeaşi condamnată a formulat o nouă contestaţie în anulare, invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), c) şi e) C. proc. pen., contestaţie care a fost respinsă ca inadmisibilă şi care a făcut obiectul Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie atacată la rândul ei - aşa cum s-a arătat anterior - cu o nouă contestaţie în anulare în prezenta cauză.
În privinţa cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că acesta are în vedere situaţia în care procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Altfel spus, este vorba despre încălcarea, la termenul la care cauza a fost judecată de către instanţa de recurs, a dispoziţiilor legale în materia citării (capitolul II, titlul V din partea generală a C. proc. pen.) şi a principiului înscris în art. 291 C. proc. pen., potrivit căruia judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
În speţă, deşi a invocat acest caz de contestaţie, condamnata C.E. nu a motivat care a fost viciul de procedură incident în cauză la termenul la care instanţa de recurs a procedat la soluţionarea recursului.
În realitate, ceea ce s-a contestat nu a fost strict procedura de citare pentru termenul la care cauza s-a judecat, ci faptul că, în opinia contestatoarei, instanţa de recurs avea obligaţia de a o audia, consecutiv casării celor două hotărâri anterioare de achitare, iar în vederea rejudecării cauzei, care trebuia să se desfăşoare la un termen distinct, ulterior celui la care recursul fusese admis, era necesar ca petenta să fie citată.
Cu alte cuvinte, ceea ce s-a invocat în cadrul acestui prim motiv de contestaţie este de fapt o presupusă încălcare de către instanţa de recurs a procedurii de judecată (la un singur termen, iar nu în doi timpi) şi nu a procedurii de citare, aspect care însă nu poate fi supus cenzurării pe calea contestaţiei în anulare, prin prisma niciunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen.
În privinţa cazului de contestaţie prevăzut la art. 386 lit. e) C. proc. pen., acesta are în vedere neaudierea inculpatului prezent de către instanţa de recurs, când aceasta era obligatorie potrivit legii, respectiv în situaţiile în care inculpatul nu fusese audiat de către instanţele de fond şi apel ori când aceste instanţe nu pronunţaseră împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
În speţă, Înalta Curte constată în primul rând că, judecarea definitivă a cauzei în care contestatoarea a avut calitatea de inculpat s-a petrecut în anul 2001, cu mult timp înainte de a fi fost instituite (prin Legea nr. 356/2006), atât obligaţia ascultării inculpatului în recurs (în cazurile menţionate anterior), cât şi a cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc. pen., prin care, nesocotirea acestei obligaţii, poate fi remediată.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment ce ţine de neretroactivitatea legii, Înalta Curte constată că inculpata C.E. nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele pe care cauza sa le-a avut în recurs, inclusiv la cel la care cauza a fost judecată, situaţie în care nu mai poate invoca neascultarea sa, chiar prin prisma dreptului la un proces echitabil.
În acest context, Înalta Curte reţine că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine protejarea unui drept procesual (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), părţile trebuind să manifeste bună-credinţă în exercitarea acestor drepturi.
Or, dacă s-ar accepta susţinerile contestatoarei, aceasta ar echivala cu o încurajare a abuzului de drept, căci ar însemna că, deşi inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs şi nu a fost audiat, el are automat dreptul la o nouă judecare a recursului, pe calea contestaţiei în anulare, de care va uza ori de câte ori soluţia iniţială îl va nemulţumi, cum este şi cazul în speţă.
Mai mult, dincolo de o încurajare a abuzului de drept, s-ar crea şi o inechitate, din perspectiva judecării în lipsă a inculpaţilor legal citaţi: între cei condamnaţi pentru prima dată de către instanţa de recurs (şi care pot obţine, ca efect al propriei conduite, o nouă judecare a recursului pe calea contestaţiei în anulare) şi cei condamnaţi în primă instanţă şi/sau în apel (care nu pot parcurge decât o singură dată calea de atac a recursului).
Pe de altă parte, în speţă nu se poate face abstracţie de împrejurarea că inculpata C.E. a lipsit nu doar la toate termenele din recurs, ci şi la cele din apel, deşi cunoştea (în condiţiile în care permanent a fost reprezentată de avocat ales), că prin căile de atac exercitate de Parchet se tinde la condamnarea sa, fiind astfel în propriul său interes prezenţa în faţa instanţelor de apel şi recurs, pentru a-şi putea exercita dreptul la apărare, inclusiv prin solicitarea de a fi audiată direct şi nemijlocit de către aceste instanţe.
De altfel, contestatoarea a avut aceeaşi conduită procesuală, în condiţiile în care aceasta nu a putut fi încarcerata în executarea pedepsei stabilite de către instanţa de recurs, decât după circa 7 ani şi jumătate de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (a fost încarcerată abia la data de 24 martie 2009).
În concluzie, Înalta Curte reţine că simpla invocare a unui caz dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. nu poate conduce la admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, căci într-o asemenea ipoteză această fază prealabilă ar fi practic inutilă, iar scopul urmărit de legiuitor - acela de a institui un filtru pentru cererile care, la o primă examinare, prin raportare însă la situaţia din speţă, nu se circumscriu acestei căi extraordinare de atac - nu ar mai fi realizat.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivării în fapt a contestaţiei în anulare nu îi corespund decât formal cazurile de contestaţie invocate, astfel încât această cale extraordinară de atac este în speţă inadmisibilă.
