ICCJ. Decizia nr. 3938/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3938/200.
Dosar nr. 981/1/2009
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol soluţionarea apelului declarat de inculpatul S.F. împotriva sentinţei penale nr. 202 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, la termenul din 13 noiembrie 2009, din oficiu, a pus în discuţia părţilor măsura arestării preventive a inculpatului.
Prin încheierea din aceeaşi dată Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului S.F., în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. şi a constatat că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă şi în prezent pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura şi gravitatea faptei dedusă judecăţii – infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174, art. 175 lit. a) C. pen., ce a avut drept consecinţă suprimarea vieţii bunicului său, S.I.
Împotriva încheierii din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, solicitând, personal şi prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, casarea încheierii şi punerea de îndată în libertate.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. 189/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost trimis în judecată inculpatul S.F. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 174-175 lit. c) C. pen., constând în aceea că la data de 8 martie 2008, în timp ce se afla la domiciliul bunicului său, S.I., împreună cu care locuia în comuna Colceag, judeţul Prahova, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu corpuri dure, dar şi cu pumnii şi picioarele, în zona capului, abdomenului şi picioarelor, provocându-i leziuni ce au cauzat decesul acestuia.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 202 din 12 iunie 2009, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 16 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul S.F. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 2728/105/2008, cu termen fixat la 30 noiembrie 2009.
La termenul din 13 noiembrie 2009, instanţa de prim control judiciar, verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a menţinut starea de arest a inculpatului, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul S.F.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă, sunt înscrise şi excepţii de la regula generală mai sus menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legal şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl dovedesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, când instanţa „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesul penală şi a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului S.F., existând probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, se constată că, în speţă, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat şi nici nu au încetat, impunând, în continuare, privarea sa de libertate, iar măsura luată este în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi cu exigenţele prevederilor legale cu privire la Codul de procedură penală.
Toate aceste aspecte justifică pe deplin Decizia instanţei de prim control judiciar, în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2278/105/2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii de şedinţă din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2728/105/2008.
Obligă recurentul inculpat la 260 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3917/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4115/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