Pe de altă parte, Înalta Curte, examinând actele Dosarului nr. 1957/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a pronunţat Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de aceeaşi condamnată împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie) constată că:
- la soluţionarea respectivei contestaţii în anulare au fost avute în vedere aceleaşi cazuri prevăzute de dispoziţiile art. 386 lit. a), b) şi e) C. proc. pen., invocate de C.E., în prezenta contestaţie în anulare formulată şi că,
- Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, atacată la rândul ei în prezenta cauză cu contestaţie în anulare, a fost verificată pe calea aceleiaşi căi extraordinare de atac, prin Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Întrucât hotărârea pronunţată în prima contestaţie în anulare este definitivă, ea capătă autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur).
Autoritatea lucrului judecat are drept efect imposibilitatea formulării unei noi contestaţii în anulare având acelaşi obiect, conform principiului non bis in idem.
În cauză, respectiv în prezenta contestaţie în anulare operează de plin drept principiul autorităţii de lucru judecat, existând identitate de obiect, de persoană, de calitate procesuală, inclusiv în ceea ce priveşte cazurile de contestaţie în anulare invocate.
La termenul din 9 noiembrie 2009, contestatoarea C.E., prin memoriul depus la dosar, a precizat că înţelege să extindă motivele de contestaţie în anulare, invocând şi cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., susţinând că împotriva sa s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, respectiv Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sentinţa penală nr. 147/2007 a Tribunalului Arad.
Înalta Curte, examinând şi acest nou motiv de contestaţie invocat de condamnata C.E., prin prisma dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., constată că, contestaţia în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare prin care se invocă motivul prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc. pen. priveşte hotărârile penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Este ceea ce rezultă din formularea art. 386 lit. d) C. proc. pen., în care se face referire la hotărâri definitive pronunţate împotriva unei persoane pentru aceeaşi faptă, adică la hotărâri prin care a fost rezolvată acţiunea penală.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc. pen. presupune existenţa unei duble identităţi, o identitate de persoană, în sensul că hotărârile penale definitive au fost pronunţate împotriva aceleiaşi persoane şi o identitate de faptă (identitate de obiect), în sensul că hotărârile au fost pronunţate pentru aceeaşi faptă.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză nu este îndeplinită condiţia pronunţării împotriva aceleiaşi persoane (a contestatoarei C.E.) a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Astfel:
- prin Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, aşa cum s-a arătat anterior, a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de aceeaşi contestatoare împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, decizie prin care s-a dispus condamnarea acesteia la o pedeapsă de 5 ani închisoare;
- prin sentinţa penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Arad a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuienta C.E. şi, pe cale de consecinţă, au fost anulate sentinţa penală nr. 35 din 14 februarie 20000 pronunţată de Tribunalul Bihor, Decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Oradea şi Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, iar în rejudecare:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. (fiica lui T. şi A.) pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen.
A fost respinsă cererea formulată de partea civilă SC C. SA Ploieşti reprezentată de SC E. SRL Ploieşti - lichidator, cu sediul în Ploieşti, judeţul Prahova pentru obligarea inculpatei la plata despăgubirilor civile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, inculpata C.E., în calitate de contabil şef al Societăţii SC U. SRL nu a avut vreo contribuţie în a-i determina, alături de ceilalţi doi inculpaţi, U.I. şi I.G., pe reprezentanţii părţii vătămate să încheie contractul din 13 aprilie 1998 şi să accepte cele 11 file C.E.C. pentru plata preţului convenit prin contract.
Rezultă aşadar că, prin cele două hotărâri invocate de contestatoarea C.E. (una având ca obiect contestaţie în anulare, iar cealaltă având ca obiect o cerere de revizuire) nu s-a soluţionat, în mod definitiv, fondul vreunei cauze împotriva acesteia, respectiv cele două hotărâri nu sunt hotărâri prin care să fi fost rezolvată în mod definitiv vreo acţiune penală îndreptată împotriva acesteia.
De altfel, sentinţa penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Arad a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, iar Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 142/ A din 9 octombrie 2008 a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 şi, rejudecând cauza:
În temeiul art. 403 C. proc. pen., raportat la art. 394 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnata C.E. împotriva sentinţei penale nr. 35/PI din 14 februarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 3905/1999.
Condamnata C.E., nemulţumită de această hotărâre, a atacat-o cu recurs, în termen legal, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 503 din 13 februarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 1048/59/2007 a respins ca nefondat recursul declarat de revizuienta condamnată C.E. împotriva Deciziei penale nr. 142/ A din 9 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Deşi contestatoarea C.E. printr-o precizare ulterioară a susţinut că, contestaţia în anulare formulată vizează şi această ultimă decizie, respectiv Decizia penală nr. 503 din 13 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că, şi sub acest aspect, contestaţia în anulare este inadmisibilă, nefiind invocat vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 C. proc. pen.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 391 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.E. împotriva Deciziilor penale: nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme Justiţie, secţia penală.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.E. împotriva Deciziilor penale: nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3886/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3893/2009. Penal → |
|---|
